SC EDF ASRO SRL c. ROUMANIE

SC EDF ASRO SRL c. ROUMANIE (CtEDO, 2010)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 2488/03 prezentate de SC EDF ASRO SRL împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 9 martie 2010 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători și Stanley Naismith; Grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 15 octombrie 2002, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie, societatea reclamantă, SC EDF ASRO SRL, este o societate cu răspundere limitată de drept românesc, creată în 1992 și având sediul la Otopeni. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Henrique Fernando Weil, director general al societății și de către dl Otopeni. Mariana Enache, avocată la București. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de societatea reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Contextul cauzei Societatea reclamantă a fost constituit în 1992 de către asociația societății comerciale ENT Services Limited ( În ceea ce privește ajutorul de stat acordat în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din tratat, Comisia consideră că ajutorul de stat este compatibil cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din tratat. Cu o activitate de 27% din capitalul social. Activitatea sa a fost comercializarea mărfurilor în regim duty-free în zona internațională a aeroportului internațional București-Otopeni, activitate pentru care a obținut o licență din partea Ministerului de Finanțe până în 2004. În timpul asocierii sale la societatea reclamantă, CN AIBO SA la capitalul noii societăți a constat într-un aport de capital, o sumă impusă de Legea privind societățile comerciale și într-un aport în natură, și anume punerea la dispoziție a spațiilor cu destinație comercială situate în aeroportul internațional București-Otopeni. Acest aport în natură a devenit fondul comercial al societății. În actul adițional nr. 7 la statutul societății reclamante s-a menționat că art. 1 alineatul (1) din contractul de societate al SC EDF ASRO SRL va avea următorul text: "Regia autonomă a aeroportului internațional București-Otopeni pune la dispoziția spațiilor comerciale pentru a desfășura activitatea în aeroportul din aerodromul Otopeni, în conformitate cu contractele de închiriere încheiate pentru întreaga perioadă de funcționare a societății. Atunci când vor fi create alte spații comerciale, societatea va avea dreptul de preempție pentru a-și desfășura activitățile în condiții similare celor deja existente. Societatea va desfășura activități care fac parte din domeniul său de activitate în spațiile care îi sunt puse la dispoziție exclusiv, iar aceste activități nu pot fi adoptate decât în contextul dispozițiilor legale, competente, definitive și irevocabile." Societatea reclamantă încheie contracte de închiriere cu CN AIBO SA pentru spațiile comerciale puse la dispoziția sa. Astfel, societatea reclamantă a plătit CN AIBO SA, pe lângă partea sa din profit, o chirie pentru spațiile comerciale. Societatea reclamantă a instalat spațiile în cauză în scop comercial. În conformitate cu art. 2 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (JO L 83, 27.3.1999, p. 1). Prin urmare, Comisia consideră că, în cazul de față, măsura nu constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din tratat. În 2001, pe baza dispozițiilor articolului 222 alineatul (2) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, după consultarea celor doi asociați minoritari ai săi, asociații majoritari au inițiat procedurile pentru a prelungi durata de existență a societății reclamante. În februarie 2001, un memoriu a fost depus în acest scop la Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, care a rămas fără răspuns. La o dată nespecificată, asociații minoritari au informat SC Enní că au refuzat să prelungească perioada de existență a societății reclamante, pe motiv că nu au fost de acord cu ministerul de tutelă. Prin două decizii din 16 ianuarie 2002, CN TAROM SA și CN AIBO SA a informat SC Entu a decis în mod unilateral și irevocabil să se retragă din societatea reclamantă și că au fost de acord cu monitorizarea procedurii în vederea înregistrării societății reclamante în registrul comercial ca având un asociat unic. 10. În acest context, prin decizia din 17 ianuarie 2002, semnată de reprezentanții celor trei asociați, cesionarea participațiilor sociale ale CN AIBO SA și CN TAROM SA către SC EDF LTD a fost decisă, de asemenea, într-un act adițional la statutul societății reclamante 11. Prin urmare, Comisia consideră că măsura în cauză constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat. 602 din 17 ianuarie 2002, directorul de la office al Registrului Comerțului a înregistrat în registrul comerțului cesiunea de acțiuni sociale ( 603, din 19 ianuarie 2002, judecătorul delegat al Biroului Registrului Comerțului ( 603. Aceasta susținea că, în actul adițional, se făcea referire la faptul că contractul de cesiune urma să fie încheiat după evaluarea patrimoniului societății, condiție care nu a fost respectată. Societatea reclamantă a prezentat observații ca răspuns la care a răspuns la decizia de inițiere a procedurii și la decizia de inițiere a procedurii și la decizia de inițiere a procedurii privind lipsa de calitate pentru a acționa în cadrul CN AIBO SA. Aceasta susținea, de asemenea, că rezoluția și hotărârea contestate se bazau pe decizia AGA din 17 ianuarie 2002 și pe actul adițional la statutul societății reclamante, care îndeplinește dispozițiile legale relevante. La 12 martie 2002, societatea reclamantă a solicitat instanței permisiunea de a depune la dosar anumite documente și de a solicita interogarea CN AIBO SA. Tribunalul a respins fără motiv cererea privind interogarea părții reclamante și și-a primit cererea de a depune la dosar probe scrise. 