SECȚIUNEA A TREIA CAUZA PAPUC c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 44476/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 mai 2010 DEFINIF 27/08/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Papuc c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președintele, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Stanley Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 mai 2010, Rend a hotărârii care a fost adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 44476/04) îndreptat împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnul Constantin Papuc și domnul Ruminița-Maria Papuc ( La 23 aprilie 2008, președintele secțiunii a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Reclamanții, care sunt soț și soție, s-au născut în 1952 și au locuit în Suceava. Geneza cazului în 1992, reclamanții au cumpărat un teren de 3 860 m2 din Sf. Ilie, din departamentul Suceava. Potrivit reclamanților, la două luni după cumpărare, terenul a fost ocupat în mod abuziv de AI, fosta soție a vânzătorului, și copiii săi, S.M., B.I. și S.N. Prin hotărârea din 2 februarie 1993, care a devenit definitivă la 18 iunie 1996, Tribunalul de Primă Instanță din Suceava a ordonat A.I. restituirea terenului reclamanților. Printr-un proces-verbal din august 1996, reclamanții au fost plasați în posesia terenului de către aprodul de justiție. Plângere penală pentru nerespectarea hotărârilor definitive În pofida faptului că A.I. și S.M. au fost în posesia aprodului, cei doi au refuzat să părăsească terenul. La 15 martie 1998, în urma intervenției primului solicitant însoțit de poliție, cei doi au refuzat să părăsească terenul. S.M. l-a atacat pe solicitant. Prin rechiziționarea din 30 aprilie 1998, procurorul general al Parchetului la Tribunalul de Primă Instanță din Suceava a trimis la judecată AI și S.M. al șefului de nerespectare a hotărârilor definitive 10. Prin hotărârea din 26 octombrie 1998, care a devenit definitivă în septembrie 1999, Tribunalul de Primă Instanță din Suceava a condamnat A.I. și S.M. la pedepse cu închisoarea de 3 luni și, respectiv, un an cu suspendare și a ordonat, de asemenea, predarea părților în situația anterioară 11. Printr-un proces-verbal din 10 martie 2000, aprodul judiciar pus din nou pe reclamanți în posesia proprietății lor. Plângere penală pentru împiedicarea exercitării proprietății 12. La o dată nespecificată în 1997, având în vedere faptul că părțile terțe nu respectau hotărârile instanțelor, recurenta a formulat o plângere penală împotriva A.I., S.M. și B.I. pentru împiedicarea exercitării proprietății. 13. printr-o hotărâre definitivă din 13 iulie 2001, tribunalul județean din Suceava a condamnat A.I., S.M. și B.I. la un an de închisoare cu suspendare, le-a ordonat restituirea terenului și i-a obligat să plătească celei de-a doua reclamante despăgubiri pentru pierderea de câștig pentru perioada 1996-2000. Acțiuni civile împotriva terților care urmăreau demolarea casei construite pe terenul lor 14. La o dată nespecificată în 2000, fără a beneficia de autorizație, terții au început să construiască o casă pe terenul reclamanților și, prin urmare, au fost amendați de primărie. Cu toate acestea, procesul-verbal de amendă a fost anulat de tribunale. 15. Prin trei procese-verbale din 4 ianuarie, 10 mai și 17 iulie 2001, Consiliul local al comunei Scheia a aplicat de mai multe ori amenzi de timbru, ordonând în același timp încetarea lucrărilor de construcție și restabilirea situației anterioare. 16. În ciuda acestui fapt, părțile terțe au continuat lucrările. La 8 mai, 13 iunie și 17 august 2001, primăria din Scheia a elaborat rapoarte în acest sens. 17. La 19 iunie 2001, reclamanții au introdus o acțiune împotriva părților terțe în vederea încetării lucrărilor de construcție pe teritoriul lor. Prin hotărârea din 11 iulie 2001, Tribunalul de Primă Instanță din Suceava intima la A.I., S.M., S.N., B.D. și B.I. de a înceta lucrările de construcție pe teren ale reclamanților. Această hotărâre a devenit definitivă la 10 octombrie 2001. La 25 octombrie 2001, aprodul justiției, însoțit de primul reclamant și de poliție, s-a deplasat la fața locului pentru a pune în aplicare sentința menționată anterior și, prin urmare, a ordonat a treia parte să înceteze lucrările. 18. Recurenții au introdus ulterior o acțiune împotriva părților terțe în vederea demolării casei construite pe terenul lor. Prin hotărârea definitivă din 21 noiembrie 2001, Curtea de Apel din Suceava le-a ordonat să dărâme clădirile construite pe terenul reclamanților și, în caz contrar, i-a autorizat pe aceștia să le dărâme pe cheltuiala pârâtului. 19. La 5 aprilie 2002, recurentele însoțite de un aprod de justiție și de poliție s-au prezentat pe teren pentru a pune în aplicare hotărârea menționată anterior. Ei au găsit acolo S.M., care a ripostat violent, ceea ce a determinat poliția să intervină pentru a-l imobiliza, încătușându-l. Reclamanții au început apoi să dărâme casa, dar au acordat o lună părților terțe pentru a termina demolarea și pentru a le permite să recupereze materialele. 20. Totuși, la 12 iunie 2002, aprodul de justiție a constatat că părțile demolate au fost reconstruite de terți. Iulie 2002, reclamanții, aprodul, poliția și muncitorii s-au întors la locul faptei și au dărâmat casa. 21. La 30 august 2002, aprodul a menționat într-un proces verbal pe care terții l-au reînceput să-l construiască. În plus, terții au declarat că nu intenționau să părăsească terenul. 22. La 20 iunie 2003, execuția a fost încheiată cu succes în prezența reclamanților și a aprozilor, asistați de poliție. Plângere penală pentru continuarea lucrărilor de construcție 23. La 7 martie 2002, reclamanții au formulat o plângere penală împotriva A.I. și S.M. pentru continuarea lucrărilor de construcții fără autorizație după ordinul de încetare. 24. La 23 ianuarie 2004, Tribunalul de Primă Instanță din Suceava a reținut că A.I. și S.M. au recidivat, dar a considerat că scopul pedepsei, care era prevenirea noilor infracțiuni, putea fi atins fără privare de libertate și, prin urmare, le-a aplicat amenzi penale de 20 de milioane de lei românești (ROL), adică aproximativ 485 EUR (EUR) la acea dată, respectiv 45 de milioane ROL, adică aproximativ 1 095 EUR la acea dată; ulterior, a constatat grația pedepselor cu închisoare stabilite în cadrul procedurilor penale privind nerespectarea hotărârilor judecătorești și împiedicarea utilizării proprietății și le-a ordonat să demoleze clădirile construite pe teritoriul reclamanților. Tribunalul i-a exonerat pe reclamanți de pretențiile lor către civil, considerând că, în cazul de față, nu era necesar să se acorde daune morale. 25. Această hotărâre a fost confirmată, în apel, printr-o decizie din 22 martie 2004 a tribunalului județean din Suceava. Tribunalul a refuzat să interogheze doi martori propuși de primul reclamant pentru a dovedi prejudiciul moral suferit pe motiv că această cerere nu a fost solicitată în cursul dezbaterilor în primă instanță. Acuzarea reclamanților a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă din 24 mai 2004 a Curții de Apel de la Suceava 26. La 25 iunie 2004, aprodul judiciar i-a somat pe terți să elimine clădirile. Întrucât terții au refuzat să pună capăt, la 22 iulie 2004, reclamanților au formulat o nouă acțiune pentru demolarea construcțiilor. Prin decizia finală din 4 octombrie 2004, Tribunalul de Primă Instanță din Suceava i-a autorizat pe reclamanți să demoleze clădirile construite pe terenul lor pe cheltuiala debitorilor. 27. La 15 martie 2005, părțile terțe au declarat aprodului că refuzau să dărâme clădirile și să elibereze terenul. 28. În cele din urmă, la 31 martie 2005, clădirile au fost demolate, iar la 15 iunie 2006, reclamanții au vândut 2 522 m2 din terenul în cauză. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 30. În ceea ce privește neexecutarea hotărârilor definitive pronunțate în litigii între persoane fizice, cea mai mare parte a reglementării interne relevante, și anume extrase din Codul de procedură civilă și din Legea nr. 188/2000 privind aprozii de justiție, este descrisă în Decizia Topciov c. România (dec.), nr. 17369/02, 15 iunie 2006. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 31. Invocând în esență art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng de întârzierea executării hotărârii din 2 februarie 1993 a Tribunalului de Primă Instanță din Suceava. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 32. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Guvernul susține că reclamanții au obținut executarea deciziei menționate și că statul a depus toate eforturile necesare pentru a pune în aplicare hotărârea favorabilă reclamanților. 34. Reclamanții contestă această teză. 35. Curtea amintește că art. 6 din convenție garantează tuturor dreptul de acces la o instanță, care are drept corolar dreptul la executarea hotărârilor judecătorești definitive ( Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, § 40, Culegerea hotărârilor și a hotărârilor 1997 II). Cu toate acestea, acest drept nu poate obliga un stat să execute fiecare hotărâre cu caracter civil, indiferent de circumstanțe, ci îi revine sarcina de a dispune de un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor sale pozitive. Cu toate acestea, statele au obligația pozitivă de a institui un sistem care să fie efectiv în practică și în drept și care să asigure executarea hotărârilor judecătorești definitive între persoane private (Fouklev c. Ucraina, n 71186/01, § 84, 7 iunie 2005). Curtea are sarcina de a examina dacă măsurile adoptate de autoritățile naționale au fost adecvate și suficiente ( Ruianu c. România 34467/97, § 66, 17 iunie 2003), deoarece, atunci când acestea sunt obligate să acționeze în vederea executării unei hotărâri judecătorești și omit să o facă, această inerție implică răspunderea statului pe teren prevăzută la art. 6 alineatul (1) din convenție (Scello c. Italia, 28 septembrie 1995, § 44, seria A n 315 C). 36. Desigur, o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în circumstanțe speciale, dar nu poate avea drept consecință o încălcare a substanței în sine a dreptului protejat prin art. 6 alineatul (1) (Bourdov c. Rusia, nr 59498/00, § 35, CEDH 2002-III Immobiliare Saffi, Italia [GC], nr. 2774/93, § 74, CEDO 1999-V). 37. În prezenta cauză, a fost vorba despre executarea unei hotărâri din 1993, care a devenit definitivă în 1996 și prin care s-a introdus o obligație de a face o persoană particulară. În această privință, statul era obligat să pună la dispoziția reclamanților un sistem care să le permită să obțină de la debitor restituirea terenului lor. Din dosar reiese că această hotărâre a fost efectiv executată la o dată nespecificată, între 31 martie 2005 și iunie 2006. Guvernul susține că a depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea hotărârii judecătorești favorabile reclamanților. Prin urmare, este necesar să se examineze dacă această executare a avut loc într-un termen rezonabil, în sensul jurisprudenței Curții în această privință. 38. În ceea ce privește un litigiu între particulari, reclamanții trebuie să acționeze cu o anumită diligență și să se asigure că hotărârile judecătorești în cauzele civile (SC Magna Holding SRL c. România, n 10055/03, § 33, 13 iulie 2006). Prin urmare, el a solicitat reclamanților să utilizeze mijloacele puse la dispoziția lor prin legislația națională și să recurgă, după caz, la forța publică pentru a-i asista în executarea acestora (Crocova c. Republica Cehă (dec.), 33273/03, 22 martie 2005). În această privință, Curtea constată că reclamanții au făcut apel, de mai multe ori, la aprodul judiciar și la instanțele interne, prin intermediul acțiunilor civile și penale. 39. Astfel, în ceea ce privește primele demersuri în vederea executării, Curtea constată că, deși este adevărat că, începând cu anul 1996 și apoi la 10 martie 2000, aprodul de justiție îi pusese pe reclamanți în posesia terenului lor, nu mai este vorba de o executare efectivă și concretă. Această punere în posesie a fost doar pe hârtie, deoarece terții continuau să ocupe în mod abuziv terenul reclamanților. Având în vedere principiul conform căruia Convenția are drept scop protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective (Artico c. Italia, 13 mai 1980, § 33, seria A n 37), Curtea nu poate considera că o punere în posesie formală, fără ca reclamanții să fi putut obține posesia efectivă a terenului lor, constituie executarea unei hotărâri judecătorești. 40. În fața eșecului aprodului de a le pune efectiv în posesie, reclamanții au făcut plângeri penale împotriva terților pentru nerespectarea hotărârilor definitive și pentru împiedicarea exercitării proprietății. În această privință, Curtea constată că mijloacele de executare puse la dispoziția reclamanților prin legislația penală nu s-au dovedit eficace în acest caz. Cu toate că este de competența instanțelor naționale să aplice și să interpreteze legile naționale, Curtea nu se poate abține să constate că pedepsele cu închisoarea cu suspendare impuse terților nu erau de natură să îi oblige să părăsească teritoriul reclamanților. Dimpotrivă, în afara acestor sancțiuni fără privarea de libertate, terții au început în 2000 să construiască o casă pe terenul reclamanților. 41. Curtea observă apoi că demersurile autorităților administrative de a obliga terții să înceteze lucrările de construcție nu au dus la niciun rezultat concret (a se vedea punctele 14-16 de mai sus). Or, în opinia Curții, autoritățile competente ar fi trebuit să acționeze cu mai multă atenție pentru a nu aduce atingere executării hotărârii pronunțate în favoarea reclamanților; aceasta a fost ceea ce au făcut reclamanții, prin introducerea unei acțiuni în vederea încetării lucrărilor (punctul 17 de mai sus). Cu toate acestea, după aproape doi ani, executarea a fost finalizată cu succes, după mai multe încercări din partea aprodului, în fața persoanelor fizice care refuzau să se supună hotărârilor judecătorești pronunțate împotriva acestora. 42. În plus, o nouă plângere penală împotriva terților pentru continuarea lucrărilor de construcție s-a concretizat în constatarea recurenței acestora, în aplicarea unei amenzi penale și în grația pedepselor stabilite în procedurile penale anterioare. În opinia Curții, confruntate cu o perpetuare a nerespectării legilor interne de către terți, autoritățile interne ar trebui să acționeze mai energic pentru a asigura respectarea legii. 43. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că guvernul nu a furnizat niciun motiv care ar putea constitui o justificare valabilă a termenului de aproximativ nouă ani scurs până la executarea hotărârii în favoarea reclamanților. Această întârziere în executarea hotărârii în cauză a eliminat orice efect util al dreptului de acces la o instanță a reclamanților. 44. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că, în speță, autoritățile naționale nu au asistat efectiv reclamanții în demersurile lor pentru a obține executarea hotărârii din 2 februarie 1993, care a devenit definitivă la 18 iunie 1996. 45. Prin urmare, trebuie să se constate că s-a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenția II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 46. Reclamanții subliniază obstacolul în calea exercitării proprietății lor și invocă, în esență, art. 1 din Protocolul nr. 47. Având în vedere concluziile sale de la punctele 35-45 de mai sus, Curtea concluzionează că acest motiv trebuie declarat admisibil, dar că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului (a se vedea mutatis mutandis, printre altele, Laino Italia [GC], n 33158/96, § 25, CEDO 1999-I, Biserica Catolică din La Caneée c. Grecia, 16 decembrie 1997, § 50, Repertoriu al Hotărârilor și Deciziilor 1997 VIII, Ruianu, citată anterior, § 75). III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 48. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng că durata procedurii încheiată prin Hotărârea din 24 mai 2004 a Curții de Apel de la Suceava a fost rezonabilă și că Tribunalul a respins cererea lor de audiere a doi martori în scopul de a preciza daunele morale suferite (punctul 25 de mai sus). 49. Fără a invoca articolul din convenție, reclamanții denunță caracterul ușor al pedepselor aplicate celor care și-au încălcat proprietatea și se plâng că instanțele nu i-au condamnat să le plătească despăgubiri. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a Convenției. 51. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 35 3 și 4 din convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 52. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În formularul oficial de cerere, reclamanții au solicitat 50 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 54. Guvernul contestă această pretenție. 55. În cazul de față, Curtea a constatat o încălcare a articolului 6 din Convenție ca urmare a executării tardive a unei hotărâri judecătorești prin care tribunalele îi condamnaseră pe terți să lase un teren la dispoziția reclamanților. 56. Prin urmare, Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral constând într-un sentiment profund de nedreptate din cauza faptului că, timp de mai mulți ani, în pofida mai multor hotărâri judecătorești definitive și executorii, aceștia nu au beneficiat de o protecție efectivă a drepturilor lor. 57. În aceste circumstanțe, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și acționând în mod echitabil, conform art. 41 din Convenție, Curtea alocă împreună reclamanților 5 000 EUR pentru prejudicii morale. Fără a specifica suma și fără a-și susține cererea de documente justificative, reclamanții solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. 59. Guvernul observă că reclamanții nu au furnizat nicio justificare pentru a demonstra cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate și nu se opune rambursării acestora, cu condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și să aibă o legătură cu cauza. Curtea amintește că, în ceea ce privește art. 41 din convenție, numai cheltuielile de care s-a stabilit că au fost efectiv suportate, că corespund unei necesități și că sunt de o valoare rezonabilă (a se vedea, printre altele, Nikolova Bulgaria [GC], nr 31195/96, § 79, CEDO 1999-II). 61. Având în vedere faptul că reclamanții nu au justificat cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate, Curtea decide să nu le aloce nicio sumă în acest sens. Interese moratorii 62. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile formulate la art. 6 alineatul (1) din Convenție și la art. 1 din Protocolul nr. 1 și referitoare la neexecutarea hotărârii din 2 februarie 1993 și inadmisibilă pentru surplus A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că nu este necesar să se examineze motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 5 000 EUR (cinci mii EUR), pentru a fi convertită în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicat în scris la 27 mai 2010, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naimith Josep Casadevall Grefier Adjunct Președinte
TROISIÈME SECTION
PAPUC c. ROUMANIE
(Requête n
o
44476/04)
ARRÊT
27 mai 2010
27/08/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Papuc c. Roumanie,
La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra,
Ann Power,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 mai 2010,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
44476/04) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Constantin Papuc et M
me
Ruminița-Maria Papuc («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 18 novembre 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 23 avril 2008, le président de la troisième section a décidé
de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet
l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Les requérants, qui sont mari et femme, sont nés en 1952 et résident à Suceava.
A.
Genèse de l'affaire
5.
En 1992, les requérants achetèrent un terrain de 3
860 m² sis à Sf. Ilie, dans le département de Suceava. Selon les requérants, deux mois après l'achat, le terrain fut occupé abusivement par A.I., l'ex-femme du vendeur, et ses enfants, S.M., B.I. et S.N.
6.
Par un jugement du 2 février 1993, devenu définitif le 18 juin 1996, le tribunal de première instance de Suceava ordonna à A.I. la restitution du terrain aux requérants.
7.
Par un procès-verbal d'août 1996, les requérants furent mis en possession du terrain par l'huissier de justice.
B.
Plainte pénale pour non-respect des décisions définitives
8.
Malgré la mise en possession par l'huissier, A.I. et S.M. effectuèrent des travaux agricoles sur le terrain. Le 15 mars 1998, suite à l'intervention du premier requérant accompagné par la police, les deux refusèrent de quitter le terrain. S.M. agressa le requérant.
9.
Par réquisitoire du 30 avril 1998, le procureur du parquet près le tribunal de première instance de Suceava renvoya en jugement A.I. et S.M. du chef de non-respect des décisions définitives.
10.
Par un jugement du 26 octobre 1998, devenu définitif en septembre 1999, le tribunal de première instance de Suceava condamna A.I. et S.M. à des peines de prison de 3 mois et un an respectivement, avec sursis. Il ordonna également la remise des parties dans la situation antérieure.
11.
Par un procès-verbal du 10 mars 2000, l'huissier de justice mis de nouveau les requérants en possession de leur terrain.
C.
Plainte pénale pour entrave à la jouissance de la propriété
12.
A une date non-précisée en 1997, ayant en vue que les tiers ne respectaient pas les décisions des tribunaux, la requérante forma une plainte pénale contre A.I., S.M. et B.I. pour entrave à la jouissance de la propriété.
13.
Par un arrêt définitif du 13 juillet 2001, le tribunal départemental de Suceava condamna A.I., S.M. et B.I. à un an de prison avec sursis,
leur ordonna la restitution du terrain et les obligea à payer à la
deuxième requérante des dédommagements pour le manque à gagner pour la période 1996-2000.
D.
Actions civiles contre les tiers visant à la démolition de la maison édifiée sur leur terrain
14.
A une date non-précisée en 2000, sans bénéficier d'aucune autorisation, les tiers commencèrent à bâtir une maison sur le terrain des requérants. Par conséquent, ils se virent infliger une amende contraventionnelle par la mairie. Pourtant, le procès-verbal de contravention fut annulé par les tribunaux.
15.
Par trois procès-verbaux des 4 janvier, 10 mai et 17 juillet 2001, le conseil local de la commune de Scheia infligea aux tiers, à plusieurs reprises, des amendes contraventionnelles, tout en ordonnant en même temps la cessation des travaux de construction et le rétablissement de la situation antérieure.
16.
Malgré cela, les tiers continuèrent les travaux. Les 8 mai, 13 juin et 17 août 2001, la mairie de Scheia dressa des comptes-rendus faisant état de ce fait.
17.
Le 19 juin 2001, les requérants introduisirent une action en référé contre les tiers en vue de la cessation des travaux de construction sur leur terrain. Par un jugement du 11 juillet 2001, le tribunal de première instance de Suceava intima à A.I., S.M., S.N., B.D. et B.I. de cesser les travaux de construction sur le terrain des requérants. Ce jugement devint définitif le 10
octobre 2001.
Le 25 octobre 2001, l'huissier de justice, accompagné par le
premier requérant et par la police, se déplaça sur les lieux afin de mettre en exécution ledit jugement. Il ordonna donc au tiers de cesser les travaux.
18.
Les requérants introduisirent par la suite une action contre les tiers visant à la démolition de la maison édifiée sur leur terrain. Par un arrêt définitif du 21 novembre 2001, la cour d'appel de Suceava leur ordonna de démolir les constructions bâties sur le terrain des requérants et, à défaut, autorisa ces derniers à les démolir aux frais des défendeurs.
19.
