AFFAIRE BUTNARU ET BEJAN-PISER c. ROUMANIE

AFFAIRE BUTNARU ET BEJAN-PISER c. ROUMANIE (CtEDO, 2015)

ROMÂNIA (solicitarea nr. 8516/07) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 iunie 2015 DEFINITIVF 23/09/2015 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Butnaru și Bejan-Piser c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, judecători, și Stephen Phillips, grefier de secțiune După deliberarea în camera consiliului la 2 iunie 2015, Rend la hotărârea pe care o reprezintă, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o rejudecare (n 8516/07) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, Cristina Butnaru, reclamanta, și David Bejan-Piser, au sesizat Curtea la 30 noiembrie 2006 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( A fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamanții se plâng în special că au fost acuzați de două ori pentru aceleași fapte. La 18 octombrie 2012, cererea a fost comunicată guvernului. La 2 iunie 2004, reclamanții s-au dus la o casă situată în satul Farauoani, care aparținea tatălui reclamantei și care era locuit la data respectivă de D.M. Mai multe litigii civile legate de proprietatea casei au opus în trecut reclamanta la D.M. În ziua respectivă, a avut loc o altercație. Alertați de vecini, doi polițiști s-au dus la fața locului. După incident, recurenta a fost dusă inconștientă la spital, fiind spitalizată cu diagnosticul de traumă cerebrală ca urmare a unui atac. Potrivit unui certificat medical eliberat la 7 iunie 2004, aceasta prezenta multiple vânătăi și excorii la nivelul capului, brațelor și picioarelor, care necesitau între 13 și 15 zile de îngrijire medicală. Recurenta, care susținea că a fost lovită de polițiști, a depus o plângere penală împotriva acestora din urmă. În urma unei hotărâri din data de 16 mai 2005, Parchetul a arătat că reclamanta și-a cauzat ea însăși leziunile, din cauza stării sale de ebrietate. Această ordonanță a fost ulterior confirmată printr-o hotărâre din 29 septembrie 2005 a tribunalului județean din Bac În decembrie 2005 în instanța de judecată a Tribunalului de Primă Instanță a Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Justiție al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Tribunalului de Primă Instanță al Uniunii Europene, D.M.M.M.M.M., D.M.M.M.M. a prezentat că, la 2 În iunie 2004, reclamanții intraseră prin efracție în casa sa și reclamanta l-a lovit. D.M. a indicat, de asemenea, că, la 27 mai 2004, recurenta prezentase amenințări cu moartea la adresa sa. 10. Printr-o hotărâre din 7 noiembrie 2005, Tribunalul de Primă Instanță a considerat că dovezile din dosar erau contradictorii și insuficiente și, pe baza prezumției de nevinovăție, le-a imputat reclamanților. 11. printr-o hotărâre definitivă din 24 ianuarie 2006, tribunalul județean a declarat cu întârziere recursul în recurs la D.M.M. Procedura penală împotriva reclamanților pentru furt cu violență Condamnarea reclamanților 12 printr-un rechizitoriu din 31 mai 2005, Parchetul i-a trimis pe reclamanți în judecată pe șeful de zbor cu violență împotriva D.M. 13. Prin hotărârea din 7 martie 2006, tribunalul departamental a condamnat-o pe reclamantă la 7 ani de închisoare pentru furt cu violență și pe reclamant la o pedeapsă de trei ani de închisoare pentru complicitate. Tribunalul departamental a condamnat, de asemenea, reclamanții să plătească în solidar suma de 1 912 lei (aproximativ 550 lei) (în euro) pentru daune materiale. Pe baza, printre altele, a declarațiilor D.M. și a mai multor martori oculari, pe baza procesului-verbal al anchetei la fața locului (procedura verbală a cercetare la fața locului) ) și fotografiile făcute la fața locului, precum și raportul tehnic de analiză a amprentelor digitale colectate, tribunalul departamental a considerat că, la 2 iunie 2004, recurenta a intrat prin efracție în casa D.M.M., pe care l-a lovit și l-a amenințat și pe care apoi a furat mai multe bunuri. În ceea ce privește reclamantul, tribunalul departamental a statuat că a oferit asistență recurentei în reducerea bunurilor. Reclamanții au intervenit în apel și au invocat, printre altele, autoritatea de lucru judecat al hotărârii pronunțate în instanță la sfârșitul procedurii pentru răniri și amenințări. printr-o hotărâre din 18 Aprilie 2006, instanța de apel a fost parțial îndreptățită la apelul acestora și a redus pedeapsa reclamantei la patru ani, iar cea a reclamantului la un an și șase luni. În cazul în care nu se poate stabili o cale de atac în fața unei instanțe judecătorești sau a unei instanțe judecătorești, se poate considera că, în cazul în care o hotărâre judecătorească nu a fost pronunțată în conformitate cu legislația statului membru în cauză, aceasta nu poate fi considerată o cale de atac în fața unei instanțe judecătorești sau a unei instanțe judecătorești. 15. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre din 28 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ( La 5 iulie 2006, reclamanții au sesizat Curtea Supremă cu privire la un litigiu în anulare împotriva hotărârii sale din 28 iunie 2006, invocând autoritatea a ceea ce a stat la baza faptului că au fost deja soluionate, prin hotărârea din 7 noiembrie 2005 a Tribunalului de Primă Instană, pentru fapte de violenă referitoare la incidentul din 2 iunie 2004. Printr-o hotărâre din 26 octombrie 2006, Înalta Curte a respins contestația ca fiind nefondată. Părțile relevante în speță ale hotărârii au fost astfel redactate Din examinarea cauzei, din experiența efectuată în speță, din declarațiile martorilor victimei, precum și din declarațiile părților interesate, rezultă că argumentele lor referitoare la condamnarea lor în mod incorect, pe care le consideră nevinovate și pe care le consideră nevinovate și pe care le consideră a fi o decizie prin care au fost soluționate pentru faptele din 2 iunie 2004 (...), nu se încadrează în cazurile exprese și limitative prevăzute în art. a) - (e) din Codul de procedură penală [cum] că argumentele părților interesate constau în critici care au fost [suspendate] și [examinate] în cazul unor căi de atac ordinare desfășurate în speță (...) Cererea de revizuire a hotărârii tribunalului departamental din 7 martie 2006 bazată întotdeauna pe hotărârea definitivă din 7 noiembrie 2005 a Tribunalului de Primă Instanță, reclamanții au sesizat tribunalul departamental cu privire la o cerere de revizuire a hotărârii sale la 7 martie 2006. Ei au indicat că achitarea lor a fost pronunțată în raport cu incidentul din 2 iunie 2004 și că au fost judecați de două ori pentru aceleași fapte. printr-o hotărâre din 8 noiembrie 2007, tribunalul departamental le-a respins cererea, ca pe o greșeală întemeiată: el a judecat că nu a avut nici o identitate de fapte, deoarece cei interesați fuseseră achitați pentru faptele din 2 iunie 2004 și condamnat pentru fapte care au avut loc la 27 mai 2004. printr-o decizie din 4 martie 2008, Curtea de apel a dat dreptul la cererea recurentei și a declarat că a fost judecată de două ori pentru aceleași fapte de violență din 2 martie 2008. În iunie 2004, instanța de recurs a recalificat cererea reclamantei și, în cazul în care a existat un motiv de contestare în anulare, aceasta a trimis cauza Înaltei Curți pentru o examinare pe fond. Printr-o decizie din 9 mai 2008, Înalta Curte a declarat inadmisibilă contestația în anulare, pe motiv că aceasta se pronunțase deja cu privire la problema autorității de lucru judecată în Hotărârea din 26 octombrie 2006. II. art. 41 mai exact, partea din mijloc și partea din mijloc complexă nu există mai mult de atât în cazul în care nu există mai mult de o acțiune sau o lipsă de acțiune care reprezintă în sine un comportament pedepsit de legea penală. (...) O încălcare este complexă atunci când înțelege, ca element sau circumstanță agravantă, o acțiune sau o inacțiune care reprezintă în sine un comportament sancționat de legea penală. art. 180 mai multe lovituri sau alte acte de violență care cauzează suferință fizică sunt pasibile de pedeapsă cu închisoarea între o lună și trei luni sau de o amendă (...). Atacurile sau actele de violență care au cauzat vătămări care necesită îngrijire medicală timp de cel mult 20 de zile sunt pasibile de o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între trei luni și doi ani sau de o amendă (...) Acțiunea penală este declanșată de plângerea prealabilă a părții vătămate (...) art. 208 Faptul că [subminează] un bun mobil la posedarea sau la detenția lui, fără consimțământul său și cu scopul de a se lega pe nedrept, este pedepsit cu o pedeapsă de închisoare cuprinsă între unu și doisprezece ani (...) art. 211: Furt cu violență Furtul comis cu violență sau amenințare sau întemnițarea sau incapacitatea victimei de a se apăra, precum și furtul urmat de folosirea unor astfel de mijloace, pentru a păstra bunurile furate sau dezlega urmele de glazură sau pentru a permite [permite] făptașului [să fugă] este o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între trei și optsprezece ani (...) Pedeapsa cu închisoarea este cuprinsă între șapte și douăzeci de ani dacă furtul cu violență a fost efectuat de două sau mai multe persoane care acționează împreună (...) într-o clădire cu destinație de reședință sau în dependențele acesteia (...) 23. Dispozițiile relevante în speță ale Codului de procedură penală în vigoare în momentul faptelor erau astfel formulate. art. 10 □ Cazurile în care declanșarea sau exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate La acțiune penală nu poate fi declanșată sau, atunci când a fost declanșată, nu mai poate fi exercitată dacă [...] (j) există o autoritate a lucrului judecat. În orice caz, aceasta produce efectele sale chiar dacă [bunurile care au făcut obiectul unei hotărâri definitive ar putea] să primească o calificare juridică diferită. art. 386 □ Motivele de contestare în anulare Hotărârea în anulare poate fi introdusă împotriva deciziilor penale definitive în următoarele cazuri [...] (d) în cazul în care două decizii definitive cu privire la aceleași fapte au fost pronunțate împotriva unei persoane aflate în conformitate cu legislația aplicabilă 24. Reclamantul nu a prezentat observații cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei. Curtea i-a trimis trei scrisori, printre care una în limba română, la adresa pe care o indicase în formularul de cerere și l-a invitat să precizeze dacă intenționează să își mențină cererea. Reclamantul nu a răspuns la această invitație. În aceste circumstanțe, Curtea este de părere că, în conformitate cu art. 37 alineatul (1) din Convenție, nu mai dorește să își mențină cererea și, în consecință, nu solicită continuarea examinării acesteia, aceasta decide să o șteargă din rol, în conformitate cu art. 37 alineatul (1) din Convenție. II. privind VIOLAȚIA ALEGUĂ DE LA ARTICOLUL 4 DIN PROTOCOLUL nr. 7 CONVENȚIEI 25. Recurenta susține că a fost judecată de două ori pentru activitățile sale din 2 iunie 2004. Aceasta invocă în esență art. 4 din Protocolul nr. 7 la convenție, astfel cum a fost formulat. Nimeni nu poate fi acuzat sau pedepsit penal de către instanțele din același stat din cauza unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea și procedurile penale ale statului respectiv. Dispozițiile alineatului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, în conformitate cu legea și procedura penală a statului în cauză, în cazul în care fapte noi sau nou revelate sau un viciu fundamental în procedura anterioară sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată. Nu se permite nicio derogare în temeiul prezentului articol în temeiul articolului 15 din convenție. Cu privire la admisibilitate 26. Constatând că aceasta nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz, Curtea declară că acest lucru este admisibil. Pe fond 27. recurenta menționează că a fost judecată de două ori pentru aceleași fapte. 28. Se referă la cauza Serghei Zolotukine c. Rusia ([GC], nr. 14939/03, CEDO 2009), guvernul consideră că prezenta cauză diferă de aceasta deoarece, în opinia sa, circumstanțele de fapt nu sunt similare. Astfel, pentru guvern, recurenta a fost judecată pentru două infracțiuni diferite care aveau un singur element comun, și anume utilizarea violenței fizice. În plus, ambele infracțiuni ar fi diferite în ceea ce privește valoarea socială protejată, gravitatea și consecințele, precum și de culpă. În ceea ce privește cauza Garretta c. Franța ((dec.), nr. 229/04, 4 Martie 2008), guvernul arată că reglementările privind bătăile și rănirile intenționează să protejeze integritatea fizică a persoanei, în timp ce reglementările privind furtul cu violență tind să protejeze patrimoniul. 