AFFAIRE ANDREESCU MURARET ET AUTRES c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

19.01.2010

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE ANDREESCU MURARET ET AUTRES c. ROUMANIE (CtEDO, 2010)

HUDOC · oficial

În cazul Andreescu Murăreț și al altor state membre ale Comunității Europene (România (solicitarea nr. 4867/04) hotărârea nr. 19 ianuarie 2010 defineșteF 28/06/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul art. 44 alin. (2) din Convenție. În cazul Andreescu Murăreț și al altor c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 decembrie 2009, a adoptat hotărârea care a fost adoptată la această dată. PROCEDURA La originea cauzei se află o cerere (n 4867/04) îndreptată împotriva României de patru resortisanți ai acestui stat, dle Elena Andreescu Murăreț și Maria Andreescu și dnii Valentin-Georgin Andreescu și Ioan Andreescu; În conformitate cu art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care au sesizat Curtea la 10 noiembrie 2003 (și anume, Convenția privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale), reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de către prima reclamantă, Elena Andreescu Murăreț. La 5 decembrie 2005, președintele secțiunii a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 293 din Convenție, s-a decis, de asemenea, să se examineze, în același timp, admisibilitatea și fondul cauzei. Reclamanții s-au născut în 1924, 1939, 1966 și 1975 și locuiesc în București. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează: Printr-o hotărâre definitivă din 11 octombrie 2000, tribunalul departamental din București a admis acțiunea în revendicare imobiliară introdusă de reclamanți împotriva Consiliului Municipal din București și a societății H., care gestionează bunuri de stat. El le-a recunoscut statutul de proprietari ai unui bun imobil situat la data de n 35 rue Octav Cocarescu, la București, judecând că naționalizarea sa, bazată pe decretul nr. 92/1950, a fost ilegală. La 26 iulie 2001, reclamanții au sesizat instanța de primă instanță din București cu o nouă acțiune în revendicare împotriva M.A. și M.E., la care statul a vândut, în 1976, o parte a clădirii în litigiu, prevalând de hotărârea definitivă din 11 octombrie 2000, care le recunoștea statutul de proprietari ai întregului bun. Prin hotărârea din 5 ianuarie 2002, tribunalul le-a acceptat cererea și a considerat că, din moment ce naționalizarea fusese ilegală, bunul în cauză nu fusese niciodată scos din patrimoniul lor și că titlul de proprietate era valabil pentru cel al cumpărătorilor M.A. și M.E. care rezultă din contractul de achiziție încheiat cu statul în 1976. Prin hotărârea din 11 iunie 2002, tribunalul departamental din București a primit apelul M.A. și M.E. și, pe fond, a respins acțiunea reclamanților. El a considerat că terții cumpărători fuseseră de bună credință la data vânzării și că, în aceste condiții, reclamanților li se permitea, în temeiul Legii nr. 10/2001, să obțină o reparație prin echivalent. 10. Prin hotărârea definitivă din 14 ianuarie 2003, Curtea de Apel de la București a confirmat temeinicia hotărârii pronunțate în apel. Ea a subliniat că instanțele naționale erau încă obligate să aplice legea specială ale cărei dispoziții derogau de la dreptul comun, așa cum a făcut, pe bună dreptate, tribunalul departamental din București în hotărârea sa din 11 iunie 2002. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 11. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDH 1999-VII, p. 250-256, § 31-33), Strein și altele România 57001/00, CEDO 2005-VII, § 19 26), Peduraru România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005) și Tudor c. România 29035/05, § 1520, 17 ianuarie 2008). CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 CONVENȚIA 12. Reclamanții invocă o încălcare a dreptului la respectarea proprietății lor din cauza imposibilității în care se află de a se bucura de apartamentul de care au fost recunoscuți proprietari printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul ridică o excepție de la nerespectarea termenului de șase luni, susținând că decizia internă definitivă care trebuie luată în considerare este hotărârea din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel de la București, în timp ce cererea a fost depusă la Curte la 10 octombrie 2003.14, reclamanții se opun acestei excepții. Curtea consideră că pretinsa imposibilitate a reclamanților de a invoca, timp de mai mulți ani, dreptul lor de proprietate recunoscut prin hotărârea definitivă din 11 octombrie 2000 a tribunalului departamental din București se analizează într-o situație continuă. Simplul fapt că au încercat fără succes să pună capăt acestui fapt, solicitând, prin intermediul unei acțiuni în justiție, restituirea integrală a bunurilor lor, nu schimbă nimic această constatare. Până în prezent, reclamanților nu li s-a restituit bunul și nu li s-a acordat nici o indemnizație în limita valorii sale de piață. Prin urmare, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție nu a început să curgă în cazul de față (a se vedea Todicescu c. România, n 18419/02, § 16, 24 mai 2007 și Horia Jean Ionescu c. România, n 11166/02, § 24, 31 mai 2007 16. Prin urmare, excepția guvernului nu poate fi salutată. Curtea constată, de asemenea, că acest motiv nu este în mod evident întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Guvernul își reiterează argumentele prezentate anterior în cauze similare. În special, acesta pune în evidență circumstanțele excepționale din România mecanismul de restituire a bunurilor naționalizate sau de despăgubire a foștilor proprietari, făcând trimitere la jurisprudența Broniowski c. Polonia ([GC], nr 31443/96, CEDO 2004 V) și Germania ([GC], nr. 46720/99, 72203/01 și 72552/01, CEDO 2005 VI). 