AFFAIRE STAN c. ROUMANIE

La originea cauzei se află două cereri (nr. 24362/11 și 52339/12) îndrepte împotriva României și pe care o resortisantă a acestui stat, doamna Rozalia Stan ("reclamanta"), a sesizat Curtea la 15 martie 2011 și respectiv 19 iulie 2012, în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanta a fost reprezentată de avocat P. Eckstein-Kovács, de la Cluj-Napoca. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, doamna C. Brumar, din Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanta se plânge în special de o violare a dreptului său la un proces echitabil, pe motiv că autoritățile nu au executat sentința pronunțată în fadul ei la 28 iunie 2005 de tribunalul județean Cluj. De asemenea, denunță o violare a dreptului său de proprietate, pe motiv că un teren aparținând ei a fost supus unei expropriări de fapt.

La 12 iulie 2013, cererile au fost comunicate Guvernului. FAPTE I.

În 1992, tatăl reclamantei a achiziționat o casă și terenul învecinat, situat pe strada Aurel Vlaicu la Cluj-Napoca. La decesul tatălui ei, reclamanta, singura moștenitoare, a primit aceste bunuri cu drept de moștenire. A început să utilizeze terenul.

Din 1995, mai multe litigii civile au opus reclamanta consilului local Cluj-Napoca ("consilul local"), acesta din urmă ocupând o parte de 767 m² din teren pentru lucrări publice de amenajare a unui intersecție, fără expropriere prealabilă.

Prin sentință definitivă a 9 februarie 1996, tribunalul de primă instanță Cluj-Napoca ("tribunalul de primă instanță") a respins o acțiune a consilului local introdusă în vederea radierii din registrul proprietății a dreptului de proprietate al reclamantei. Tribunalul a constatat că consilul local nu a dovedit că are drept de proprietate asupra terenului.

Prin sentință definitivă a 19 februarie 1997, tribunalul de primă instanță a admis acțiunea reclamantei și a condamnat consilul local să o restituie în posesia terenului ei, să oprească lucrările menționare și să se abțină de la orice act care ar putea tulbura posesia.

Prin sentință a 28 aprilie 1999, tribunalul de primă instanță a condamnat consilul local să plătească reclamantei suma de 30.000.000 lei vechi drept compensație pentru privarea de folosință a terenului în cauză. Reclamanta a încasat această sumă.

Prin sentință definitivă a 24 octombrie 2000, pronunțată în faza de cauțiune, tribunalul de primă instanță a ordonat consilului local și regiei autonome însărcinată cu gestionarea domeniului public să oprească toate lucrările pe terenul reclamantei.

Prin hotărâre definitivă a 7 decembrie 2001, curtea de apel Cluj ("curtea de apel") a condamnat consilul local să plătească reclamantei suma de 268.002.000 lei vechi drept compensație pentru privarea de folosință a terenului în cauză. Plecând de la o expertiză, curtea de apel a constatat, între altele, că reclamanta a suferit prejudiciu din cauza lipsei de folosință a terenului. A notat că, în fapt, terenul nu mai putea fi readus la starea inițială și că reclamanta, chiar dacă rămânea în teorie proprietară, nu putea să-și exercite dreptul de proprietate. A indicat că prejudiciul reclamantei a fost acoperit doar parțial prin sentința a 28 aprilie 1999 menționată anterior. Reclamanta a încasat suma astfel acordată. B. Acțiunea în condamnarea autorităților locale să ia măsurile necesare în vederea declarării utilității publice (cerere nr. 24362/11)

La 10 iunie 2004, reclamanta a sesizat tribunalul județean Cluj ("tribunalul județean") cu o acțiune împotriva consilului local Cluj ("consilul local") și consilului județean Cluj ("consilul județean"), în vederea condamnării acestor autorități să demareze procedura de declarare a utilității publice a lucrărilor pe porțiunea de 767 m² din terenul ei, în aplicarea legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică ("legea nr. 33/1994").

Prin sentință a 28 iunie 2005, tribunalul județean a admis acțiunea ei și a condamnat ambele consilii să ia toate măsurile prevăzute de legea nr. 33/1994. Plecând de la expertizia topografică efectuată în cauză, tribunalul județean a constatat că cei 767 m² în cauză erau ocupați de un șantier public, fără acordul reclamantei și fără expropriere prealabilă. Tribunalul a indicat de asemenea că, în aplicarea legii nr. 33/1994, incumbent consilului local era să înscrie lucrările litigioase în planurile de urbanizare și amenajare a teritoriului și consilului județean să declare utilitatea publică.

Această sentință a fost confirmată prin hotărâri din 16 septembrie 2005 și 31 martie 2006 pronunțate respectiv de curtea de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție ("Înalta Curte"). Curtea de apel a notat, între altele, că reclamanta avea interes de a acționa în cauză deoarece, figurând ca proprietar al terenului în registrul proprietății, era obligată să plătească impozite și putea fi trasă la răspundere de către terți.

Consilul local nu a luat măsurile ordonate prin sentința din 28 iunie 2005 menționată anterior. Reclamanta s-a adresat lui M.B., executor judecătoresc, în vederea unei execuții forțate. La 13 august 2008, acesta a pus consilul local în stare de plată sa execute sentința în cauză în zece zile.

Într-o dată neprecizată, consilul local a depus o contestație la execuție și a solicitat de asemenea lămuriri privind dispositiv-ul sentinței din 28 iunie 2005.

Privind lămuririle solicitate, prin sentință a 10 februarie 2009, tribunalul județean a precizat că consilul local trebuia, anterior exproprierii, să demareze procedura de declarare a utilității publice a lucrărilor și a indicat care sunt articolele legii nr. 33/1994 aplicabile.

Reclamanta a făcut apel și a invocat rea credință a consilului local care, potrivit ei, trebuia să-și cunoască obligațiile legale. Prin hotărâre a 15 mai 2009, curtea de apel a admis apelul ei și a respins cererea consilului local. La recursul consilului local, această hotărâre a fost confirmată prin hotărâre a 27 ianuarie 2010 a Înaltei Curți.

Privind contestația la execuție, tribunalul de primă instanță a respins-o prin sentință a 5 mai 2010, după constatarea regularității pusului în stare de plată al consilului local. Acesta din urmă a depus un recurs; acesta a fost anulat pentru neplata drepturilor de timbru prin hotărâre a 18 august 2010 a tribunalului județean.

Nici consilul local, nici consilul județean nu au executat sentința din 28 iunie 2005. C. Acțiunea de despăgubire (cerere nr. 52339/12)

Într-o dată neprecizată, reclamanta a sesizat tribunalul de primă instanță cu o acțiune civilă împotriva consilului local; cerea daune și prejudicii pentru privarea de folosință a celor 767 m² din terenul menționat suferită între 2005 și 2007.

Prin sentință a 1 iunie 2011, tribunalul a admis acțiunea ei și a condamnat consilul local să-i plătească suma de 11.140 lei români. Prin sentință în curs a pronoșării 19 octombrie 2011, tribunalul a corectat o eroare materială în sentința din 1 iunie 2011 și a adus suma despăgubirii la 16.027,52 lei români.

Consilul local a depus un recurs. Prin hotărâre a 25 ianuarie 2012, tribunalul județean a admis recursul și a respins acțiunea de daune și prejudicii a reclamantei. Tribunalul a notat că reclamanta continua să figureze ca proprietar al terenului în registrul proprietății și că terenul era ocupat de stat și nu mai putea fi readus la starea inițială. Cu toate acestea, referindu-se la hotărârea definitivă din 7 decembrie 2001 a curții de apel, tribunalul a considerat că reclamanta a primit deja o despăgubire pentru terenul ei. II.

Constatând că acest grievă nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se ciocnește cu nici un alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Privind fondul

Reclamanta susține că neexecutarea sentinței în cauză denunțată de ea a antrenant violare a dreptului ei de acces la tribunal.

Guvernul recunoaște că sentința în cauză nu a fost executată și se remite la înțelepciunea Curții.

Curtea reamininteste că execuția unei sentințe sau hotărâri, de orice instanță judecătorească, trebuie considerată ca făcând parte integrantă a "procesului" în sensul articolului 6 din Convenție (Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, § 40, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II, Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, § 63, CEDO 1999-V, și Fundația Foyers des elèves de l'Église réformée și Stanomirescu c. România, nr. 2699/03 și 43597/07, § 55, 7 ianuarie 2014).

De asemenea, ea reamininteste că protecția eficace a justiției și restabilirea legalității implică obligația administrației de a se conforma sentinței sau hotărârii care ar putea fi pronunțate împotriva ei în caz definitiv. Dacă administrația refuză sau omite să se execute, sau încă întârzie s-o facă, garanțiile articolului 6 din Convenție de care a beneficiat justiția în faza judecătorească a procedurii pierd orice motiv de existență (Hornsby, citat, § 41, Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Grecia, nr. 32259/02, § 34, 22 decembrie 2005, și Fundația Foyers des elèves de l'Église réformée și Stanomirescu, citat, § 56).

Întoarcându-se la faptele cauzei, Curtea constată că sentința în cauză a fost pronunțată de tribunalul județean Cluj la 28 iunie 2005 și că nu a fost executată până astăzi. Observă că debitorii obligației în cauză – și anume obligația de a executa sentința în cauză – sunt consilul local Cluj-Napoca și consilul județean Cluj care fac parte integrantă din administrație.

Curtea constată că Guvernul recunoaște că această sentință nu a primit execuție și că nu a invocat la ea existența unor motive obiective care s-ar opune execuției respective.

Curtea reamininteste că a ajuns deja la concluzia că omisiunea autorităților, fără justificare validă, de a executa într-un termen rezonabil o decizie definitivă pronunțată împotriva lor se analizează ca o violare a dreptului de acces la tribunal (Fundația Foyers des elèves de l'Église réformée și Stanomirescu, citat, § 70, cu referințele citate).

În cauza de față, după examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în prezenta cauză. Prin urmare, a existat violare a articolului 6 § 1 din Convenție. III.

Constatând că acest grief nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se ciocnește cu nici un alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Privind fondul 1. Argumentele părților

Reclamanta susține că ea rămâne în continuare, formal, proprietara terenului și că este ocupat în mod abuziv de stat. Indică că acesta din urmă a eșuat în obligația ei de a lua măsurile necesare în vederea regularizării situației juridice a terenului, care rămâne incertă în ochii ei. Adaugă că sumele acordate de tribunalele interne drept despăgubire nu au acoperit valoarea reală a terenului și că, procedura prevăzută de legea nr. 33/1994 nu fiind urmată, încasarea de către ea a acestor sume nu a echivalat cu transferul dreptului ei de proprietate către stat.

Guvernul indică, plecând de la hotărârea definitivă din 7 decembrie 2001 a curții de apel, că reclamanta a primit o despăgubire pentru lipsa de folosință a terenului ei. Afirmă că, ținând seama de expertiза efectuată în cauză și de suma acordată reclamantei, această despăgubire ar fi acoperit mai mult decât valoarea bunului decât doar lipsa de folosință.

În plus, Guvernul recunoaște că procedura de expropriere a terenului reclamantei nu a fost demarată, dar afirmă că este suficient clar că terenul va rămâne în domeniul public al statului deoarece ar fi destinat unor lucrări de interes public. De aceea, potrivit Guvernului, reclamanta nu poate pretinde că se află într-o situație de incertitudine juridică privind acest teren, care în orice caz nu ar putea fi readus la starea inițială. 2. Aprecierea Curții a) Privind existența unei ingeri

Ținând cont de a doua propoziție din primul paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea reamininteste că, pentru a determina dacă a existat o privare de bunuri în sensul normei acolo enunțate, trebuie nu doar să se examineze dacă a existat o dispossedare sau expropriere formală, ci și să se privească dincolo de aparențe și să se analizeze realitatea situației litigioase. Convenția vizând protecția unor drepturi "concrete și efective", este important să se cerceteze dacă această situație era echivalentă cu o expropriere de fapt (Sporrong și Lönnroth c. Suedia, 23 septembrie 1982, § 63, seria A nr. 52).