29. Curtea va examina apoi problema dacă persoana respectivă a făcut obiectul unei duble urmăriri în lumina principiului nu bis in idem , astfel cum a fost dezvoltat de aceasta în cauza Serghei Zolotukine menționat anterior. Cu privire la natura juridică a celor două proceduri 30. Curtea ia notă că nu se contestă în speță că reclamanta a făcut obiectul a două proceduri de natură penală în conformitate cu dreptul intern. Pe de altă parte, în ceea ce privește măsura în care reclamanta a fost acuzată de două ori pentru aceeași infracțiune ( Curtea amintește că art. 4 din Protocolul nr. 7 la convenție trebuie înțeles ca interzicând urmărirea penală sau judecarea unei persoane pentru o a doua persoană, cu condiția ca aceasta să aibă drept cauză fapte identice sau fapte care sunt în esență aceleași (Serghei Zolotukine, citată anterior, punctul 82). Garanția pentru art. 4 menționat mai sus intră în joc atunci când sunt inițiate noi urmăriri penale și când hotărârea anterioară pronunțată sau condamnarea a trecut deja în forță de lucru judecat. În acest stadiu, elementele dosarului vor cuprinde în mod obligatoriu decizia prin care prima procedură În sensul Convenției privind drepturile omului și al listei acuzațiilor împotriva persoanei care face obiectul noii proceduri. În mod normal, aceste documente vor conține o expunere a faptelor privind infracțiunea pentru care persoana respectivă a fost deja judecată și o alta privind a doua infracțiune de care este acuzată. Aceste expuneri constituie un punct de plecare util pentru examinarea de către Curte a faptului dacă faptele celor două proceduri sunt identice sau sunt în esență aceleași (Marele Stevens și altele c. Italia, nr 18640/10, 18647/10, 18663/10, 18668/10 și 18698/10, § 220, 4 martie 2014). Curtea subliniază că nu contează care părți ale noilor acuzații sunt în cele din urmă reținute sau respinse în procedura ulterioară, întrucât art. 4 din Protocolul nr. 7 la convenție prevede o garanție împotriva unor noi urmăriri penale sau a riscului unor noi urmăriri penale, și nu la o a doua condamnare sau a unei a doua achitarea (Serghei Zolotukine, citată anterior, punctul 83). 34. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze faptele care constituie un ansamblu de împrejurări concrete care implică același contravenient și indisolubil legate între ele în timp și spațiu, existența acestor circumstanțe trebuind să fie demonstrată pentru a se asigura că o condamnare poate fi pronunțată sau că pot fi inițiate urmăriri penale (ibidem, § 84). 35. În ceea ce privește faptele din speță, Curtea constată că reclamanta a fost achitată inițial de către șeful loviturilor și rănirilor în raport cu incidentul din 2 iunie 2004 și că aceasta a fost condamnată ulterior de către șeful zborului cu violență în raport cu același incident. 36. În această privință, Curtea subliniază că, în raport cu principiile enunțate în cauza Serghei Zolotukine Mai sus, problema nu este aceea de a stabili dacă elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute la articolele 180 și 211 din CP în vigoare la momentul respectiv erau identice, ci de a stabili dacă faptele reproșate recurentei în cadrul celor două proceduri penale se referă la același comportament (Marele Stevens și altele). , citată anterior, punctul 224. Pentru aceasta, Curtea trebuie să verifice dacă era în cauză aceeași conduită din partea acelorași persoane la aceeași dată (Maresti c. Croația, nr. 55759/07, § 63, 25 iunie 2009 și Muslija c. Bosnia și Herțegovina, nr. 32042/11, § 34, 14 ianuarie 2014). 37. În speță, Curtea constată că reclamanta a fost acuzată de două ori de aceleași fapte de violență pe care le-ar fi comis aceleiași persoane, D.M., și la aceeași dată, la 2 iunie 2004 ; de asemenea, ia act de faptul că D.M.M. a avut posibilitatea de a-și prezenta cazul ca victimă (punctul 9 de mai sus). Chiar dacă alte fapte: o încălcare a patrimoniului D.M.M. au fost reproșate în cadrul celei de-a doua proceduri, nu este mai puțin adevărat că cele două proceduri în cauză au coincis cu faptele de violență. 38. Or, în cauze similare cu această specie, Curtea a concluzionat deja că există fapte în esență aceleași, deși cele două proceduri în cauză s-au referit la elemente parțial diferite (a se vedea în acest sens Gradinger c. Austria, 23 octombrie 1995, § 55, seria A n 328 C). Mai recent, în cauza Asadbeyli și alții c. 3653/05, 14729/05, 20908/05, 26242/05, 36083/05 și 16519/06, 11 În decembrie 2012), în care reclamanții au făcut obiectul a două proceduri separate referitoare la o manifestare la care au participat, Curtea a admis că infracțiunile aduse persoanelor interesate sunt diferite față de un anumit număr de elemente, dar a concluzionat că procedurile se suprapun în ceea ce privește elementele esențiale ale acestor infracțiuni ( Ibidem, § 157). 39. În ceea ce privește cauza Muslija Mai sus, în care reclamantul a făcut obiectul a două proceduri administrative și, respectiv, penale pentru lovirea fostei sale soții, Curtea a urmat un raționament identic și a concluzionat că faptele erau în esență aceleași, întrucât faptele de violență erau, printre altele, un element atât al infracțiunii administrative, cât și al infracțiunii (ibidem, § 34). 40. De asemenea, în cauza Ruotsalainen c. Finlanda 13079/03, 16 În iunie 2009), în care reclamantul a fost condamnat de două ori pentru încălcări ale legislației privind taxele, Curtea a concluzionat că faptele reproșate în cadrul procedurilor în cauză erau în esență aceleași, deși elementul juridic a fost reținut numai în cadrul primei proceduri (ibidem, § 56). 41. Pirttimäki c. Finlanda 35232/11, 20 mai 2014), Curtea a ajuns la concluzia că.................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Prin urmare, în speță, Curtea consideră că infracțiunea de furt cu violență reproșată recurentei cuprindea în totalitate faptele din cauza bătăilor și rănirilor și că aceasta din urmă nu conținea niciun element care nu a fost inclus în furtul cu violență. Astfel, faptele de violență au constituit elementul de infracțiune unic în cadrul procedurii de atac și un element esențial în cadrul procedurii de jaf cu violență. 43. În cele din urmă, Curtea constată că, deși recurenta a invocat autoritatea de lucru judecat în cadrul celei de a doua proceduri, instanțele interne nu au stabilit în mod expres în cadrul acestei proceduri că au existat circumstanțe de fapt care au cuprins acuzația de furt cu violență a celei de lovire și de rănire pentru care persoana în cauză fusese deja achitată ( Pe de altă parte, Asadbeyli și alții, citată anterior, punctul 161, și a se vedea punctele 17 și 19 de mai sus. Aceasta arată că, în decizia sa din 4 martie 2008, Curtea a pronunțat că există o identitate a faptelor între cele două proceduri în cauză (punctul 20 de mai sus), dar că aceste constatări nu au putut conduce, din motive procedurale, la o redeschidere a procedurii (punctul 21 de mai sus). 44. Prin urmare, Curtea este de părere că faptele de violență reproșate recurentei cu ocazia celor două proceduri au fost în esență aceleași. În ceea ce privește situația în care au avut loc rejudecări repetate ( a) 45. Curtea amintește că art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu vizează numai cazul unei duble condamnări, ci și cel al dublei urmăriri penale ( Franz Fischer c. Austria , nr. 37950/97, § 29, 29 mai 2001). Astfel, această dispoziție conține trei garanții distincte conform cărora nimeni nu poate fi urmărit, judecat sau iii. pedepsit de două ori pentru aceleași fapte ( Nikitine c. Rusia, nr. 50178/99, § 36, CEDH 2004 VIII și Serghei Zolotukine, citată anterior, § 110). 46. În plus, art. 4 din Protocolul nr. 7 Convenția are ca obiect interzicerea repetării procedurilor penale definitiv încheiate ( Franz Fischer, citată anterior, punctul 22, și Gradinger, citată anterior, punctul 53). În ceea ce privește procedurile penale paralele, rezultă o interdicție a procedurilor penale consecutive. 47. În ceea ce privește procedurile penale paralele, art. 4 sus-menționat nu le interzice. În această situație, nu se poate afirma că reclamantul a fost acuzat de mai multe ori din cauza unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă (Garaudy c. Franța (dec.), 65831/01, CEDH 2003 IX (extrageri)). Astfel, Curtea a concluzionat că nu există o lipsă evidentă de temei a unei cauze într-o cauză în care instanța națională a închis a doua procedură atunci când a fost pronunțată o hotărâre definitivă în cadrul primei proceduri (Zigarella c. Italia (dec.), 48154/99, 3 octombrie 2002). Cu toate acestea, Comisia a constatat o încălcare în cazul în care instanțele interne nu au încheiat astfel a doua procedură (Tomasović c. Croația, nr. 53785/09, § 31, 18 octombrie 2011, Muslija , citată anterior, § 37, și Lucky Dev c. Suedia, n 7356/10, § 59 și 63, 27 noiembrie 2014). 48. De punere în aplicare a acestor principii în speță, Curtea constată că prima procedură se încheie printr-o hotărâre definitivă pronunțată la 24 În ianuarie 2006 de către tribunalul departamental, Curtea constată, de asemenea, că, în cadrul celei de-a doua proceduri, aceeași instanță a pronunțat la 7 martie 2006 o hotărâre prin care condamna recurenta în primă instanță; în consecință, recurenta a fost condamnată în primă instanță pentru furt cu violență, în timp ce achitarea sa pentru atac și vătămare a devenit deja definitivă. 49. În aceste împrejurări, Curtea consideră că reclamanta a fost judecată de două ori pentru aceleași fapte de violență. 50. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 4 din Protocolul nr. 7 la convenție. III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 51. În sfârșit, recurenta se plânge de o încălcare a drepturilor sale garantate prin articolele 3, 5, 6 și 7 din convenție și prin art. 1 din protocol. 1 Convenției în raport cu incidentul din 2 iunie 2004 și cu procedura penală în litigiu de care a făcut obiectul acesteia. 52. Având în vedere toate elementele de care dispune și cu condiția ca aceasta să aibă competența de a cunoaște afirmațiile formulate, Curtea nu se numără printre obiecțiile menționate anterior nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Prin urmare, această parte a cererii este în mod clar greșit întemeiată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. IV. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 53. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte ^ i ^ i imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-a suferit și care ar corespunde pierderii salariilor și deteriorării bunurilor sale în timpul detenției, precum și sumei de 3 500 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care îl consideră a fi suferit, din cauza sentimentelor de frustrare și suferință, și solicită, de asemenea, să se pună la îndoială cazierul judiciar al condamnării sale, precum și luarea în considerare a perioadei pe care a petrecut-o ca vechime în muncă. 55. În ceea ce privește acordarea despăgubirii materiale solicitate, în opinia sa, lipsa unei legături de cauzalitate între încălcarea denunțată și prejudiciul invocat. În ceea ce privește prejudiciul moral, acesta consideră că suma solicitată de reclamant nu este conformă cu jurisprudența Curții în această privință. În ceea ce privește celelalte cereri ale recurentei, Tribunalul consideră că acestea depășesc competența Curții. 56. Curtea arată că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în încălcarea articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție. În consecință, aceasta nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge cererea aferentă. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantei 1 500 EUR pentru prejudiciul moral. În ceea ce privește celelalte cereri ale reclamantei, aceasta consideră că acestea nu pot fi primite ( Grozavu c. România , n 24419/04, § 71, 2 noiembrie 2010). În special, Curtea ia notă de faptul că, în dreptul român, art. 465 din noul CPP, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, permite revizuirea unui proces intern atunci când, la fel ca în speță, a ajuns la concluzia că încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale unui solicitant (a se vedea, de exemplu, Mischie c. România, 50224/07, § 50, 16 septembrie 2014). Cheltuieli și cheltuieli de judecată 58. De asemenea, reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată angajate în fața instanțelor interne și în fața Curții, fără a preciza însă suma și fără a furniza documente justificative. 59. Guvernul constată că reclamanta nu și-a prezentat cererea în mod corespunzător. 60. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n 31107/96, § 54, CEDO 2000 XI. În cazul de față, dat fiind că reclamanta nu și-a calculat și detaliat cererea, nu i se va aloca nicio sumă în acest sens. Interese moratorii 61. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii restante pe rata dobânzii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. să șteargă cererea de a avea un rol în măsura în care aceasta îl privește pe reclamantul David Bejan-Pisser Declară cererea recurentei Cristina Butnaru admisibilă în ceea ce privește interdicția de la art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție și inadmisibilă pentru surplusul menționat că a existat o încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția menționată că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, suma de 1 500 EUR (mii de cinci sute de euro), care urmează să fie convertită în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data regulamentului, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 23 iunie 2015, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Stephen Phillips Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE BUTNARU ET BEJAN-PISER c. ROUMANIE