18. Reclamanții contestă caracterul real și efectiv al sistemului de compensare instituit prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. 19. Curtea a afirmat deja în numeroase cauze că anularea dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat către terții care îi ocupau în calitate de chiriași, combinată cu lipsa unei despăgubiri în ceea ce privește valoarea bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantate prin art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin citat anterior, § 39, 43 și 59) În cazul de față, Curtea nu constată niciun motiv pentru a se abate de la abordarea sa în cauzele menționate anterior. Vânzarea de către stat a bunului reclamant îi împiedică, încă și astăzi, pe aceștia să se bucure de dreptul lor de proprietate recunoscut printr-o decizie definitivă. Curtea consideră că o astfel de situație este echivalentă cu privarea de proprietate de facto , în absența oricărei compensații. 21. Curtea amintește că, la momentul faptelor, nu exista în dreptul intern o cale de atac eficientă care să le ofere reclamanților o despăgubire pentru această privare (Strain menționat anterior, §§ 23, 26 În plus, Comisia observă că, până în prezent, guvernul nu a demonstrat că sistemul de compensare instituit în iulie 2005 prin Legea 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să atingă, în conformitate cu o procedură și un calendar previzibile, o despăgubire în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost privați. 22. Această concluzie nu aduce atingere niciunei evoluții pozitive pe viitor a mecanismelor de finanțare prevăzute de această lege specială în vederea compensării persoanelor care, cum ar fi reclamanții, au fost recunoscute ca proprietari, printr-o hotărâre definitivă. 23. Prin urmare, a existat și continuă să existe o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 24. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 25. În ceea ce privește prejudiciul material, reclamanții solicită 73 938 EUR (EUR) reprezentând valoarea de piață a apartamentului în litigiu, a anexelor la acesta și a terenului aferent, precum și 10 000 EUR daune morale. Ei trimit o expertiză tehnică la 16 aprilie 2006, în sprijinul cererii lor. 26. Guvernul consideră că valoarea de piață a aceluiași bun în litigiu este de 64 403 EUR și furnizează avizul unui expert, din mai 2006. 27. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu moral, guvernul susține că nu există o legătură de cauzalitate între suma solicitată în acest sens și presupusa încălcare a convenției. 1 poate constitui, prin sine însuși, o despăgubire suficientă a prejudiciului moral invocat de reclamanți. 28. Curtea amintește că o hotărâre care constată o încălcare determină statului pârât obligația juridică, în temeiul convenției, de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia. În cazul în care dreptul intern permite să se șteargă doar în mod impecabil consecințele acestei încălcări, art. 41 din convenție conferă Curții competența de a acorda despăgubiri părții vătămate prin actul sau omisiunea cu privire la care a fost constatată o încălcare a convenției. 29. Printre elementele luate în considerare de Curte atunci când se pronunță în acest sens se numără prejudiciul material, și anume pierderile suferite efectiv ca urmare directă a presupusei încălcări, și prejudiciul moral, și anume repararea stării de neliniște, a neplăcerilor și a incertitudinilor care rezultă din această încălcare, precum și a altor daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo Italia, n 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004). 30. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și elementele furnizate de părți în această privință și luând în considerare neplăcerile și incertitudinea pe care situația în litigiu a putut să o provoace în rândul reclamanților, Curtea, hotărând în echitate, le alocă în comun, toate prejudiciile, suma de 71 000 EUR. Reclamanții solicită cheltuieli și cheltuieli de judecată, fără a preciza suma și fără a furniza dovezi. 32. Guvernul constată că reclamanții nu au furnizat nicio justificare pentru a demonstra cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate. El nu se opune rambursării acestora, cu condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și să aibă o legătură cu cauza. 33. Curtea amintește că, în ceea ce privește art. 41 din convenție, numai cheltuielile de care s-a stabilit că au fost efectiv suportate, că corespund unei necesități și că sunt de o valoare rezonabilă (a se vedea, printre altele, Nikolova Bulgaria [GC], nr 31195/96, § 79, CEDO 1999-II). 34. Având în vedere faptul că reclamanții nu au justificat cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate, Curtea decide să nu le aloce nicio sumă în acest scop. Interese moratorii 35. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. A se declara cererea admisibilă A se vedea că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție A se spune că statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în temeiul articolului 2 din convenție, 71 000 EUR (60 și 11 000 EUR), toate prejudiciile care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului, plus orice sume care pot fi datorate ca impozite de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 19 ianuarie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte