AFFAIRE KRAJCSOVICS ET AUTRES c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

07.02.2008

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2008
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE KRAJCSOVICS ET AUTRES c. ROUMANIE (CtEDO, 2008)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA 3 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL KRAJCSOVICS ȘI ALTELE c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 38023/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 Februarie 2008 DEFINITIVF 07/05/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Krajcsovics și alte c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Boštjan M. Zupančič, președinte, Corneliu Biersan, Elisabet Fura-Sandström, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, David Thór Björgvinsson, Ineta Ziemel, judecători, și Santiago Quesada grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 17 ianuarie 2008, Întocmită hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 38023/02) îndreptată împotriva României și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, domnii Tiberiu Balint Krajcsovics, Endre Pal Fejer și Emse Annamaria Fejer ( La 2 februarie 2007, primul reclamant a decedat. Moștenitorul său, Janos Iuliana, și-a exprimat dorința de a continua judecata în fața Curții. Din motive practice, prezenta hotărâre va continua să-l numească pe domnul Tiberiu Balint Krajcsovics. Cu toate că astăzi este necesar să se atribuie această calitate moștenitorului său (a se vedea, printre altele, Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 1, CEDH 1999-VI). Reclamanții au fost reprezentați de domnul Gabor Hajdu, avocat în Miercurea Ciuc. Guvernul român ( La 27 februarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Reclamanții s-au născut în 1917, 1974 și, respectiv, 1976. Primul reclamant a locuit în Apata. Ceilalți doi solicitanți își au reședința în Brasov. În 1950, proprietatea imobiliară situată la nr. 10 de pe strada Mihai Viteazul, la Brasov, compusă dintr-o casă cu mai multe apartamente și de pe teritoriul său (381,6 m2), aparținând familiei reclamanților, a făcut obiectul unei naționalizări. În conformitate cu Legea nr. 112/1995, statul a vândut șase dintre apartamentele care alcătuiesc casa în litigiu către terții care îi ocupau ca locatari: la 18 ianuarie 1997, apartamentul nr. 3 a fost vândut către M.D. și M.M. și apartamentul nr. 4 către R.I. și R.M.; la 20 ianuarie 1997, apartamentul nr. 2 a fost vândut către B.I. și B.C. și apartamentul nr. 1 către B.R. ; la 22 ianuarie 1997, apartamentul nr. 6 a fost vândut către L.L. și L.E., iar la 16 aprilie 1999, apartamentul nr. 7 a fost vândut către P.V. și P.M. La 16 octombrie 1998, ca urmare a unei acțiuni în revendicare imobiliară formulate în fața Tribunalului de Primă Instanță din Brașov împotriva Primăriei din Brașov, reclamanții au obținut o decizie definitivă de constatare a ilegalității naționalizării locuințelor lor și au ordonat autorităților să modifice inscripțiile din registrul funciar în sensul în care acestea figurează ca proprietari ai bunului menționat. La 14 aprilie 2000, instanța de primă instanță din Brașov a dispus restituirea bunurilor către reclamanți. Instanța a ordonat societății să plătească daune în valoare de 300 000 de lei românești. Această hotărâre a devenit definitivă. În anul 2000, reclamanții au formulat o acțiune în anulare a contractelor de vânzare privind apartamentele n 1, 2, 3, 4, 6 și 7 vândute chiriașilor. În fața instanței de primă instanță din Brașov, reclamanții susțineau că statul și-a vândut bunurile în mod ilegal unor terțe persoane și că părțile la contractele de vânzare erau de rea credință. 10. La încheierea procedurii, printr-o hotărâre din 10 aprilie 2002, Curtea de Apel de la Brașov, după ce a constatat existența bunei-credințe a locatarilor în momentul încheierii contractelor de vânzare privind apartamentele n 1, 2, 3, 4 și 6, a confirmat o hotărâre din 4 mai 2001 a Tribunalului de Primă Instanță din Brașov, care respingea acțiunea reclamanților ca fiind nefondată, cu excepția celei formulate împotriva P.V. și P.M., care li se anula contractul de vânzare pentru apartamentul nr. 7. Împotriva acestei hotărâri, P.V. și P.M. au formulat o cerere în anulare. 11. Prin hotărârea din 5 iulie 2002, Curtea de Apel de la Brașov a acceptat cererea în anulare și a respins cererea reclamanților în anulare a contractului de vânzare încheiat în favoarea P.V. și P.M. și care se referă la apartamentul nr. 7 ca fiind nefondat. 12. În 2003, cumpărătorii celor șase apartamente au dat în judecată reclamanții pentru a-și demonstra dreptul de proprietate dobândit prin intermediul contractelor de vânzare și, prin urmare, pentru a-și înscrie drepturile în registrul funciar. Această acțiune a fost respinsă, în cele din urmă, la 16 ianuarie În 2006, Curtea de Apel din Brașov, care a considerat că contractele de vânzare nu erau opozabile reclamanților, care, în conformitate cu inscripțiile existente în registrul funciar, erau proprietarii apartamentului, astfel încât cumpărătorii nu aveau decât un drept de creanță împotriva statului. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 13. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Strain c. România din 21 iulie 2005 (n 57001/00, §§ 19-26, CEDO 2005 - VII). 14 Dispozițiile legale și jurisprudența internă descrise în Hotărârea Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, § 31-44) sunt, de asemenea, relevante în prezenta cauză. 15. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile luat în mod abuziv de stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost modificată prin Legea nr. 247 publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire permițând beneficiarilor să aleagă între o compensație sub formă de bunuri și servicii și o compensație sub formă de compensații pecuniare echivalente cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituită în natură în momentul acordării sumei. 16. Dispozițiile relevante ale Legii nr. 10/2001 (republicată) astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 se citesc astfel art. 1 Clădirile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, precum și cele luate de stat în temeiul Legii 139/1940 privind rechiziționările și care nu au fost încă restituite vor face obiectul unei restituiri în natură. În cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, trebuie adoptate măsuri de reparație prin echivalență. Aceasta poate fi compensația prin alte bunuri sau servicii (...), cu acordul reclamantului, sau o compensație pecuniară acordată în conformitate cu dispozițiile speciale privind determinarea și plata despăgubirilor pentru bunurile imobile achiziționate în mod abuziv. (...) art. 10 În cazul în care clădirile căzute în patrimoniul statului într-un mod abuziv au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură este ordonată pentru terenul liber și pentru clădirile care nu au fost demolate, în timp ce măsurile reparatoare prin echivalență vor fi stabilite pentru terenurile ocupate și pentru construcțiile demolate.... Valoarea construcțiilor pe care statul și le-a aplicat în mod abuziv și care au fost demolate este determinată în funcție de valoarea lor de piață în ziua în care administrația decide asupra cererii, stabilită în conformitate cu standardele internaționale de evaluare pe baza informațiilor aflate la dispoziția evaluatorilor. Valoarea construcțiilor care nu au fost demolate și a terenurilor aferente pe care statul le-a aplicat în mod abuziv și care nu pot fi restituite în natură se stabilește în funcție de valoarea lor de piață în ziua în care administrația decide asupra cererii, în conformitate cu standardele internaționale de evaluare. art. 20 Persoanele cărora li s-au acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 pot, cu excepția cazului în care clădirea a fost vândută [a unor terți] înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, să solicite restituirea în natură, care le revine sarcina de a rambursa suma primită pentru despăgubiri, ajustată în funcție de rata inflației. În cazul în care clădirea a fost vândută [la terți] în condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 (...), reclamantul are dreptul la măsuri de reparație prin echivalență, în limita valorii de piață a clădirii, inclusiv terenul și construcțiile, determinată în conformitate cu standardele internaționale de evaluare. Când reclamantul a primit compensații în temeiul Legii nr. 112/1995, acesta are dreptul la diferență între valoarea de vânzare a bunurilor și suma primită pentru aceste despăgubiri, corectată în funcție de rata inflației. (...) 17. Dispozițiile relevante ale Legii nr. 245/2005 sunt descrise în Hotărârea Porteanu c. România 4596/03, § 24, 16 februarie 2006). Reclamanții susțin că vânzarea apartamentele nr. 1, 2, 3, 4, 6 și 7 care constituie proprietatea lor imobiliară, validată prin hotărârile din 10 aprilie și 5 iulie 2002 ale Curții de Apel de la Brasov, a încălcat art. 1 din Protocolul 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și observă că acesta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, îl declară admisibil. Pe fond 20. Guvernul constată că reclamanții nu au formulat nicio cerere de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001. 10/2001, care a fost prima lege care a reglementat în mod global problema clădirilor naționalizate, în timp ce a stabilit un echilibru între cerințele de reparare a victimelor bunurilor naționalizate și de securitate a rapoartelor juridice. La aceasta se adaugă Legea 247/2005, care a modificat și completat legea nr. 10/2001 prin instituirea unui cadru instituțional și financiar pentru o aplicare mai eficientă a acestei din urmă legi. În cele din urmă, guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor ar fi cauzată de circumstanțe excepționale și nu ar fi de natură să rupă echilibrul corect între protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general. 21. Reclamanții contestă teza guvernului și susțin că autoritățile refuză în mod ilegal să le restituie bunurile în pofida recunoașterii definitive, la 16 octombrie 1998, a dreptului lor de proprietate asupra acestui bun. 22. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea Porteanu, citată anterior, 35). 23. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun altora unor terțe părți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altora, se analizează printr-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, contravine articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Strain, citată anterior, § 39, 43 și 59 24. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în cazul de față, anularea dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor, coroborată cu lipsa totală a despăgubirii de mai bine de 10 ani, le-a supus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantate prin art. 1 din protocol Prin urmare, în cazul de față s-a încălcat această dispoziție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 25. Reclamanții susțin că autoritățile au ignorat existența deciziei definitive din 16 octombrie 1998 a Tribunalului de Primă Instanță din Brasov, constatând ilegalitatea naționalizării bunurilor lor și calitatea lor de proprietari ai aceluiași bun, ceea ce a încălcat art. 6 din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile sale și obligațiile de natură civilă (...) asupra admisibilității 26. Curtea constată că cauza nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să se declare admisibil. Pe fond 27. Curtea consideră, având în vedere concluziile sale prevăzute la alineatele 22-24 de mai sus, că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului acestei plângeri (a se vedea, printre altele, Enciu și Lega c. România, nr. 9292/05, § 36, 8 februarie 2007 și Barcanescu c. România, nr. 75261/01, §§ 36-37, 12 octombrie 2006). III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 28. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În primul rând, reclamanții solicită restituirea bunului imobil de care au fost recunoscuți proprietari prin hotărârea definitivă din 16 octombrie 1998. Fără a furniza un raport de expertiză, reclamanții consideră că valoarea celor șase apartamente care constituie casa lor ar putea fi de 200 000 EUR ( În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, acestea se referă la numeroasele proceduri judiciare pe care au trebuit să le angajeze pentru a-și recupera bunurile și solicită 60 000 EUR. 30. Guvernul arată că valoarea bunului ar fi 213 440 EUR și prezintă un raport de expertiză în acest sens (22 378,66 EUR pentru apartamentul n; 36 979,83 EUR pentru apartamentul n; 33 311,19 EUR pentru apartamentul n; 36 987,16 EUR pentru apartamentul n; 50 971,99 EUR pentru apartamentul n 6 și 32 811,17 EUR pentru apartamentul n (7) Acesta subliniază că reclamanții nu au depus la dosar nicio expertiză tehnică imobiliară; în ceea ce privește cererea de despăgubire a prejudiciului moral, guvernul consideră că prejudiciul pretins ar fi compensat suficient în cazul unei constatări a încălcării și că, în orice caz, suma solicitată este excesivă. Curtea amintește că a ajuns la concluzia încălcării articolului 1 din Protocolul 1 la convenție din cauza vânzării de către stat a bunurilor reclamanților către terți, combinată cu absența totală a despăgubirii. 32. Curtea apreciază, în circumstanțele speței, că restituirea apartamentelor nr. 1, 2, 3, 4, 6 și 7 din casă se află la n 10 de pe strada Mihai Viteazul, în Brașov, precum și de pe terenul aferent, i-ar plasa pe solicitanți cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă nu ar fi fost ignorate cerințele art. 1 din Protocolul nr. În caz contrar, pentru statul pârât de a proceda la o astfel de restituire, Curtea decide că va trebui să plătească reclamanților, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului. 34. Curtea observă având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și la elementele furnizate de guvern, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului de 220 000 EUR. 35. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut cauza reclamanților o stare de incertitudine și suferință care nu pot fi compensate prin constatarea încălcării. Curtea consideră că suma de 3 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit de solicitanți. 37. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor, cu condiția ca acestea să fie justificate, necesare și rezonabile; în acest caz, guvernul reamintește că reclamanții nu au depus nicio justificare în acest sens. 38. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). 39. Curtea constată că pretențiile reclamanților pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată nu sunt însoțite de documentele justificative necesare; prin urmare, este necesar să se excludă cererea acestora. Interesele moratoriu 40. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 10 de pe strada Mihai Viteazul, la Brașov, precum și de pe terenul aferent, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în același termen de trei luni, 220 000 EUR (două sute douăzeci de mii EUR) pentru daune materiale că, în orice caz, statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru prejudicii morale care trebuie adăugate la sumele menționate anterior orice sume care pot fi datorate cu titlu de impozit și că sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicat în scris la 7 februarie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Moduler Președintele