Întoarcându-se la faptele cauzei, Curtea constată că obiectul acestui grief se limitează la terenul de 767 m² care este ocupat de stat și care nu mai poate fi readus la starea inițială (paragrafe 14 și 24 mai sus). Ea constată în continuare că reclamanta a pierdut total și definitiv posibilitatea de dispoziție asupra acestui teren. Chiar dacă nu a existat un act de expropriere formal și că reclamanta păstrează posibilitatea teoretică de a dispune de acest teren, Curtea consideră că limitările aduse dreptului ei de proprietate au fost atât de grave încât pot fi asimilate unei exproprierii de fapt care cade sub dispozițiile menționate ale Convenției (Vergu c. România, nr. 8209/06, § 42, 11 ianuarie 2011).

Prin urmare, a existat în cauza de față o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor ei.

În plus, Curtea reamininteste că, pentru a fi compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, o asemenea ingerință trebuie să fie executată "din motive de utilitate publică" și "în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Ingerința trebuie să asigure un "just echilibru" între cerințele interesului general al comunității și imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong și Lönnroth, citat, § 69). În plus, necesitatea de a examina chestiunea equilibrării juste nu poate fi simțită decât atunci când s-a dovedit că ingerința litigioasă a respectat principiul legalității și nu era arbitrară (Iatridis c. Grecia [GC], nr. 31107/96, § 58, CEDO 1999-II, Beyeler c. Italia [GC], nr. 33202/96, § 107, CEDO 2000-I, și Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia, nr. 31524/96, § 55, CEDO 2000-VI). b) Privind respectarea principiului legalității

Curtea reamininteste că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție cere, mai ales, ca o ingerință a unei autorități publice în exercitarea dreptului de respect al bunurilor să fie legală. În special, principiul legalității presupune existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicare (Hutten-Czapska c. Polonia [GC], nr. 35014/97, § 163, CEDO 2006-VIII).

Curtea constată imediat că, conform dreptului român, legea nr. 33/1994 fixează procedura urmată de autoritățile statului în cazul exproprierii imobilelor aparținând persoanelor fizice. Această procedură necesită în special pronunțarea declarației de utilitate publică a imobilului în cauză și plata unei despăgubiri "juste și prealabile" (§25 mai sus). Curtea constată în continuare că Guvernul recunoaște că această procedură nu a fost urmată în cauza de față și se referă la concluziile sale pe terenul articolului 6 din Convenție, în ceea ce privește neexecutarea sentinței definitive care ordona autorităților să ia toate măsurile pentru a urmări procedura legală de expropriere (paragrafe 14 și 36 mai sus).

În plus, Curtea ține seamă de poziția Guvernului: acesta susține că reclamanta a primit o indemnizație, bazată pe o expertizie, corespunzând valorii terenului și că plata acestei indemnizații acoperă deficitul de punere în aplicare a procedurii legale de expropriere. Curtea nu poate accepta totuși această teză. De fapt, legea nr. 33/1994 nu prevede o asemenea posibilitate de remediere a defectuoziații administrației atunci când aceasta nu a demarit o procedură de expropriere.

Mai mult, rezultă din hotărârea definitivă din 7 decembrie 2001 a curții de apel că indemnizația acordată reclamantei corespundea lipsei de folosință a terenului ei și nu valorii bunului ei (§12 mai sus). Or art. 26 din legea nr. 33/1994 prevede în mod expres că despăgubirea pentru expropriere acoperă atât valoarea reală a imobilului cât și prejudiciul cauzat proprietarului (§25 mai sus).

Prin urmare, Curtea consideră că ingerința litigioasă nu era compatibilă cu principiul legalității și, prin urmare, că a încălcat dreptul reclamantei la respectarea bunurilor ei. O asemenea concluzie scutește Curtea de a cerceta dacă a fost menținut un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele de apărare a drepturilor individuale (Vergu, citat, § 56).

Prin urmare, a existat violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. IV.

Privind cererea nr. 24362/11, reclamanta cere 140.000 euro (EUR) drept prejudiciu material pe care susține că l-a suferit. Se bazează pe un raport de expertizie privind valoarea de piață a terenului în cauză. Privind apoi cererea nr. 52339/12, ea cere 3.602 EUR drept prejudiciu material pe care estimează că l-a suferit. În final, ea cere 3.300 EUR drept prejudiciu moral pe care indică că l-a suferit în cadrul ambelor cereri.