16. În cadrul luării în custodie din 9 aprilie 2002, societatea reclamantă a recuzat membrii formațiunii de judecată, precum și toți judecătorii din secțiunea comercială a tribunalului județ din București. În aceeași zi, ea a informat instanța de departament că, la ordinul CN AIBO SA, electricitatea și telefonul fuseseră întrerupte la sediul său din Otopeni, care, prin urmare, era mai operațional. Ea a solicitat să fie citat la Hong Kong, la sediul SC. La 10 aprilie 2002, societatea reclamantă își reiterează cererea și a informat, de asemenea, instanța pe care a retras-o avocatului său mandatul care îi permitea să primească notificarea datei procesului sau să ia cunoștință de orice corespondență în cauza respectivă 17. La 10 aprilie 2002, secțiunea civilă a tribunalului departamental a primit cererea de recuzare formulată de societatea reclamantă și a menținut toate actele de procedură realizate în dosar. 18. 11 aprilie 2002, cauza a fost transferată secțiunii comerciale nr. VII a tribunalului departamental din București, care a stabilit o audiere până la 17 aprilie 2002. S-a menționat că părțile trebuiau să fie menționate de către un aprod în termen de 24 de ore. 2002. El a informat instanța că SC INVE ASRO SRL nu a fost menționată în mod corect. (l) Unul dintre judecătorii formațiunii de judecată a intervenit și a afirmat că absența citatului era acoperită de prezența în fața instanței a avocatului societății reclamante, chiar dacă mandatul său îi fusese retras. 20. Din cauza atitudinii judecătorului în cauză care a intervenit în cadrul procedurii fără a se consulta cu ceilalți membri ai formării de judecată, avocatul societății reclamante a recuzat formarea de judecată. Instanța a sesizat cauza pentru ca cererea de recuzare să fie examinată de secțiunea civilă a aceleiași instanțe. El nu a fixat o dată pentru examinarea în fond a cauzei. 21. În aceeași zi, secția civilă a tribunalului departamental a respins cererea de recuzare. Părțile au fost chemate în sala de judecată, dar numai CN AIBO SA a fost prezentă. Tribunalul i-a dat cuvântul pentru a-și prezenta căile de atac și pentru a răspunde excepțiilor ridicate de societatea reclamantă. Tribunalul a primit cererea CN AIBO SA de a prezenta la dosar concluzii scrise. 23. Prin hotărârea definitivă din 17 aprilie 2002, tribunalul departamental a acceptat recursul CN AIBO SA și a anulat cele două mențiuni făcute în registrul comerțului. Licitațiile organizate de CN AIBO SA privind închirierea spațiului comercial al aeroportului internațional București-Otopeni 24. În cursul anului 2002, CN AIBO SA entama în mai multe rânduri demersuri pentru a organiza licitații pentru a acorda închirierea de spațiu comercial situat în zona internațională a aeroportului internațional Bucaret-Otopeni. 25. Societatea reclamantă a format mai multe acțiuni pentru a opri organizarea acestor licitații. Ea susținea că spațiile în cauză îi aparțin, în măsura în care acestea se referă la aportul SC AIBO SA la constituirea societății reclamante și reprezenta fondul său comercial. Prin hotărâri pronunțate de tribunalul departamental din București, acțiunile sale au fost respinse fie ca fiind lipsite de obiect, din cauza intrării în vigoare a ordinului de urgență al guvernului n 104/2002 privind reglementarea vamală a mărfurilor comercializate în duty-free, fie prin primirea excepției referitoare la lipsa de calitate pentru acțiunea societății reclamante, pe motiv că nu a avut un drept de utilizare pe spațiile în cauză. Astfel, printr-o hotărâre din 28 În iunie 2002, tribunalul județ a reținut că, în măsura în care mențiunea referitoare la perioada de activitate a societății reclamante pentru o perioadă nedeterminată a fost anulată în registrul comerțului, instanța juvenilă a fost dizolvată de drept la expirarea perioadei de zece ani pentru care a fost constituită inițial, și anume de la 27 ianuarie 2002. Prin urmare, aceasta avea capacitatea de a acționa numai în cadrul procedurii de lichidare de care trebuia să facă obiectul. 26. Nu reiese din dosar dacă societatea reclamantă a formulat acțiuni împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele naționale. 27. De asemenea, societatea reclamantă sesizează instanțele naționale cu privire la o cerere prin care intenționează să fie condamnată SC AIBO SA de a prelungi contractele de închiriere încheiate pentru spațiile comerciale în cauză până în momentul în care acțiunea privind mențiunile din registrul comerțului este redactată de instanțele naționale. În observațiile sale ca răspuns, SC AIBO SA nota că societatea noastră, care, prin însăși natura sa, reprezintă statul român, nu poate fi obligată să suporte o societate-parazit, așa cum recurenta pare să fie, care soobstine să trăiască fixat pe corpul nostru, ca orice parazit care beneficiază de corpul gazdei 28. Cererea în cauză a societății reclamante a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă a Tribunalului de Primă Instanță din București din 19 iunie 2002 29. Societatea reclamantă sesizează, de asemenea, instanțele naționale cu privire la o acțiune de condamnare a SC AIBO SA la prelungirea contractelor de închiriere. Potrivit informațiilor furnizate de Curte, la iulie 2005, SC EDF LTD sesizează Centrul internațional de soluționare a litigiilor în materie de investiții ( A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauza C-482/99, Rec., 2002, p. Astfel, dreptul intern relevant [32] art. 720 din Codul de procedură civilă a fost formulat la momentul faptei Procesele și cererile în materie comercială sunt judecate cu prioritate. Instanța trebuie să asigure, în conformitate cu legea, realizarea drepturilor și obligațiilor care revin părților, precum și desfășurarea rapidă a procedurii. În cazul în care procedura de citație a părților a fost respectată, examinarea cauzei, inclusiv fondul, poate continua în ședința publică sau în camera consiliului, a doua zi sau la intervale scurte succesive, ale căror părți sunt informate (...) din motive întemeiate, instanța poate prevedea alte termene decât cele menționate la al doilea paragraf 33. La art. 3 din ordinul de urgență al Guvernului nr. 104 din 5 septembrie 2002 privind reglementarea vamală a mărfurilor comercializate în duty-free era astfel formulată la momentul faptelor (1) Comercializarea mărfurilor, în monedă puternică (VALUTA), sub regimul duty-free, poate fi realizată - în magazinele autorizate să comercializeze mărfuri în regim duty-free, care pot fi situate numai pe partea dreaptă în sensul de plecare a țării, la frontiera de stat terestru și naval, după punctele de control vamal (...) GRIeFS 34. Invocând articolele 6 și 13 din Convenție, societatea reclamantă se plânge că acțiunea în anulare a rezoluției nr. 602 și a hotărârii nu au fost ascultate de o instanță imparțială, după cum demonstrează, de altfel, faptul că cererea sa de recuzare a fost acceptată. Ea se plânge, de asemenea, de ceea ce a fost judecat în absența sa, fără ca aceasta să fi fost citată în mod corespunzător, în timp ce a informat instanța cu privire la noua sa adresă. Aceasta concluzionează că nu a beneficiat de o acțiune efectivă la nivel național pentru a-și apăra cauza. 35. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, aceasta se plânge de o încălcare a dreptului său de proprietate. Comisia observă, de asemenea, că mențiunile făcute în registrul comerțului au doar scopul de a face deciziile privind durata de funcționare a unei societăți opozabile terților. Aceasta subliniază faptul că, în încercarea de a pune la îndoială natura juridică a legăturii cu constituirea societății reclamante, CN AIBO SA și celelalte instituții de stat au utilizat toate mijloacele pentru a o priva de fondul comercial, și anume spațiile comerciale. 36. Prin urmare, Comisia consideră că măsura în cauză constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat. Comisia observă că voința societății cu privire la durata de funcționare a acesteia a fost exprimată în mod valabil înainte de expirarea duratei sale de funcționare și înscrisă în statutul societății reclamante, documente semnate de toți asociații, inclusiv societățile de stat. 37. Invocând articolele 8 și 14 din Convenția combinată, societatea reclamantă consideră că aceasta a fost victima unui tratament discriminatoriu, deoarece proprietarul societății acționar majoritare, precum și reprezentantul său în România sunt evrei și consideră că discriminarea s-a materializat prin interdicția sa de a funcționa ca o societate de drept românească. Aceasta se referă la faptul că autoritățile române, prin intermediul CN AIBO SA, au prezentat ca fiind o societate-parazită ENI 38. Societatea reclamantă se plânge de faptul că procedura care are ca obiect anularea Rezoluției nr. 602 și a hotărârii nr. Nu a fost ascultată de un tribunal imparțial și nu a beneficiat de o procedură echitabilă, în măsura în care nu a fost menționată corect. Aceasta se referă la art. 6 alin. (1) și 13 din Convenție, care se citesc astfel în părțile lor relevante. 39. Curtea amintește că garanțiile prevăzute la art. 13 sunt absorbite de cele prevăzute la art. 6 care sunt mai stricte (Tinnelly & Sons Ltd și alții și McElduff și alții c. Regatul Unit, Hotărârea din 10 iulie 1998, Rec., 1998, p. 1662, § 77, și Ernst și alții c. Belgia 33400/96, § 80, 15 iulie 2003. Prin urmare, Comisia consideră că este necesar să se examineze acest aspect al societății reclamante numai sub aspectul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, care se citește astfel în secțiunea sa relevantă art. 6 Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale civile (...) 40. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. 41. Societatea reclamantă susține că, prin acțiunile CN AIBO SA, statul român a fost obligat să își pună capăt activității și că a fost privat de fondul său comercial, ceea ce a adus atingere dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care se citește astfel Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. 43 În ceea ce privește art. 11 din convenție, societatea reclamantă se plânge de faptul că întreprinderea EDF Services LTD și-a văzut dreptul de asociere limitat de acțiunile întreprinderii asociate. 44. Cu toate acestea, Curtea constată că societatea reclamantă nu se plânge de o încălcare a dreptului său de asociere, ci de cel al asociatului său majoritar. Or, societatea EDF Services cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 46. Invocând art. 8 și 14 din Convenția combinată, societatea reclamantă se plânge de ceea ce a fost victima unui tratament discriminatoriu, din cauza faptului că proprietarul societății acționar majoritare și reprezentantul său în România sunt evrei. 47. Cu toate că societatea reclamantă invocă articolele 8 și 14 din Convenția combinată, Curtea consideră că, astfel cum au fost formulate, aceste obiecțiuni se referă la o presupusă discriminare a societății reclamante în dreptul său la un proces echitabil și în dreptul său la respectarea bunurilor sale. Prin urmare, aceasta este pregătită pentru o examinare sub aspectul articolului 6 din convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 combinate cu art. 14 din Convenție. 48. Curtea amintește că art. 14 menționat anterior protejează împotriva oricărei discriminări persoanele - fizice sau juridice - "placate în situații similare"; în conformitate cu acest articol, o distincție este discriminatorie dacă aceasta "lipsește de justificare obiectivă și rezonabilă," adică dacă nu urmărește un "but legitim" sau siil n maiy nu are "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat" ( Având în vedere elementele aflate în posesia sa, Curtea consideră că societatea reclamantă nu s-a dovedit a fi supusă unui tratament diferit al societăților aflate în aceeași situație. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor societății reclamante întemeiate pe art. 1 din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Stanley Naismith Josep Casadevall, adjunct președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