Le 5 avril 2002, les requérants accompagnés d'un huissier de justice et de la police se présentèrent sur le terrain afin de mettre en exécution ledit arrêt. Ils y trouvèrent S.M., qui riposta violemment, ce qui mena la police à intervenir pour l'immobiliser, en le menottant. Les requérants commencèrent ensuite à démolir la maison, mais accordèrent un délai d'un mois aux tiers pour qu'ils finissent la démolition et pour leur permettre de récupérer les matériaux.
20.
Cependant, le 12 juin 2002, l'huissier de justice constata que les parties démolies furent reconstruites par les tiers. Par conséquent, le 11
juillet 2002, les requérants, l'huissier, la police ainsi que des ouvriers revinrent sur les lieux et démolirent la maison.
21.
Le 30 août 2002, l'huissier fit mention dans un procès-verbal que les tiers avaient recommencé à construire. En plus, les tiers déclarèrent qu'ils n'avaient pas l'intention de quitter le terrain.
22.
Le 20 juin 2003, l'exécution fut menée à bonne fin en présence des requérants et de l'huissier, assistés par la police.
E.
Plainte pénale pour continuation des travaux de construction
23.
Le 7 mars 2002, les requérants formèrent une plainte pénale contre A.I. et S.M. pour continuation des travaux de construction sans autorisation après injonction de cessation.
24.
Le 23 janvier 2004, le tribunal de première instance de Suceava retint qu'A.I. et S.M. étaient en récidive, mais considéra que le but de la punition, qui était la prévention de la commission de nouvelles infractions, pouvait être atteint sans privation de liberté et donc leur infligea des amendes pénales de 20 millions de lei roumains (ROL), soit environ
485 euros (EUR) à cette date, et 45 millions de ROL respectivement, soit environ 1
095 EUR à cette date. Il constata ensuite la grâce des peines de prisons établies dans les procédures pénales concernant le non-respect des décisions de justice et l'entrave à la jouissance de la propriété et leur ordonna de démolir les constructions bâties sur le terrain des requérants. Le tribunal débouta les requérants de leurs prétentions au civil estimant qu'il n'y avait pas lieu, dans le cas d'espèce, d'octroyer des dommages moraux.
25.
Ce jugement fut confirmé, en appel, par une décision du 22 mars 2004 du tribunal départemental de Suceava. Le tribunal refusa d'interroger deux témoins proposés par le premier requérant pour prouver le préjudice moral subi au motif que cette demande n'avait pas été sollicitée au cours des débats en premier ressort. Le recours des requérants fut rejeté par un arrêt définitif du 24 mai 2004 de la cour d'appel de Suceava.
26.
Le 25 juin 2004, l'huissier de justice somma les tiers à enlever les constructions. Vu que les tiers refusèrent d'obtempérer, le 22 juillet 2004, les requérants formèrent une nouvelle action pour la démolition des constructions. Par une décision définitive du 4 octobre 2004, le tribunal de première instance de Suceava autorisa les requérants à démolir les constructions bâties sur leur terrain aux frais des débiteurs.
27.
Le 15 mars 2005, les tiers déclarèrent à l'huissier qu'ils refusaient de démolir les constructions et de libérer le terrain.
28.
Enfin, le 31 mars 2005, les constructions furent démolies. Cette dernière démarche d'exécution du jugement pénal du 23 janvier 2004 provoqua à nouveau des violences de la part des tiers et nécessitèrent l'intervention de la police.
29.
Le 15 juin 2006, les requérants vendirent 2
522 m² du terrain en question.
II.
30.
S'agissant de la non-exécution de décisions définitives rendues dans des litiges entre particuliers, l'essentiel de la réglementation interne pertinente, à savoir des extraits du code de procédure civile et de la loi n
o
188/2000 sur les huissiers de justice, est décrite dans la décision
Topciov c. Roumanie
(déc.), n
o
17369/02, 15 juin 2006.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
31.
Invoquant en substance l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent du retard dans l'exécution du jugement du 2 février 1993 du tribunal de première instance de Suceava. L'article invoqué se lit ainsi dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur la recevabilité
32.
La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
33.
Le Gouvernement fait valoir que les requérants ont obtenu l'exécution de ladite décision et que l'Etat a déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter la décision judiciaire favorable aux requérants.
34.
Les requérants contestent cette thèse.
35.
La Cour rappelle que l'article 6 de la Convention garantit à chacun le droit d'accès à un tribunal, lequel a pour corollaire le droit à l'exécution des décisions judiciaires définitives (
Hornsby c. Grèce
, 19 mars 1997, § 40,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
II). Ce droit ne peut cependant obliger un Etat à faire exécuter chaque jugement de caractère civil quel qu'il soit et quelles que soient les circonstances; il lui appartient en revanche de se doter d'un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent. Les Etats ont toutefois l'obligation positive de mettre en place un système qui soit effectif en pratique comme en droit et qui assure l'exécution des décisions judiciaires définitives entre personnes privées (
Fouklev c. Ukraine
, n
o
71186/
01, § 84, 7 juin 2005). La Cour a uniquement pour tâche d'examiner si les mesures adoptées par les autorités nationales ont été adéquates et suffisantes (
Ruianu
c. Roumanie
,
n
o
34647/97, § 66, 17 juin 2003), car lorsque celles-ci sont tenues d'agir en exécution d'une décision judiciaire et omettent de le faire, cette inertie engage la responsabilité de l'Etat sur le terrain de l'article 6 § 1 de la Convention (
Scollo c. Italie
, 28
septembre 1995, § 44, série A n
o
315
‑
C).
36.
Certes, un retard dans l'exécution d'un jugement peut se justifier dans des circonstances particulières, mais il ne peut avoir pour conséquence une atteinte à la substance même du droit protégé par l'article 6 § 1 (
Bourdov c. Russie
, n
o
;
Immobiliare Saffi c. Italie
[GC], n
o
37.
Dans la présente affaire, il s'agissait d'exécuter un jugement de 1993, devenu définitif en 1996 et enjoignant une obligation de faire à un particulier. A cet égard, l'Etat était tenu de mettre à la disposition des requérants un système leur permettant d'obtenir du débiteur la restitution de leur terrain. Il ressort du dossier que ce jugement a été effectivement exécuté à une date non-précisée, entre 31 mars 2005 et juin 2006. Le Gouvernement argue qu'il a déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter la décision judiciaire favorable aux requérants. Il convient donc d'examiner si cette exécution est intervenue dans un délai raisonnable, au sens de la jurisprudence de la Cour en la matière.
38.
S'agissant d'un litige entre particuliers, les requérants doivent agir avec une certaine diligence et veiller à l'exécution des décisions de justice dans les affaires civiles (
SC Magna Holding SRL c. Roumanie
, n
o
10055/03, §
33, 13 juillet 2006). Dès lors, il incombait aux requérants de se servir des moyens mis à leur disposition par la législation nationale et de faire appel, le cas échéant, à la force publique pour les assister dans l'exécution (
Ciprova c. la République tchèque
(déc.), n
o
33273/03, 22 mars 2005). A cet égard, la Cour note que les requérants on fait appel, plusieurs fois, à l'huissier de justice et aux tribunaux internes, par l'intermédiaire des actions civiles et pénales.
39.
Ainsi, pour ce qui est des toutes premières démarches en vue de l'exécution, la Cour note que, s'il est vrai qu'en aout 1996 et puis le 10 mars 2000 l'huissier de justice avait mis les requérants en possession de leur terrain, il n'en reste pas moins qu'il ne s'agit pas d'une exécution effective et concrète. Cette mise en possession était seulement sur papier, parce que les tiers continuaient à occuper abusivement le terrain des requérants. Ayant à l'esprit le principe selon lequel la Convention a pour but de protéger des droits non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs (
Artico c.
Italie
, 13 mai 1980, § 33, série A n
o
37), la Cour ne peut pas considérer qu'une mise en possession formelle, sans que les requérants ait pu obtenir la possession effective de leur terrain, constitue l'exécution d'une décision de justice.
40.
Face à l'échec de l'huissier de les mettre effectivement en possession, les requérants ont fait des plaintes pénales contre les tiers pour non-respect des décisions définitives et pour entrave à la jouissance de la propriété. A cet égard, la Cour observe que les moyens de coercition mis à la disposition des requérants par la législation pénale ne se sont pas avérés efficaces en l'espèce. Bien qu'il appartienne aux juridictions nationales d'appliquer et d'interpréter les lois nationales, la Cour ne peut s'empêcher de constater que les peines de prison avec sursis infligées aux tiers n'étaient pas de nature à les contraindre à quitter le terrain des requérants. Au contraire, à l'abri de ces sanctions sans privation de liberté, les tiers ont commencé en 2000 à bâtir une maison sur le terrain des requérants.
41.
La Cour note ensuite que les démarches des autorités administratives pour obliger les tiers à cesser les travaux de construction n'ont abouti à aucun résultat concret (voir paragraphes 14-16 ci-dessus). Or, de l'avis de la Cour, les autorités compétentes auraient dû agir avec plus de diligence pour ne pas porter préjudice à l'exécution du jugement rendu en faveur des requérants. C'est ce qu'ont fait les requérants, par l'introduction d'une action en vue de la cessation des travaux (paragraphe 17 ci-dessus). Toutefois, c'est seulement après presque deux ans que l'exécution a été menée à bonne fin, après plusieurs essais de la part de l'huissier, face aux particuliers qui refusaient d'obtempérer aux décisions de justice rendues à leur encontre.