Guvernul se opune acordării oricărei sume drept prejudiciu material, pe motiv că reclamanta a primit deja o indemnizație. Cât privește prejudiciul moral, el consideră că în orice caz suma solicitată este mai mare decât sumele acordate de Curte în cauze similare.

Curtea reamininteste că o hotărâre constatând o violare antrenant pentru Statul pârât obligația juridică de a pune capăt violării și de a șterge consecințele acesteia în așa fel încât să restabilească pe cât posibil situația anterioară (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI). Ținând cont de constatarea violării la care a ajuns (§36 mai sus), Curtea consideră că acest principiu se aplică de asemenea în prezenta cauză și că Statul pârât are obligația să execute decizia internă care rămâne și astăzi neexecutată, și anume sentința din 28 iunie 2005 a tribunalului județean (Fundația Foyers des elèves de l'Église réformée și Stanomirescu, citat, §§ 82-83 și 90). Autoritățile naționale au deci obligația să urmeze procedura legală de expropriere a terenului litigios, procedură care este fixată de legea nr. 33/1994 și care prevede acordarea unei indemnizații pentru acest teren.

În plus, ținând seama de circumstanțele cauzei, Curtea, statuând cu echitate, consideră rezonabil să acorde reclamantei suma de 3.600 EUR pentru toate prejudiciile luate împreună. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta solicită de asemenea rambursarea cheltuielilor și costurilor suportate în fața instanțelor judecătorești interne și în fața Curții. Privind cererea nr. 24362/11, ea formulează cererea în mod imprecis – sumele de 300 EUR și 325 EUR fiind alternativ indicate în observațiile ei – și trimite mai multe documente justificative. Privind cererea nr. 52339/12, ea cere 144,63 EUR drept cheltuieli de justiție suportate în fața tribunalelor interne, fără a trimite documente justificative.

Guvernul nu se opune în principiu rambursării cheltuielilor necesare și rezonabile. Indică că nu este cazul pentru cheltuielile de expertizie și traducere: acestea din urmă nu ar fi nici justificate, nici necesare deoarece reclamanta ar fi putut cere utilizarea limbii române în corespondența cu Curtea.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor décât în măsura în care se dovedește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (Nilsen și Johnsen c. Norvegia [GC], nr. 23118/93, § 62, CEDO 1999-VIII). În cauza de față, ținând seama de documentele pe care le dispune și de jurisprudența ei, Curtea consideră rezonabilă suma de 300 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă reclamantei. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să alinieze rata dobânzilor moratorii la rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Decide să conexeze cererile ; 2. Declară cererile admisibile ; 3. Declară că a existat violare a articolului 6 din Convenție ; 4. Declară că a existat violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ; 5. Declară a) că Statul pârât trebuie să execute decizia internă care rămâne și astăzi neexecutată, și anume sentința din 28 iunie 2005 a tribunalului județean Cluj, și să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea devine definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, convertite în moneda Statului pârât, la curs aplicabil la ziua reglării: i. 3.600 EUR (trei mii șase sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată drept impozit, pentru toate prejudiciile luate împreună, ii. 300 EUR (trei sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată drept impozit de către reclamanta, pentru cheltuieli și costuri ; b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale ; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Redactat în limba franceză și comunicat în scris la 30 iunie 2015, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Stephen Phillips Josep Casadevall Grefier Președinte

La requérante a été représentée par M e P. Eckstein-Kovács, avocat à Cluj-Napoca. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

La requérante se plaint en particulier d’une violation de son droit à un procès équitable, au motif que les autorités n’ont pas exécuté le jugement rendu en sa faveur le 28 juin 2005 par le tribunal départemental de Cluj. Elle dénonce aussi une violation de son droit de propriété, au motif qu’un terrain lui appartenant a fait l’objet d’une expropriation de fait.

Le 12 juillet 2013, les requêtes ont été communiquées au Gouvernement. EN FAIT I.

En 1992, le père de la requérante acquit une maison ainsi que le terrain avoisinant, sis rue Aurel Vlaicu à Cluj-Napoca. Au décès de son père, la requérante, unique héritière, reçut ces biens en succession. