AFFAIRE S.C. UZINEXPORT S.A. c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

31.03.2015

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure civile;Article 6-1 - Procès équitable)

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE S.C. UZINEXPORT S.A. c. ROUMANIE (CtEDO, 2015)

HUDOC · oficial

ROMÂNIA (solicitarea nr. 43807/06) HOTĂRÂREA STRASBURG 31 martie 2015 DEFINIF 30/06/2015 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cazul S.C. Uzinexport S.A.c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Dragoljub Popović, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, Iulia Antoanella Mooc, judecători, și Stephen Phillips, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 10 martie 2015, Renunță la hotărârea pe care o aici, adoptat la această dată în instanță La originea cauzei se află o cerere (n 43807/06) îndreptat împotriva României, inclusiv împotriva României, printre care o societate comercială de drept românesc, S.C. Uzinexport S.A. ( Tribunalul a fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 6 mai 2011, reclamanta s-a plâns de o încălcare a dreptului la un proces echitabil din cauza respingerii unei cereri de acordare a dobânzii pentru plata cu întârziere a unei creanțe de către stat. La 6 mai 2011, cererea a fost comunicată guvernului. Recurenta, S.C. Uzinexport S.A., este o societate de drept românesc, cu sediul la București. În anii 1980, reclamanta, al cărei capital era deținut la fața locului de către stat, a construit în Egipt o fabrică de ciment. La începutul anilor 1990, Ministerul de Finanțe a vândut unor terți o parte din creanțele pe care reclamanta le deținea în urma realizării lucrărilor de construcție a cimentului. Prețul cedării era mai mic decât cel care ar fi corespuns cu decontarea creanțelor în cauză în conformitate cu prevederile contractului inițial. În 1997, reclamanta a fost privatizată și întreaga sumă de capital a fost transferată investitorilor privați. În februarie 2000, tribunalul județ din București a primit acțiunile și a condamnat ministerul să-i plătească despăgubiri în valoare totală de aproximativ 20 de milioane de dolari americani (USD). La apelul Ministerului, aceste hotărâri au fost confirmate prin două hotărâri definitive din 26 noiembrie 1999 și 23 iunie 2000 ale instanței de apel din București. 10. În 2003, ministerul a vărsat suma stabilită prin hotărârea din 31 mai 1999. Suma stabilită prin hotărârea din 1 februarie 2000 a fost plătită în două tranșe, la 13 august 2003 și la 2 iunie 2004. 11 printr-o acțiune introdusă la 11 februarie 2005, recurenta a solicitat condamnarea Ministerului să-i plătească dobânzi pentru plata întârziată a sumelor stabilite prin hotărârile menționate anterior 12. Cererea a făcut obiectul a două dosare diferite, primul privind executarea hotărârii din 31 mai 1999 și al doilea privind hotărârea din 1 februarie 2000. În ceea ce privește primul dosar, printr-o hotărâre definitivă din 24 octombrie 2006, Camera Comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție a acceptat acțiunea. Având în vedere că interesele erau prestații succesive, aceasta a pus în aplicare art. 12 din Decretul nr. 167/1958 și este ima că acestea erau datorate pentru fiecare zi de întârziere până la plata creanței. În ceea ce privește dreptul de a le revendica, Înalta Curte consideră că, în fiecare zi de întârziere, se deschide un nou termen de prescripție de trei ani. Având în vedere data de la care se introduce acțiunea la 11 februarie 2005, Curtea concluzionează că, pentru perioada cuprinsă între 11 februarie 2002 și 4 august, În ceea ce privește al doilea caz, printr-o hotărâre definitivă din 23 mai 2006, camera comercială a Înaltei Curți a respins cererea, considerând că dreptul de a solicita dobânzi de întârziere era prevăzut. 167/1958, Comisia a considerat că dreptul la dobândă era accesoriu la creanța stabilită prin hotărârea din 1 februarie 2000. Aceasta concluzionează că dreptul de a solicita dobânzi era supus aceluiași termen de prescripție ca și cea principală, și anume trei ani de la data la care hotărârea de stabilire a acesteia devenise definitivă. II. DREPTUL ȘI PRACTICILE INTERNE PERTINENTE 15. Articolele relevante din Decretul nr. 167/1958 privind cerința de stingere a incendiilor dispun de articolul "Stingerea dreptului de a acționa cu privire la un drept principal" antrenează prescrierea dreptului de a acționa cu privire la accesorii. Articolul Termenul de prescripție [a oricărei acțiuni cu obiect patrimonial] este de trei ani.Articolul Termenul de prescripție începe din momentul în care dreptul de a acționa sau dreptul de a revendica executarea forțată sunt născute. Articolul În cazul în care debitorul are obligația de a presta prestații succesive, fiecare dintre aceste prestații conduce la un termen de prescripție separat. Răspunzând unei cereri de informare din partea guvernului, președintele Camerei Comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție expune, într-o scrisoare din 14 septembrie 2011, că doctrina și jurisprudența sunt unanime de a considera dobânda de întârziere ca fiind o rejudecare succesive la care se aplică termenul de prescripție prevăzut la art. 12 din Decretul nr. 167/1958, separat de cel aplicabil creanței principale. De exemplu, acesta menționează