2488/03

présentée par SC EDF ASRO SRL

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 9 mars 2010 en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura,

Boštjan M. Zupančič,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Luis López Guerra,

Ann Power,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 15 octobre 2002,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

La société requérante, SC EDF ASRO SRL, est une société à responsabilité limitée de droit roumain, créée en 1992 et ayant son siège à Otopeni. Elle est représentée devant la Cour par M. Henrique Fernando Weil, directeur général de la société, et par M

e

Mariana Enache, avocate à Bucarest.

A.

Les circonstances de l’espèce

2.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la société requérante, peuvent se résumer comme suit.

1.

Le contexte de l’affaire

3.

La société requérante s’était constitué en 1992 par l’association de la société commerciale EDF Services Limited («

SC EDF LTD

»), personne juridique étrangère, ayant son siège à Hong Kong et détenant 68% du capital social de la société requérante, la compagnie nationale roumaine Aéroport international de Bucarest-Otopeni («

CN AIBO SA

»), ayant 5% du capital social, et la compagnie nationale Catering Airport Services Roumanie SA («

CN CASROM SA

») ayant 27% du capitale social. Son activité était la commercialisation des marchandises en régime duty-free dans la zone internationale de l’aéroport international de Bucarest-Otopeni, activité pour laquelle elle avait obtenu une licence de la part du ministère des Finances jusqu’en 2004.