(Requête n

o

8516/07)

ARRÊT

STRASBOURG

23 juin 2015

DÉFINITIF

23/09/2015

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Butnaru et Bejan-Piser c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Luis López Guerra,

Ján Šikuta,

Kristina Pardalos,

Johannes Silvis,

Iulia Antoanella Motoc,

Branko Lubarda,

juges,

et de Stephen Phillips,

greffier

de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 juin 2015,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

8516/07) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet État, M

me

Cristina Butnaru («

la requérante

») et M. David Bejan-Piser («

le requérant

»), ont saisi la Cour le 30 novembre 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agente, M

me

C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Les requérants se plaignent en particulier d’avoir été poursuivis deux fois pour les mêmes faits.

4.

Le 18 octobre 2012, la requête a été communiquée au Gouvernement.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Les requérants sont nés respectivement en 1969 et en 1976 et résident à Fărăoani.

6.

Le 2 juin 2004, les requérants se rendirent à une maison située dans le village de Fărăoani qui avait appartenu au père de la requérante et qui était habitée à l’époque par D.M.M. Plusieurs litiges civils relatifs à la propriété de la maison avaient opposé par le passé la requérante à D.M.M. Le jour en cause, une altercation eut lieu.

7.

Alertés par les voisins, deux policiers se rendirent sur place. Après l’incident, la requérante fut transportée inconsciente à l’hôpital. Elle fut hospitalisée avec le diagnostic de traumatisme cérébral consécutif à une agression. Selon un certificat médicolégal délivré le 7 juin 2004, elle présentait de multiples ecchymoses et excoriations au niveau de la tête, des bras et des jambes, qui nécessitaient entre treize et quinze jours de soins médicaux.

8.

La requérante, qui alléguait avoir été frappée par les policiers, déposa une plainte pénale contre ces derniers. Le parquet près le tribunal départemental de Bacău («

le parquet

») rendit un non-lieu en faveur des deux policiers, par une ordonnance du 16 mai 2005. Le parquet retint que la requérante s’était causé elle-même les lésions, en raison de son état d’ivresse. Cette ordonnance fut ultérieurement confirmée par un jugement du 29

septembre 2005 du tribunal départemental de Bacău («

le tribunal départemental

») et un arrêt du 15

décembre 2005 de la cour d’appel de Bacău («

la cour d’appel

»).

A.

La procédure pénale contre les requérants pour coups et blessures et menaces

9

.

À une date non précisée, D.M.M. saisit le tribunal de première instance de Bacău («

le tribunal de première instance

») d’une plainte pénale préalable pour coups et blessures contre les requérants. Elle exposa que, le 2

juin 2004, les requérants étaient entrés par effraction dans sa maison et que la requérante l’avait frappée. D.M.M. indiqua aussi que, le 27 mai 2004, la requérante avait proféré des menaces de mort à son encontre.

10.

Par un jugement du 7 novembre 2005, le tribunal de première instance jugea que les preuves figurant au dossier étaient contradictoires et insuffisantes et, se fondant sur la présomption d’innocence, acquitta les requérants.

11.

Par un arrêt définitif du 24 janvier 2006, le tribunal départemental déclara tardif le pourvoi en recours de D.M.M.

B.

La procédure pénale contre les requérants pour vol avec violences

1.

La condamnation des requérants

12.

Par un réquisitoire du 31 mai 2005, le parquet renvoya les requérants en jugement du chef de vol avec violences commis contre D.M.M.

13.

Par un jugement du 7 mars 2006, le tribunal départemental condamna la requérante à une peine de sept ans d’emprisonnement pour vol avec violences et le requérant à une peine de trois ans d’emprisonnement pour complicité. Le tribunal départemental condamna également les requérants à payer solidairement la somme de 1

912

lei (environ 550

euros– EUR) au titre du dommage matériel. Se fondant, entre autres, sur les déclarations de D.M.M. et de plusieurs témoins oculaires, sur le procès-verbal d’enquête sur les lieux (

proces verbal de cercetare la fața locului

) et les photos prises sur place, ainsi que sur le rapport technique d’analyse des empreintes digitales relevées, le tribunal départemental jugea que, le 2 juin 2004, la requérante était entrée par effraction dans la maison de D.M.M., qu’elle l’avait frappée et menacée et qu’elle avait ensuite volé plusieurs biens. S’agissant du requérant, le tribunal départemental jugea qu’il avait apporté son aide à la requérante dans la soustraction des biens.

14

.

Les requérants interjetèrent appel et invoquèrent, entre autres, l’autorité de la chose jugée de la décision d’acquittement prononcée à l’issue de la procédure pour coups et blessures et menaces. Par un arrêt du 18

avril 2006, la cour d’appel fit partiellement droit à leur appel et réduisit la peine de la requérante à quatre ans et celle du requérant à un an et six mois. L’arrêt était ainsi rédigé dans ses parties pertinentes en l’espèce

:

«

L’argument des requérants [fondé sur l’]autorité de la chose jugée doit être écarté. Il ne résulte pas des actes et éléments [versés] au dossier que les requérants ont été acquittés [ou] condamnés ou [ont] fait l’objet d’un arrêt des poursuites par une autre décision de justice relative aux mêmes faits (

aceleași fapte

) que ceux pour lesquels ils ont été renvoyés en jugement dans la présente affaire.

»

15.

Cet arrêt fut confirmé par un arrêt du 28 juin 2006 de la Haute Cour de cassation et de justice («

la Haute Cour

»).

2.

La contestation en annulation contre l’arrêt de la Haute Cour du 28

juin 2006

16

.

Le 5 juillet 2006, les requérants saisirent la Haute Cour d’une contestation en annulation contre son arrêt du 28 juin 2006, invoquant l’autorité de la chose jugée au motif qu’ils avaient déjà été acquittés, par le jugement du 7 novembre 2005 du tribunal de première instance, pour des faits de violences relatifs à l’incident du 2 juin 2004.

17

.

Par un arrêt du 26 octobre 2006, la Haute Cour rejeta la contestation comme mal fondée. Les parties pertinentes en l’espèce de l’arrêt étaient ainsi rédigées

:

«

Il résulte de l’examen de l’affaire, de l’expertise effectuée en l’espèce, des déclarations des témoins de la victime, ainsi que des déclarations des intéressés que leurs arguments relatifs à leur condamnation erronée, puisqu’ils se considèrent innocents et invoquent l’autorité de la chose jugée d’une décision par laquelle ils ont été acquittés pour les faits du 2 juin 2004 (...), ne rentrent pas dans les cas expressément et limitativement prévus par l’article 386 a)-e) du code de procédure pénale [étant donné] que les arguments des intéressés consistent en des critiques qui ont été [soulevées] et [examinées] lors de voies de recours ordinaires exercées en l’espèce (...)

»

3.

La demande de révision du jugement du tribunal départemental du 7

mars 2006

18

.

Se fondant toujours sur le jugement définitif du 7 novembre 2005 du tribunal de première instance, les requérants saisirent le tribunal départemental d’une demande de révision de son jugement en date du 7

mars

19

.

Par un jugement du 8 novembre 2007, le tribunal départemental rejeta leur demande, comme mal fondée

: il jugea qu’il n’y avait pas identité de faits puisque les intéressés avaient été acquittés pour les faits du 2

juin

2004 et condamnés pour des faits survenus le 27 mai 2004.