42.
En outre, une nouvelle plainte pénale contre les tiers pour continuation des travaux de construction s'est concrétisée dans le constat de leur récidive, l'application d'une amende pénale et la grâce des peines établies dans les procédures pénales antérieures. Aux yeux de la Cour, confrontées avec une perpétuation du non-respect des lois internes de la part des tiers, les autorités internes devraient agir plus énergiquement pour faire respecter la loi.
43.
Au vu de ce qui précède, la Cour considère que le Gouvernement n'a fourni aucune raison susceptible de constituer une justification valable du délai d'environ neuf ans écoulé jusqu'à l'exécution du jugement en faveur des requérants. Ce retard dans l'exécution du jugement en cause a ôté tout effet utile au droit d'accès à un tribunal des requérants.
44.
Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu'en l'espèce les autorités nationales n'ont pas assisté les requérants de manière effective dans leur démarches pour obtenir l'exécution du jugement du 2 février 1993, devenu définitif le 18 juin 1996.
45.
Partant, il y a lieu de constater qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
46.
Les requérants soulignent l'entrave à la jouissance de leur propriété et invoquent en substance l'article 1 du Protocole n
o
1.
47.
Eu égard à ses conclusions figurant aux paragraphes 35-45 ci-dessus, la Cour conclut que ce grief doit être déclaré recevable, mais qu'il n'y a pas lieu de statuer sur le fond (voir,
mutatis mutandis
entre autres,
Laino
c.
Italie
[GC], n
o
Eglise catholique de La Canée c. Grèce
, 16 décembre 1997, § 50,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VIII,
Ruianu,
précité, §
75).
III.
48.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que la durée de la procédure achevée par l'arrêt du 24 mai 2004 de la cour d'appel de Suceava a été déraisonnable et que le tribunal a rejeté leur demande tendant à l'audition de deux témoins aux fins de préciser les dommages moraux soufferts (paragraphe 25 ci-dessus).
49.
Sans invoquer d'article de la Convention, les requérants dénoncent le caractère léger des peines infligées à ceux qui ont porté atteinte à leur propriété et se plaignent que les tribunaux ne les ont pas condamné à leur payer des dédommagements.
50.
Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation de la Convention.
51.
Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l'article 35
§§
3 et 4 de la Convention.
IV.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
52.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
53.
Les requérants allèguent des souffrances subies en raison de la privation de propriété, sans être dédommagées. Dans le formulaire officiel de requête, ils ont demandé 50
000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'ils auraient subi.
54.
Le Gouvernement conteste cette prétention.
55.
En l'espèce, la Cour a constaté une violation de l'article 6 de la Convention du fait de l'exécution tardive d'une décision de justice par laquelle les tribunaux avaient condamné des tiers à laisser un terrain à la disposition des requérants.
56.
Dès lors, la Cour estime que les requérants ont subi un
préjudice moral consistant en un profond sentiment d'injustice dû au fait que, pendant plusieurs années, en dépit de plusieurs décisions de justice définitives et exécutoires, ils n'ont pas bénéficié d'une protection effective de leur droits.
57.
Dans ces circonstances, eu égard à l'ensemble des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour alloue conjointement aux requérants 5
000 EUR au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
58.
Sans préciser le montant et sans accompagner leur demande de justificatifs, les requérants demandent également le remboursement des frais et dépens.
59.
Le Gouvernement observe que les requérants n'ont fourni aucun justificatif pour faire la preuve des frais et dépens encourus. Il ne s'oppose pas au remboursement de ceux-ci, sous condition qu'ils soient prouvés, nécessaires et qu'ils aient un lien avec l'affaire.
60.
La Cour rappelle qu'au regard de l'article 41 de la Convention seuls peuvent être remboursés les frais dont il est établi qu'ils ont été réellement exposés, qu'ils correspondaient à une nécessité et qu'ils sont d'un montant raisonnable (voir, entre autres,
Nikolova
c.
Bulgarie
[GC], n
o
31195/96, §
61.
Compte tenu du fait que les requérants n'ont pas justifié les frais et dépens exposés, la Cour décide de ne leur allouer aucune somme à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
62.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 et relatifs à la non-exécution du jugement du 2 février 1993 et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
qu'il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 1 du
Protocole n
o
1 à la Convention
;
4.
Dit
a)
que l'Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 5
(cinq mille euros), à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur, au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 mai 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley Naimith
Josep Casadevall
Greffier adjoint
Président