4.

Lors de son association à la société requérante, l’apport de CN

AIBO

SA au capital de la nouvelle société consistait en un apport en capital, d’un montant imposé par la loi sur les sociétés commerciales, et en un apport en nature, à savoir la mise à disposition des espaces à destination commerciale se trouvant dans l’aéroport international de Bucarest-Otopeni. Cet apport en nature devint le fond de commerce de la société. Dans l’acte additionnel numéro 7 au statut de la société requérante il était fait mention de ce que

:

«

art.1 L’alinéa 1 de l’article 19 du contrat de société de la SC EDF ASRO SRL aura le libellé suivant

:

"La Régie autonome de l’aéroport international de Bucarest-Otopeni met à la disposition des espaces à destination commerciale afin de réaliser l’activité dans l’aéroport d’Otopeni, conformément aux contrats de bail conclus pour toute la période de fonctionnement de la société.

Lorsque d’autres espaces commerciaux seront crées, la société aura un droit de préemption pour réaliser ses activités, dans des conditions similaires à celles déjà existantes. La société exercera dans les espaces mis à sa disposition exclusive, des activités faisant partie de son domaine d’activité, ces activités ne pouvant être arrêtées que dans le contexte des dispositions légales, compétentes, définitives et irrévocables."

»

5.

La société requérante conclut des contrats de bail avec CN AIBO SA pour les espaces commerciaux mis à sa disposition. Ainsi, la société requérante versait à CN AIBO SA, outre sa parte des bénéfices, un loyer pour les espaces commerciaux. La société requérante aménagea les espaces en cause dans un but commercial.

6.

L’acte constitutif de la société requérante enregistré au registre du commerce Ilfov («

le registre du commerce

») prévoyait que la durée de d’existence était de dix ans et qu’elle pouvait être renouvelée par décision de l’assemblé général des associés («

AGA

») à la fin de chaque décade.

7.

En 1997, la compagnie nationale des Transports aériens roumains («

CN Tarom SA

») devint associée de la société requérante, en acquérant 10% du capital social de SC EDF LTD. A la suite de plusieurs transactions et cessions de parts sociales, en 2000, la structure du capital social de la société requérante était la suivante

: SC EDF LTD

détenait 73,30%, CN

TAROM SA détenait 21,69 % et CN AIBO SA détenait 5% du capital social.

8.

En 2001, se fondant sur les dispositions de l’article 222 § 2 de la loi n

o

31/1990 sur les sociétés commerciales, après avoir consulté dans le cadre de l’AGA ses deux associées minoritaires, l’associé majoritaire déclencha les procédures afin de prolonger la durée d’existence de la société requérante. En février 2001, un mémoire fut déposé à cette fin au ministère des travaux publics, des transports et du logement («

le ministère de tutelle

»), qui resta sans réponse.

9.

A une date non précisée, les associés minoritaires informèrent SC

EDF LTD qu’ils refusaient de prolonger la période d’existence de la société requérante, au motif qu’ils n’avaient pas l’accord du ministère de tutelle. Par deux décisions du 16 janvier 2002, CN TAROM SA et CN

AIBO SA informèrent SC EDF LTD qu’elles avaient décidé de manière unilatérale et irrévocable de se retirer de la société requérante et qu’elles donnaient leur accord pour le suivi de la procédure afin d’enregistrer la société requérante à l’office du registre commercial comme ayant un associé unique.

10.

Dans ce contexte, par la décision de l’AGA du 17 janvier 2002, signée par les représentants des trois associés, la cession des parts sociales de CN AIBO SA et de CN TAROM SA à SC EDF LTD fut décidée. Cette cession fut mentionnée également dans un acte additionnel au statut de la société requérante.

11.

En tant qu’associé unique, par une autre décision du 17 janvier 2002, SC EDF LTD décida de poursuivre l’activité de la société requérante sous forme de société à responsabilité limitée et prolongea sa durée de fonctionnement pour une durée indéterminée.

12.

Par la résolution n

o

602 du 17 janvier 2002, le directeur de l’office du registre du commerce fit inscrire dans le registre du commerce la cession des parts sociales («

la résolution n

o

602

»). La décision de l’associé unique de prolonger la durée de fonctionnement de la société requérante pour une période indéterminée fut mentionnée dans le registre du commerce par le jugement avant dire droit n

o

603, du 19 janvier 2002, du juge délégué du bureau du registre du commerce («

le jugement n

o

603

»).

2.

Le recours de CN AIBO SA tendant à l’annulation de la résolution n

o

602 et du jugement n

o

603

13.

