AFFAIRE DRAGHICI ET AUTRES c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

27.05.2010

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE DRAGHICI ET AUTRES c. ROUMANIE (CtEDO, 2010)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA DRĂGHICI ȘI ALTELE c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 26222/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 mai 2010 DEFINIF 27/08/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Drăghici și în alte cazuri c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, și Stanley Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 mai 2010, Rend hotărârea adoptată la această dată, La originea cauzei se găsește o cerere (n 26262/04) îndreptată împotriva României și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, domnii Liliana Drăghici și Ana Mazilu, și domnul Adrian Herșiu ( În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul este reprezentat de agentul său, Razvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. În special, reclamanții invocă o încălcare a dreptului lor de acces la o instanță, astfel cum este garantată prin art. 6 alineatul (1) din convenție, din cauza respingerii acțiunii lor în revendicare, din cauza faptului că nu au epuizat procedura prevăzută de legea nr. La 19 noiembrie 2007, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice acuzațiile de mai sus guvernului, după cum se permite în art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, să se examineze în același timp admisibilitatea și fondul cazului. Reclamanții s-au născut în 1965, 1936 și, respectiv, 1971 și au locuit în Râmnicu Vâlcea. În 1977-1978, un teren de 68 086,68 m situat în Băile Olenești și care aparținea D.B., a fost ocupat de Partidul Comunist care a construit o vilă acolo. Pe baza Legii nr. 18/1991 I.D., moștenitorul D.B., a solicitat restituirea terenului în litigiu. Reclamanții, moștenitorii I.D. decedat în 1997, au făcut noi cereri de restituire a terenului la primăria din Băile Olenești, în conformitate cu legile nr. 169/1997 și 1/2000, încă fără succes. La 2 iulie 2001, pe baza noii legi nr. 10/2001, reclamanții au solicitat restituirea clădirii de la sediul autonom al administrației statului Patrimoniu și al Protocolului de stat, care deține terenul. 10. La 29 mai 2002, lipsa unui răspuns în termenul legal de 60 de zile instituit prin art. 23 alineatul (1) din Legea nr. 10, reclamanții au sesizat tribunalul departamental din Vâlcea cu o acțiune în revendicare împotriva Regiei și a Ministerului de Finanțe. 11. printr-o hotărâre din 12 iunie 2003, Tribunalul a acordat parțial dreptul la acțiune al reclamanților și le-a cerut părților pârâte să le restituie terenul. Cu toate acestea, acesta a respins cererea reclamanților de a fi compensați pentru pierderea de câștig care rezultă din privarea bunurilor lor. Pe baza dovezilor depuse la dosar, inclusiv a expertizei de teren, Tribunalul apreciază că reclamanții aveau dreptul recunoscut prin legea nr. de a solicita restituirea și că statul și-a aplicat în mod abuziv terenul. 12. Prin hotărârea din 5 noiembrie 2003, Curtea de Apel de la Pitești a acceptat apelul părților pârâte și a declarat acțiunea inadmisibilă, pe motiv că, după intrarea în vigoare a legii nr. 10, reclamanții ar fi trebuit să opteze pentru procedura prevăzută de această lege și nu pentru acțiunea de drept comun în revendicare. Prin aceeași hotărâre, Curtea a respins apelul reclamanților privind cererea lor de restituire a deficitului de câștigat. 13. recursul formulat de solicitanți a fost respins printr-o hotărâre definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 25 noiembrie 2004. Până în prezent, reclamanții nu au primit un răspuns la cererea lor din 2 iulie 2001. martie 1945 și 22 decembrie 1989 și modificările ulterioare ale acesteia, precum și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII, p. 250 256, § 31-33), Strain și altele România 57001/00, CEDO 2005-VII, § 19 26), Peduraru România 63252/00, § 53, 1 decembrie 2005), Tudor c. România 29035/05, §§ 20, 17 ianuarie 2008) și Textul relevant al Consiliului Europei este descris în Hotărârea Faimblat, citată anterior (§ 18-19). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 16. Reclamanții susțin că respingerea acțiunii lor în revendicare ca inadmisibilă, din cauza faptului că nu au urmat procedura prevăzută de legea nr. 10/2001 a încălcat dreptul lor de acces la o instanță, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, în măsura în care această procedură nu este eficientă. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 17. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Guvernul susține că obligația unui justițiar de a diligența o procedură administrativă înainte de depunerea cererii sale în fața instanțelor reprezintă una dintre limitările dreptului de acces la o instanță acceptată de jurisprudența Curții, în cazul în care decizia administrativă astfel pronunțată poate fi supusă controlului efectiv al instanțelor. 19. În continuare, acesta face o descriere detaliată a procedurilor administrative și judiciare prevăzute de Legea nr. 10/2001 și afirmă că această lege nu elimină orice control judiciar al hotărârilor administrative. 20. El susține, de asemenea, că acțiunea în revendicare introdusă de solicitanți nu a fost respinsă decât după o examinare pe fond a pretențiilor lor. 21. Reclamanții se opun acestei teze și insistă asupra faptului că refuzul examinării acțiunii lor în revendicare constituie o încălcare a dreptului lor de acces la o instanță. 22. Ei consideră, de asemenea, că procedura pusă la dispoziția lor prin Legea nr. 10/2001 nu este eficientă, având în vedere în special faptul că organismul de plasament colectiv în valori mobiliare Curtea a trebuit deja să se pronunțe asupra unor cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față. 24. De asemenea, considerând că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu este necesar să se pronunțe în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1. 25. În special, Curtea a stabilit deja că nu se oferă nicio garanție persoanelor interesate cu privire la durata sau rezultatul procedurii în fața comisiei centrale pentru despăgubiri și că, în orice caz, Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care poate fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei indemnizații (a se vedea, printre altele, Viașu c. România, nr 75951/01, 9 decembrie 2008, § 71-72 Faimblat menționat anterior, §§ 37-38, și Matache și alții c. România, n 3821/02, 19 octombrie 2006, § 42). Aplicarea acestor principii în cazul 26. În cazul de față, Curtea constată că acțiunea în revendicare formulată de solicitanți a fost respinsă, ultima dată la 25 noiembrie 2004, de către instanțele care au considerat că reclamanții trebuie să continue procedura prevăzută de legea nr. 10/2001, deși nicio decizie administrativă nu a fost pronunțată în termenul legal de 60 de zile de la data depunerii cererii administrative Modul în care instanțele, la mai mult de trei ani de la începerea procedurii administrative, au renunțat la acțiunea lor, fără a examina comportamentul administrației și respectarea de către aceasta a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pune sub semnul întrebării eficacitatea accesului la o instanță conferită reclamanților în cadrul procedurii în revendicare 27. Curtea trebuie să observe, de asemenea, că, până în prezent, dosarul administrativ pe care reclamanții l-au sesizat la 2 iulie 2001 nu a fost soluționat. 28. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față 29. Curtea consideră că, în speță, interferența în dreptul reclamanților de acces la o instanță nu a fost proporțională cu scopul urmărit: faptul că acestora li s-a opus de către instanțe existența procedurii prevăzute de legea nr. 10/2001 a încălcat dreptul lor de acces la o instanță în măsura în care, chiar și astăzi, la mai mult de opt ani de la inițierea procedurii administrative în cauză, încă nu au văzut-o conducând la acordarea unei despăgubiri și nu au nicio garanție că va primi una imediat. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 30. Reclamanții se plâng, din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, că terenul lor naționalizat în mod abuziv nu le-a fost restituit încă 31. Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 alineatul (1) din convenție (punctul 29 de mai sus), Curtea consideră că acest motiv trebuie considerat admisibil, dar că nu este necesar să se examineze dacă, în speță, a existat o încălcare a acestei dispoziții (a se vedea, printre altele, Laino c. Italia [GC], n 33158/96, § 25, CEDH 1999 Zanghio c. Italia, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A n 194 C, p. 47, § Biserica Catolică din La Canée c. Grecia , Hotărârea din 16 decembrie 1997, Rec., 1997, Rec., 1997, p. 2862, § Glod c. România , nr 41134/98, § 46, 16 septembrie 2003 ; și Albina c. România , n 57808/00, § 42, 28 aprilie 2005). 32. Reclamanții consideră, de asemenea, că respingerea acțiunii lor în revendicare constituie o încălcare a articolului 13 din Convenție. 33. Curtea constată că acest motiv, deși admisibil, se referă la aceleași fapte ca cele analizate la art. 6 alineatul (1) din Convenție cu privire la dreptul de acces la o instanță și consideră că nu este necesar să se introducă mai mult pe teren art. 13, în măsura în care cerințele articolului 6 sunt mai stricte (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 146, CEDO 2000 XI). III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 46 DIN CONVENȚIA 34. art. 46 din Convenție prevede Înaltele P ă r i contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Cu r ii în litigiile la care sunt părți. Hotărârea definitivă a Cu r ii este transmisă Comitetului miniștrilor care supraveghează executarea acesteia. 35. Concluzia încălcării articolului 6 din Convenție dezvăluie o problemă pe scară largă care rezultă din defectuozitatea legislației privind restituirea imobilelor naționalizate care au fost vândute de către stat unor terți. Prin urmare, Curtea consideră că statul trebuie să ajusteze cât mai curând posibil procedura prevăzută de legile privind repararea (în prezent, legile nr. 10/2001 și 247/2005) astfel încât să devină într-adevăr coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis Katz c. România, n 29739/03, § 35-36, 20 ianuarie 2009 Viașu, §§ 82-83 și Faimblat § 53-54, Hotărârile citate anterior). IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 36. În temeiul articolului 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 38. Guvernul susține că nu s-a stabilit nici o legătură de cauzalitate între presupusa încălcare și presupusul prejudiciu suferit și, în orice caz, consideră că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, prin el însuși, o reparație satisfăcătoare a acestui prejudiciu. 39 Curtea consideră că reclamanții au suferit o eroare morală incontestabilă. 40. În aceste împrejurări, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și, hotărând în mod echitabil, astfel cum prevede art. 41 din convenție, Curtea alocă în comun reclamanților 9 000 EUR pentru prejudiciul moral. Comisioane și cheltuieli de judecată 41. De asemenea, reclamanții solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate, fără a specifica suma și fără a furniza documente justificative. 42. Guvernul observă că reclamanții nu au furnizat nicio justificare pentru a demonstra cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate și nu se opune rambursării acestora, cu condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și să aibă o legătură cu cauza. 43. Curtea amintește că, în ceea ce privește art. 41 din convenție, numai cheltuielile de care s-a stabilit că au fost efectiv suportate, că corespund unei necesități și că sunt de o valoare rezonabilă (a se vedea, printre altele, Nikolova Bulgaria [GC], nr 31195/96, § 79, CEDO 1999-II). 44. Având în vedere faptul că reclamanții nu au justificat cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate, Curtea decide să nu le aloce nicio sumă în acest sens. Interese moratorii 45. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Pe aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că nu este necesar să se examineze obiecțiunile întemeiate pe articolele 13 la Convenție și 1 la Protocolul nr. 1 la Convenție. pe care statul pârât trebuie să le plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 9 000 EUR (9 mii EUR), pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicat în scris la 27 mai 2010, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier Adjunct Președinte