20

.

Par une décision du 4 mars 2008, la cour d’appel fit droit à l’appel de la requérante et observa qu’elle avait été jugée deux fois pour les mêmes faits de violences du 2

juin 2004. La cour d’appel requalifia la demande de la requérante et, estimant qu’il y avait en l’affaire un motif de contestation en annulation, elle renvoya la cause à la Haute Cour pour un examen au fond.

21

.

Par une décision du 9 mai 2008, la Haute Cour déclara irrecevable la contestation en annulation, au motif qu’elle s’était déjà prononcée sur la question de l’autorité de la chose jugée dans son arrêt du 26 octobre 2006.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

22

.

Les dispositions pertinentes en l’espèce du code pénal («

le CP

») en vigueur au moment des faits étaient ainsi libellées

:

Article 41 – Unité de l’infraction continue et [l’infraction] complexe

«

1.

Il n’y a pas pluralité d’infractions dans le cas de l’infraction continue et de l’infraction complexe. (...)

3.

Une infraction est complexe quand elle comprend, comme élément ou circonstance aggravante, une action ou une inaction qui représentent en elles-mêmes un comportement puni par la loi pénale.

»

Article 180 – Coups et blessures

«

1.

Les coups ou autres actes de violence causant des souffrances physiques sont passibles d’une peine d’emprisonnement comprise entre un et trois mois ou d’une amende (...).

2.

Les coups ou actes de violence ayant causé des lésions nécessitant des soins médicaux pendant vingt jours au maximum sont passibles d’une peine d’emprisonnement comprise entre trois mois et deux ans ou d’une amende (...)

3.

L’action pénale est déclenchée par la plainte préalable de la partie lésée (...)

»

Article 208 – Vol

«

1.

Le fait de [soustraire] un bien meuble à la possession ou à la détention d’autrui, sans son consentement et dans le but de se l’approprier injustement, est puni d’une peine d’emprisonnement comprise entre un et douze ans (...)

»

Article 211 – Vol avec violences

«

1.

Le vol commis avec violences ou menaces ou en rendant la victime inconsciente ou incapable de se défendre ainsi que le vol suivi par l’usage de tels moyens afin de préserver le bien volé ou d’effacer les traces de l’infraction ou pour [permettre au] malfaiteur [de] fuir est passible d’une peine d’emprisonnement comprise entre trois et dix-huit ans (...)

3.

La peine d’emprisonnement est comprise entre sept et vingt ans si le vol avec violences a été accompli

:

a)

par deux ou plusieurs personnes agissant ensemble (...)

c)

dans un immeuble à destination d’habitation ou dans ses dépendances (...)

»

23.

Les dispositions pertinentes en l’espèce du code de procédure pénale en vigueur au moment des faits étaient ainsi libellées

:

Article 10 – Les cas dans lesquels le déclenchement ou l’exercice de l’action pénale sont empêchés

«

L’action pénale ne peut pas être déclenchée ou bien, quand elle a été déclenchée, elle ne peut être plus exercée si

:

[...] j)

il y a autorité de la chose jugée. L’empêchement produit ses effets même si [les agissements ayant fait l’objet d’un jugement définitif pourraient] recevoir une qualification juridique différente.

»

Article 386 – Les motifs de contestation en annulation

«

La contestation en annulation peut être introduite contre les décisions pénales définitives dans les cas suivants

:

[...] d)

lorsque deux décisions définitives concernant les mêmes faits ont été prononcées contre une personne

»

EN DROIT

I.

QUESTION PRÉLIMINAIRE

24.

Le requérant n’a pas présenté d’observations sur la recevabilité et sur le fond de l’affaire. La Cour lui a envoyé trois lettres, dont une en roumain, à l’adresse qu’il avait indiquée dans son formulaire de requête et l’a invité à préciser s’il entendait maintenir sa requête. Le requérant n’a pas répondu à cette invitation. Dans ces circonstances, la Cour est d’avis que l’intéressé n’entend plus maintenir sa requête et, n’apercevant rien qui puisse exiger la poursuite de l’examen de celle-ci, elle décide de la rayer du rôle, en application de l’article 37

§

1 de la Convention.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 4 DU PROTOCOLE N

o

7 À LA CONVENTION

25.

La requérante soutient qu’elle a été jugée deux fois pour ses agissements du 2 juin 2004. Elle invoque en substance l’article

4 du Protocole n

o

7 à la Convention, ainsi libellé

:

«

1.

Nul ne peut être poursuivi ou puni pénalement par les juridictions du même État en raison d’une infraction pour laquelle il a déjà été acquitté ou condamné par un jugement définitif conformément à la loi et à la procédure pénale de cet État.

2.

Les dispositions du paragraphe précédent n’empêchent pas la réouverture du procès, conformément à la loi et à la procédure pénale de l’État concerné, si des faits nouveaux ou nouvellement révélés ou un vice fondamental dans la procédure précédente sont de nature à affecter le jugement intervenu.

3.

Aucune dérogation n’est autorisée au présent article au titre de l’article

15 de la Convention.

»

A.

Sur la recevabilité

26.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable.

B.

Sur le fond

27.

La requérante maintient qu’elle a été jugée deux fois pour les mêmes faits.

28.

Se référant à l’affaire

Sergueï Zolotoukhine c. Russie

([GC], n

o

14939/03, CEDH 2009), le Gouvernement estime que la présente affaire s’en distingue puisque, à ses yeux, les circonstances factuelles ne sont pas similaires. Ainsi, pour le Gouvernement, la requérante a été jugée pour deux infractions différentes qui avaient un seul élément commun, à savoir l’usage de la violence physique. En outre, les deux infractions seraient différentes en termes de valeur sociale protégée, de gravité et de conséquences ainsi que d’intention. Se référant à l’affaire

Garretta c.

France

((déc.), n

o

2529/04, 4

mars 2008), le Gouvernement indique que la réglementation de l’infraction de coups et blessures vise à la protection de l’intégrité physique de la personne, alors que la réglementation de l’infraction de vol avec violences tend à la protection du patrimoine.

29.

La Cour examinera ensuite la question de savoir si l’intéressée a fait l’objet d’une double poursuite à la lumière du principe

non bis in idem

, tel qu’il a été développé par elle dans l’affaire

Sergueï Zolotoukhine

précitée.

1.

Sur la nature juridique des deux procédures

30.

La Cour note qu’il n’est pas contesté en l’espèce que la requérante a fait l’objet de deux procédures de nature pénale selon le droit interne.

2.

Sur le point de savoir si la requérante a été poursuivie deux fois pour la même infraction («

idem

»)

31.

La Cour rappelle que l’article 4 du Protocole n

o

7 à la Convention doit être compris comme interdisant de poursuivre ou de juger une personne pour une seconde «

infraction

» pour autant que celle-ci a pour origine des faits identiques ou des faits qui sont en substance les mêmes (

Sergueï Zolotoukhine

, précité, § 82).

32.

La garantie consacrée à l’article 4 susmentionné entre en jeu lorsque de nouvelles poursuites sont engagées et que la décision antérieure d’acquittement ou de condamnation est déjà passée en force de chose jugée. À ce stade, les éléments du dossier comprendront forcément la décision par laquelle la première procédure «

pénale

» au sens de la Convention s’est terminée et la liste des accusations portées contre la personne visée par la nouvelle procédure. Normalement, ces pièces renfermeront un exposé des faits concernant l’infraction pour laquelle ladite personne a déjà été jugée et un autre se rapportant à la seconde infraction dont elle est accusée. Ces exposés constituent un utile point de départ pour l’examen par la Cour de la question de savoir si les faits des deux procédures sont identiques ou sont en substance les mêmes (

Grande Stevens

et autres c. Italie

, n

os

18640/10, 18647/10, 18663/10, 18668/10 et 18698/10, § 220, 4 mars 2014).

33.

La Cour souligne que peu importe quelles parties des nouvelles accusations sont finalement retenues ou écartées dans la procédure ultérieure puisque l’article 4 du Protocole n

o

7 à la Convention énonce une garantie contre de nouvelles poursuites ou le risque de nouvelles poursuites, et non l’interdiction d’une seconde condamnation ou d’un second acquittement (

Sergueï Zolotoukhine

, précité, § 83).

34.

La Cour doit donc faire porter son examen sur les faits qui constituent un ensemble de circonstances factuelles concrètes impliquant le même contrevenant et indissociablement liées entre elles dans le temps et l’espace, l’existence de ces circonstances devant être démontrée pour qu’une condamnation puisse être prononcée ou que des poursuites pénales puissent être engagées (

ibidem

, § 84).

35.

Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour note que la requérante a été acquittée, dans un premier temps, du chef de coups et blessures par rapport à l’incident du 2 juin 2004 et qu’elle a été ensuite condamnée du chef de vol avec violences par rapport au même incident.

36.

À cet égard, elle souligne que, par rapport aux principes énoncés dans l’affaire

Sergueï Zolotoukhine

précitée, la question à trancher n’est pas celle de savoir si les éléments constitutifs des infractions prévues par les articles

180 et 211 du CP en vigueur à l’époque étaient ou non identiques, mais celle de déterminer si les faits reprochés à la requérante lors des deux procédures pénales se référaient au même comportement (

Grande Stevens et autres

, précité, § 224). Pour cela, la Cour doit rechercher si était en cause la même conduite de la part des mêmes personnes à la même date (

Maresti c.

Croatie

, n

o

55759/07, § 63, 25 juin 2009, et

Muslija c.

Bosnie

‑

Herzégovine

, n

o

32042/11, § 34, 14 janvier 2014).

37.

En l’espèce, la Cour note que la requérante a été accusée à deux reprises des mêmes faits de violences qu’elle aurait infligées à la même personne, D.M.M., et à la même date, le 2 juin 2004

; elle note également que D.M.M. a eu la possibilité de présenter son cas en tant que victime (paragraphe 9 ci-dessus). Même si d’autres faits – à savoir une atteinte au patrimoine de D.M.M. – ont été reprochés à l’intéressée lors de la seconde procédure, il n’en reste pas moins vrai que les deux procédures en cause coïncidaient quant aux faits de violences.

38.

Or, dans des affaires similaires à la présente espèce, la Cour a déjà conclu à l’existence de faits essentiellement les mêmes, bien que les deux procédures concernées aient eu trait à des éléments partiellement différents (voir, en ce sens,

Gradinger c.

Autriche

, 23 octobre 1995, §

55, série

A n

o

328

‑

C). Plus récemment, dans l’affaire

Asadbeyli et autres c.

Azerbaïdjan

(n

os

3653/05, 14729/05, 20908/05, 26242/05, 36083/05 et 16519/06, 11

décembre 2012), dans laquelle les requérants avaient fait l’objet de deux procédures distinctes relatives à une manifestation à laquelle ils avaient participé, la Cour a admis que les infractions reprochées aux intéressés étaient différentes par rapport à un certain nombre d’éléments, mais elle a conclu que les procédures se chevauchaient en ce qui concernait les éléments essentiels de ces infractions (

ibidem

, § 157).

39.

S’agissant de l’affaire

Muslija

précitée, dans laquelle le requérant avait fait l’objet de deux procédures – administrative et pénale respectivement – pour avoir frappé son ex-femme, la Cour a suivi un raisonnement identique et a conclu que les faits étaient essentiellement les mêmes puisque les faits de violences étaient, entre autres, un élément tant de l’infraction administrative que de l’infraction pénale (

ibidem

, § 34).

40.

De même, dans l’affaire

Ruotsalainen c.

Finlande

(n

o

13079/03, 16

juin 2009), dans laquelle le requérant avait été condamné à deux reprises pour des infractions aux lois relatives aux taxes, la Cour a conclu que les faits reprochés à l’intéressé lors des procédures en cause étaient essentiellement les mêmes, bien que l’élément intentionnel n’ait été retenu que dans le cadre de la première procédure (

ibidem

, §

56).

41.

En revanche, dans l’affaire

Pirttimäki c. Finlande

(n

o

35232/11, 20

mai 2014), la Cour a conclu qu’il n’y avait pas eu violation de l’article

4 du Protocole n

o

7 à la Convention, au motif que les deux procédures visées n’avaient pas trait à des faits essentiellement les mêmes puisque les circonstances factuelles et les parties étaient différentes (

ibidem

, §§ 51-52).

42.

Dès lors, en l’espèce, la Cour estime que l’infraction de vol avec violences reprochée à la requérante englobait en sa totalité les faits de l’infraction de coups et blessures et que cette dernière infraction ne renfermait aucun élément qui ne fut compris dans l’infraction de vol avec violences. Les faits de violences constituaient ainsi l’élément infractionnel unique dans le cadre de la procédure pour coups et blessures et un élément essentiel dans le cadre de la procédure pour vol avec violences.

43.