Le 7 février 2002, CN AIBO SA saisit la section commerciale du tribunal départemental de Bucarest, d’un recours contre la société requérante, tendant à l’annulation de la résolution n

o

602 et du jugement n

o

o

IV.

14.

La société requérante déposa des observations en réponse dans lesquelles elle souleva l’exception d’irrecevabilité du recours et celle visant le défaut de qualité pour agir de CN AIBO SA. Elle faisait également valoir que la résolution et le jugement contestés étaient fondés sur la décision de l’AGA du 17 janvier 2002 et sur l’acte additionnel au statut de la société requérante, lesquels satisfaisaient aux dispositions légales en la matière.

15.

Lors de l’audience du 12 mars 2002, la société requérante demanda au tribunal la permission de verser au dossier certains documents et de faire interroger CN AIBO SA. Le tribunal rejeta sans motivation la demande concernant l’interrogatoire de la partie demanderesse et accueillit sa demande de verser au dossier des preuves écrites.

16.

Lors de l’audience du 9 avril 2002, la société requérante récusa les membres de la formation de jugement ainsi que tous les juges de la section commerciale du tribunal départemental de Bucarest. Le même jour, preuves à l’appui, elle informa le tribunal départemental que, sur ordre de CN

AIBO

SA, l’électricité et le téléphone avaient été coupés à son siège à Otopeni, qui n’était donc plus opérationnel. Elle demanda à être citée à Hong Kong, au siège de SC

EDF LTD. Le 10 avril 2002, la société requérante réitéra sa demande. Elle informa également le tribunal qu’elle avait retiré à son avocat le mandat qui lui permettait de recevoir la notification de la date du procès ou de prendre connaissance de toute correspondance dans l’affaire.

17.

Le 10 avril 2002, la section civile du tribunal départemental accueillit la demande de récusation formée par la société requérante et maintint tous les actes de procédure réalisés dans le dossier.

18.

Le 11 avril 2002, l’affaire fut transférée à la section commerciale n

o

VII du tribunal départemental de Bucarest qui fixa une audience pour le 17 avril 2002. Il était fait mention de ce que les parties devaient être citées par un huissier dans un délai de 24 heures. L’agent procédural fit la notification à la société requérante à son siège d’Otopeni. Après avoir constaté qu’elle avait changé d’adresse, il informa le tribunal que la société requérante ne pouvait pas être citée.

19.

L’avocat de la société requérante se présenta à l’instance le 17

avril

20.

En raison de l’attitude du juge en cause qui était intervenu dans la procédure sans consulter les autres membres de la formation de jugement, l’avocat de la société requérante récusa la formation de jugement. Le tribunal sursit à l’examen de l’affaire pour que la demande de récusation soit examinée par la section civile du même tribunal. Il ne fixa pas de date pour l’examen au fond de l’affaire.

21.

Le même jour, la section civile du tribunal départemental rejeta la demande de récusation. L’affaire fut remise au rôle le même jour.

22.

Les parties furent appelées dans la salle d’audience, mais seule la CN AIBO SA était présente. Le tribunal lui donna la parole afin de présenter ses moyens de recours et de répondre aux exceptions soulevées par la société requérante. Le tribunal accueillit la demande de CN AIBO SA de verser au dossier des conclusions écrites.

23.

Par un arrêt définitif du 17 avril 2002, le tribunal départemental fit droit au recours de CN AIBO SA et annula les deux mentions faites au registre du commerce.

3.

Les enchères organisées par CN AIBO SA concernant le bail de l’espace commercial de l’aéroport international Bucarest-Otopeni

24.

Au cours de l’année 2002, CN AIBO SA entama à plusieurs reprises des démarches afin d’organiser des enchères pour octroyer le bail de l’espace commercial situé dans la zone internationale de l’aéroport international de Bucaret-Otopeni.

25.

La société requérante forma plusieurs actions afin d’arrêter l’organisation de ces enchères. Elle faisait valoir que les espaces en cause lui appartenaient, dans la mesure où ils constituaient l’apport de SC

AIBO

SA à la constitution de la société requérante et représentaient son fond de commerce. Par des jugements rendus par le tribunal départemental de Bucarest, ses actions furent rejetées soit comme étant sans objet, en raison de l’entrée en vigueur de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n

o

104/2002 sur la réglementation douanière des marchandises commercialisées en duty-free, soit en accueillant l’exception concernant le défaut de qualité pour agir de la société requérante, au motif qu’elle n’avait pas un droit d’usage sur les espaces en cause. Ainsi, par un jugement du 28

juin 2002, le tribunal départemental retint que, dans la mesure où la mention concernant la période d’activité de la société requérante pour une période indéterminée avait été annulée dans le registre du commerce, l’intéressée était dissoute de droit lors de l’expiration de la période de dix ans pour laquelle elle avait été initialement constituée, à savoir à partir du 27 janvier 2002. Dès lors, elle avait capacité d’ester en justice uniquement dans la procédure de liquidation dont elle devait faire l’objet.

26.

Il ne ressort pas du dossier si la société requérante a formé des recours contre les jugements rendus par les juridictions nationales.

27.

La société requérante saisit également les juridictions nationales d’une demande en référé tendant à voir condamner SC AIBO SA à prolonger les contrats de bail qu’elles avaient conclu pour les espaces commerciaux en cause jusqu’à ce que le recours visant les mentions faites dans le registre du commerce soit tranché par les juridictions nationales. Dans ses observations en réponse, SC AIBO SA nota que

:

«

Notre société, qui par son essence même représente l’État roumain, ne peut pas être obligée de supporter une société-parasite, comme la requérante paraît l’être, qui s’obstine de vivre fixée sur notre corps, comme tout parasite qui profite du corps de son hôte

».

28.

La demande en référé de la société requérante fut rejetée par un arrêt définitif de la cour d’appel de Bucarest du 19 juin 2002.

29.

La société requérante saisit également les juridictions nationales d’une action tendant à condamner SC AIBO SA à prolonger les contrats de bail. L’issue de cette procédure ne ressort pas du dossier.

4.

L’évolution de l’affaire après la saisine de la Cour

30.

Selon les renseignements à la disposition de la Cour, le

29

juillet

2005, la SC EDF LTD saisit le centre international de règlement des litiges concernant les investissements («

l’ICSID

») d’une action en dommages-intérêts contre l’État roumain, sollicitant 110 millions de dollars américains («

USD

»), en faisant valoir qu’elle a été exproprié par l’État roumain des investissements qu’elle avait entrepris sur l’aéroport international Bucarest-Otopeni.

31.

Le 8 octobre 2009, l’ICSID rejeta l’action, en condamnant la SC

EDF LTD à verser à l’État roumain environ 6 millions USD à titre de frais et dépens. Cette décision est susceptible de recours dans un délai de 120 jours.

B.

Le droit interne pertinent

32.

L’article 720

6

du code de procédure civile était ainsi libellé à l’époque des faits

:

«

Les procès et les demandes en matière commerciale sont jugées par priorité. Le tribunal doit assurer, conformément à la loi, la réalisation des droits et obligations processuels des parties, ainsi que le déroulement rapide de la procédure.

Lorsque la procédure de citation des parties a été respectée, l’examen de l’affaire, y compris le fond, peut continuer en séance publique ou en chambre du conseil, le lendemain ou à des intervalles courts, successifs, dont les parties sont informées (...)

Pour des raisons bien fondées, le tribunal peut prévoir d’autres délais que ceux indiqués au deuxième alinéa

».

33.

L’article 3 de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n

o

104 du 5

septembre 2002 sur la réglementation douanière des marchandises commercialisées en duty-free était ainsi libellé à l’époque des faits

:

«

(1) La commercialisations des marchandises, en monnaie forte (VALUTA), sous le régime du duty-free, peut être réalisée

:

- dans les magasins autorisés à commercialiser des marchandises en régime duty-free, qui peuvent être situés uniquement du côté droit dans le sens de départ du pays, à la frontière d’État terrestre et navale, après les points du contrôle douanier (...)

».

GRIEFS

34.

Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, la société requérante se plaint de ce que l’action en annulation de la résolution n

o

602 et du jugement n

o

603 n’a pas été entendue par un tribunal impartial, comme le prouve d’ailleurs le fait que sa demande de récusation a été admise. Elle se plaint également de ce que l’affaire a été jugée en son absence, sans qu’elle ait été correctement citée, alors qu’elle avait informé le tribunal de sa nouvelle adresse. Elle conclut qu’elle n’a pas bénéficié d’un recours effectif au niveau national pour défendre sa cause.

35.

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, elle se plaint d’une atteinte à son droit de propriété. Elle souligne que, bien qu’elle ne soit pas rayée du registre du commerce, elle a été forcée par l’attitude abusive de l’ex-associé minoritaire, société d’État, d’arrêter son activité. Elle note également que les mentions faites dans le registre du commerce ont seulement pour but de rendre les décisions concernant la durée de fonctionnement d’une société opposable aux tiers. Elle souligne qu’en essayant toujours de remettre en cause la nature juridique de l’apport à la constitution de la société requérante, CN AIBO SA et les autres institutions de l’État ont utilisé tous les moyens afin de la priver de son fond de commerce, à savoir les espaces commerciaux.

36.

La société requérante considère que l’action de l’associé minoritaire a porté atteinte au droit d’association de la société EDF Services LTD, droit protégé par l’article 11 de la Convention. Elle note que la volonté de la société concernant la durée de son fonctionnement a été exprimée valablement avant l’expiration de sa durée de fonctionnement et inscrite dans le statut de la société requérante, documents signés par tous les associés, y compris les sociétés d’État.

37.

Invoquant les articles 8 et 14 de la Convention combinés, la société requérante estime qu’elle a été victime d’un traitement discriminatoire, en raison du fait que le propriétaire de la société actionnaire majoritaire ainsi que son représentant en Roumanie sont juifs. Elle estime que la discrimination s’était concrétisée par son interdiction de fonctionner comme une société de droit roumain. Elle fait référence au fait que les autorités roumaines, par le biais de la CN AIBO SA, l’ont présentée comme étant «

une société-parasite

».

EN DROIT

38.

La société requérante se plaint de ce que la procédure ayant pour objet l’annulation de la résolution n

o

602 et du jugement n

o

603 n’a pas été entendue par un tribunal impartial et qu’elle n’a pas bénéficié d’une procédure équitable, dans la mesure où elle n’avait pas été correctement citée à comparaître. Elle invoque les articles 6 § 1 et 13 de la Convention qui se lisent ainsi dans leurs parties pertinentes.

39.

La Cour rappelle que les garanties de l’article 13 se trouvent absorbées par celles de l’article 6 qui sont plus strictes (

Tinnelly & Sons Ltd et autres et McElduff et autres

c. Royaume-Uni

, arrêt du 10 juillet 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

IV, p. 1662, §

77, et

Ernst et autres c.

Belgique

,

n

o

33400/96, §

80, 15

juillet 2003). Partant, elle considère qu’il y a lieu d’examiner ce grief de la société requérante uniquement sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention qui se lit ainsi dans sa partie pertinente

:

Article 6

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

40.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article

54

§

2

b) de son règlement.

41.

La société requérante allègue que par les actions de la CN AIBO SA, l’État roumain l’a forcé de mettre fin à son activité et l’a privé de son fond de commerce, ce qui a porté atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que garanti par l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, qui se lit ainsi

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

42.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article

54

§

2

b) de son règlement.

43.

Sous l’angle de l’article 11 de la Convention, la société requérante se plaint de ce que la société EDF Services LTD a vue son droit d’association limité par les actions de l’associé minoritaire.

44.

La Cour note toutefois que la société requérante ne se plaint pas d’une atteinte à son propre droit d’association mais à celui de son associé majoritaire. Or, la société EDF Services LTD n’a pas entendu saisir la Cour d’une requête afin de se plaindre d’une violation de ses droits.

45.

Il s’ensuit que ce grief est incompatible

ratione personae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35

§

3 et doit être rejeté en application de l’article 35

§

4.

46.

Invoquant les articles 8 et 14 de la Convention combinés, la société requérante se plaint de ce qu’elle a été victime d’un traitement discriminatoire, en raison du fait que le propriétaire de la société actionnaire majoritaire ainsi que son représentant en Roumanie sont juifs.

47.

Bien que la société requérante invoque les articles 8 et 14 de la Convention combinés, la Cour estime que tel que formulés, ces griefs portent sur une prétendue discrimination de la société requérante dans son droit à un procès équitable et dans son droit au respect de ses biens. Dès lors, il se prête à un examen sous l’angle de l’article 6 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n

o

1 combinés avec l’article 14 de la Convention.

48.

La Cour rappelle que l’article 14 précité protège contre toute discrimination les personnes - physiques ou morales - "placées dans des situations analogues"; au regard de cet article, une distinction est discriminatoire si elle "manque de justification objective et raisonnable", c’est-à-dire si elle ne poursuit pas un "but légitime" ou s’il n’y a pas de "rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé" (

Lithgow et autres c. Royaume-Uni

, 8 juillet 1986, § 177, série A n

o

102). Compte tenu des éléments en sa possession, la Cour estime que la société requérante n’a pas prouvé être soumise à un traitement différent des sociétés se trouvant dans la même situation. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article

35

§§

3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs de la société requérante tirés de l’article

6

§

1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Stanley Naismith

Josep Casadevall

Greffier adjoint

Président