mai multe hotărâri pronunțate de Camera Comercială a acestei instanțe între 2007 și 2011 care consolidează aplicarea acestui articol în cazul cererilor de plată de dobânzi de întârziere. Într-o hotărâre pronunțată în 2003, Camera Comercială a Înaltei Curii judecase deja că: obligația de a plăti dobânzi de întârziere constituie o prestație succesivă, care are un caracter independent și care respectă regula prevăzută la art. 12 din Decretul nr. 167/1958 conform căreia, pentru fiecare termen al obligației, un nou termen de prescripție. C.H. Beck, 2005, p. 298). ÎN DREPTUL VIOLAȚIEI ALOCATE DE LA LEGĂTURA 6 § 1 DIN CONVENȚIA 18. Societatea reclamantă denunță o încălcare a principiului certitudinii juridice ca urmare a respingerii acțiunii sale prin hotărârea definitivă din 23 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 19. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv d 1 din Decretul nr. 167/1958 în cazul său. Având în vedere jurisprudența constantă a instanțelor și a instanțelor naționale, Comisia consideră că Hotărârea din 23 mai 2006 a Înaltei Curii aduce atingere principiului securității raporturilor juridice. 21. Guvernul recunoaște că hotărârea din 23 mai 2006 reprezintă o abatere de jurisprudență izolată; totuși, consideră că Curtea nu ar trebui să înlocuiască instanțele și instanțele naționale, cărora le revine competența de a aplica legislația internă în virtutea competenței lor de apreciere. Aprecierea Curții Principii Generale 22. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, aceasta nu are ca sarcină înlocuirea instanțelor interne. În special, nu îi revine sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă sau de a înlocui propria sa apreciere cu cea a instanțelor naționale, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori par a fi susceptibile să fi condus la o încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin convenție ( García Ruiz c. Spania [GC], 30544/96, § 28-29, CEDO 1999-I). 23. În hotărârea Marii Camere pronunțată în cauza Nejdet Șahin și Perihan Șahin c. Turcia 13279/05, § 52, 53 și 58, 20 octombrie 2011), Curtea a avut ocazia de a se pronunța cu privire la condițiile în care contradicțiile din jurisprudența unei instanțe naționale supreme aduceau atingere cerințelor procesului echitabil prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție. De asemenea, Comisia a amintit că o evoluție a jurisprudenței nu este în sine contrară unei bune administrări a justiției, în măsura în care absența unei abordări dinamice și evolutive ar putea duce la orice schimbare sau îmbunătățire. 24. În aceeași hotărâre, Curtea a amintit că dreptul la un proces echitabil trebuie să fie înțeles în lumina preambulului convenției, care stabilește preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Or, unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității rapoartelor juridice (Brumărescu c. România [GC], n 28342/95, § 61, CEDH 1999 VII). 25. În acest sens, Comisia a subliniat importanța instituirii unor mecanisme care să fie în măsură să asigure coerența practicii în instanțe și uniformizarea jurisprudenței și obligația statelor contractante de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât să se evite adoptarea unor hotărâri divergente (Nejdet Șahin și Perihan Șahin) , citată anterior, punctul 55). Aplicarea acestor principii în speță 26. Curtea constată că hotărârea pronunțată la 23 mai 2006 de Înalta Curte nu se află într-o divergență care ar putea exista în cadrul acestei instanțe, ci că, astfel cum recunoaște guvernul, constituie o abatere pe deplin singulară față de propria jurisprudență a Curții Supreme și față de cea a celorlalte instanțe interne. 27. Curtea constată că la art. 12 din Decretul nr. 167/1958 prevede că, pentru fiecare prestație succesorală, este scurt un nou termen de prescripție. Jurisprudența constantă a instanțelor interne, inclusiv cea a Înaltei Curți (punctele 16 și 17 de mai sus), consideră că dobânzile de întârziere sunt bine analizate în prestații succesive, a căror perioadă de prescripție este, prin urmare, diferită de cea a creanței principale. În plus, într-un litigiu între aceleași părți, Înalta Curte a acceptat o cerere similară din partea recurentei (punctul 13 de mai sus). 28. Prin urmare, hotărârea din 23 mai 2006 a Înaltei Curii, care a respins, din motive de prescripție, cererea recurentei, apare diametral opusă decretului nr. 167/1958, astfel cum a fost interpretat de ea însăși și de jurisprudența constantă a celorlalte instanțe și instanțe. El a eliminat orice posibilitate pentru reclamanta d a obține despăgubiri pentru plata întârziată de la statul creanței pe care o deținea în temeiul hotărârii din 1 februarie 2000. 29. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai de a soluționa aceste contradicții (Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții c. Franța [GC], n 24846/94 și 34165/96 la 34173/96, § 59, CEDH 1999-VII). 30. Or, atunci când cea mai înaltă instanță este la originea deciziilor contradictorii care nu se bazează pe niciun motiv valabil, aceasta devine ea însăși o sursă de incertitudine juridică. Această situație este de natură să submineze încrederea publicului în sistemul judiciar și aduce atingere principiului securității juridice (Beian c. România (n, n 30658/05, § 39, CEDH 2007) V (extracturi)). 31. În speță, respectarea care trebuie acordată autonomiei de care dispun autoritățile judiciare naționale în puterea lor interpretativă față de dreptul intern nu poate avea efecte, întrucât guvernul recunoaște că hotărârea din 23 mai 2006 era contrară legii interne, propriei jurisprudențe a Înaltei Curii și celei a celorlalte instanțe interne. Curtea arată că nici Înalta Curte, nici Ön Õ au prezentat niciun argument care să justifice că hotărârea Õ a constituit o evoluție în raport cu jurisprudența invocată de recurentă sau că Õl se bazează pe fapte diferite care ar fi permis o abordare opusă. 32. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că aplicarea primului articol din Decretul nr. 167/1958 în cazul de față era arbitrar și aducea atingere principiului securității rapoartelor juridice în măsura în care nimic nu permitea Înaltei Curți să încheie la întârzierea cererii recurentei, în prezența unei norme de drept și a unei jurisprudențe suficient de clare în sens contrar. 33. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. Cu privire la violarea articolului 1 din PROTOCOLUL nr. 1 până la Convenția nr. 34. Recurenta se plânge de respingerea cererii sale de acordare a unor dobânzi de întârziere, de asemenea, din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 35. Guvernul contestă această teză. 36. Curtea arată că prezentul litigiu este legat de cel examinat anterior și, prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. 37. Având în vedere constatarea la care a ajuns cu privire la încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție din cauza respingerii acțiunii de către Înalta Curte care, fără a examina fondul cererii, a ajuns la concluzia cu întârziere a acesteia, Curtea consideră că nu este cazul în speță să se examineze dacă a existat, în plus, o încălcare a prezentei dispoziții. III. PRIVIND LIMITAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 38. Potrivit articolului 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite eschivarea pe deplin a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită repararea integrală a prejudiciului material pe care l-ar fi suferit din cauza respingerii cererii sale de acordare a dobânzilor de întârziere. Potrivit calculelor sale, acest prejudiciu se ridică la 8 367 380 EUR (EUR). 40. Guvernul subliniază că cererea recurentei nu a fost examinată pe fond. Prin urmare, Comitetul consideră că redeschiderea procedurii în temeiul dispozițiilor Codului de procedură civilă ar reprezenta, dacă este cazul, un mijloc adecvat de rejudecare a încălcării constatate. În această privință, Comitetul consideră că instanțele interne sunt mai bine plasate pentru a stabili, în conformitate cu dreptul românesc și cu elementele de probă, dacă cererea recurentei este întemeiată și, în la Õ , suma care trebuie reținută pentru dobânzile de întârziere. 41. Curtea constată că, atunci când constată încălcarea drepturilor unui reclamant, art. 509 § 10 din noul Cod de procedură civilă din România permite revizuirea unui proces intern în vederea corectării încălcării Convenției. Acesta este cazul în speță, în care Curtea a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alin. (1) Convenția din cauza necunoașterii principiului securității rapoartelor juridice. Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea consideră că redresarea cea mai adecvată pentru reclamantă ar fi rejudecarea sau redeschiderea, la cererea sa, a procedurii în litigiu (a se vedea mutatis mutandis Sfrijan c. România, nr 20366/04, § 48, 22 noiembrie 2007). Prin urmare, nu este necesar să se acorde recurentei o indemnizație pentru prejudiciul material. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 42. De asemenea, reclamanta solicită 94 933 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne. Această sumă, din care face dovada plății, reprezintă taxa de timbru calculată proporțional cu valoarea dobânzii de întârziere solicitate. 43. Guvernul nu are obligația de a aloca recurentei o sumă corespunzătoare cheltuielilor necesare, legate de procedura judiciară internă, în cazul în care acestea sunt susținute. Cu toate acestea, acesta consideră că nu există o legătură de cauzalitate directă între cheltuielile generate de această procedură și cererea adresată Curții. 44. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. 45. În speță, Curtea constată că cheltuielile solicitate au fost efectiv angajate de recurentă pentru a-și apăra dreptul la respectarea bunurilor sale. Prin urmare, aceasta acordă integral suma solicitată de recurentă. Interese moratorii 46. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA L 1 din Protocolul 1 la Convenție A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în temeiul art. 2 din Convenție, 94 933 EUR (patruzeci și patru de mii nouă sute treizeci și trei de euro), să convertească în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data decontării pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, începând cu data expirării termenului respectiv și până la data restanței, această sumă va crește de la dobânda simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 31 martie 2015, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Stephen Phillips Josep Casadevall Președinte