Enfin, la Cour note que, bien que la requérante ait invoqué l’autorité de la chose jugée lors de la seconde procédure, les tribunaux internes n’ont pas établi expressément dans le cadre de cette procédure qu’il y avait des circonstances factuelles qui distinguaient l’accusation de vol avec violences de celle de coups et blessures pour laquelle l’intéressée avait été déjà acquittée (

Asadbeyli et autres

, précité, § 161, et voir paragraphes 17 et 19 ci-dessus). Elle relève en revanche que la cour d’appel a jugé, dans sa décision du 4 mars 2008, qu’il y avait identité de faits entre les deux procédures en cause (paragraphe 20 ci-dessus), mais que ces constats n’ont pas pu conduire, pour des raisons procédurales, à une réouverture de la procédure (paragraphe 21 ci-dessus).

44.

La Cour est donc d’avis que les faits de violences reprochés à la requérante lors des deux procédures ont été essentiellement les mêmes.

3.

Sur le point de savoir s’il y a eu répétition des poursuites («

bis

»)

45.

La Cour rappelle que l’article 4 du Protocole n

o

7 à la Convention ne vise pas seulement le cas d’une double condamnation, mais aussi celui des doubles poursuites (

Franz Fischer c. Autriche

, n

o

37950/97, §

29, 29

mai

2001). Ainsi, cette disposition renferme trois garanties distinctes selon lesquelles nul

i

. ne peut être poursuivi,

ii

. jugé ou

iii

. puni deux fois pour les mêmes faits (

Nikitine c. Russie

, n

o

50178/99, § 36, CEDH 2004

‑

VIII, et

Sergueï Zolotoukhine

, précité, § 110).

46.

De plus, l’article 4 du Protocole n

o

7 à la Convention a pour objet de prohiber la répétition de procédures pénales définitivement clôturées (

Franz Fischer

, précité, § 22, et

Gradinger

, précité, §

53). Il en résulte une interdiction des procédures pénales consécutives.

47.

En ce qui concerne les procédures pénales parallèles, l’article

4 susmentionné ne les interdit pas pour autant. Dans une telle situation, il ne peut être affirmé que le requérant ait été poursuivi plusieurs fois en raison «

d’une infraction pour laquelle il a déjà été acquitté ou condamné par un jugement définitif

» (

Garaudy c. France

(déc.),

n

o

65831/01, CEDH 2003

‑

IX (extraits)). Ainsi, la Cour a conclu au défaut manifeste de fondement d’une requête dans une affaire dans laquelle la juridiction nationale avait clos la seconde procédure lorsqu’une décision définitive a été rendue dans le cadre de la première procédure (

Zigarella c.

Italie

(déc.), n

o

48154/99, 3 octobre 2002). Toutefois, elle a constaté une violation lorsque les tribunaux internes n’ont pas ainsi mis fin à la seconde procédure (

Tomasović c. Croatie

, n

o

53785/09, §

31, 18 octobre 2011,

Muslija

, précité, §

37, et

Lucky Dev

c. Suède

, n

o

7356/10, §§ 59 et 63, 27 novembre 2014).

48.

Faisant application de ces principes en l’espèce, la Cour note que la première procédure s’est finalisée par un arrêt définitif prononcé le 24

janvier 2006 par le tribunal départemental. Elle constate aussi que, lors de la seconde procédure, ce même tribunal a rendu le 7 mars 2006 un jugement par lequel il condamnait la requérante en première instance. Il s’ensuit que la requérante a été condamnée en première instance pour vol avec violences alors que son acquittement pour coups et blessures était déjà devenu définitif.

49.

Dans ces circonstances, la Cour estime que la requérante a été jugée à deux reprises pour les mêmes faits de violences.

50.

Dès lors, il y a eu violation de l’article 4 du Protocole n

o

7 à la Convention.

III.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

51.

La requérante se plaint enfin d’une violation de ses droits garantis par les articles 3, 5, 6 et 7 de la Convention et par l’article

1 du Protocole

n

o

1 à la Convention par rapport à l’incident du 2 juin 2004 et à la procédure pénale litigieuse dont elle a fait l’objet.

52.

Compte tenu de l’ensemble des éléments dont elle dispose, et pour autant qu’elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève parmi les griefs soulevés ci-dessus aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

53.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommages

54.

La requérante réclame 500

000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’elle dit avoir subi et qui correspondrait à la perte de ses salaires et à la dégradation de ses biens pendant sa détention, ainsi que la somme de 3

500

000 EUR au titre du préjudice moral qu’elle estime avoir subi, en raison de sentiments de frustration et de souffrance. Elle demande également l’effacement sur son casier judiciaire de sa condamnation, ainsi que la prise en compte de la période qu’elle a passée en détention comme ancienneté au travail.

55.

Le Gouvernement s’oppose à l’octroi du dédommagement matériel demandé, en l’absence selon lui de lien de causalité entre la violation dénoncée et le dommage allégué. S’agissant du préjudice moral, il estime que la somme réclamée par la requérante n’est pas conforme à la jurisprudence de la Cour en la matière. Quant aux autres demandes de la requérante, il considère qu’elles excèdent la compétence de la Cour.

56.

La Cour relève que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans la violation de l’article

4 du Protocole n

o

7 à la Convention. Dès lors, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, et elle rejette la demande y afférente. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 1

500 EUR au titre du préjudice moral. S’agissant des autres demandes de la requérante, elle estime qu’elles ne peuvent pas être accueillies (

Grozavu c. Roumanie

, n

o

24419/04, § 71, 2

novembre 2010).

En particulier, la Cour note qu’en droit roumain l’article 465 du nouveau CPP, entré en vigueur le 1

er

février 2014, permet la révision d’un procès sur le plan interne lorsque, comme en l’espèce, elle a conclu à la violation des droits et libertés fondamentaux d’un requérant (voir, par exemple,

Mischie c. Roumanie

, n

o

50224/07, § 50, 16 septembre 2014).

B.

Frais et dépens

58.

La requérante demande également le remboursement des frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour, sans toutefois en préciser le montant et sans fournir de documents justificatifs.

59.

Le Gouvernement fait observer que la requérante n’a pas présenté sa demande en bonne et due forme.

60.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (

Iatridis c. Grèce

(satisfaction équitable) [GC], n

o

31107/96, § 54, CEDH 2000

‑

XI). En l’espèce, étant donné que la requérante n’a pas chiffré et ventilé sa demande, aucune somme ne lui sera allouée à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

61.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Décide

de rayer la requête du rôle pour autant qu’elle concerne le requérant David Bejan-Piser

;

2.

Déclare

la requête de la requérante Cristina Butnaru recevable quant au grief tiré de l’article 4 du Protocole n

o

7 à la Convention, et irrecevable pour le surplus

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 4 du Protocole n

o

7 à la Convention

;

4.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, la somme de 1

500 EUR (mille cinq cents euros), à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 juin 2015, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.

Stephen Phillips

Josep Casadevall

Greffier

Président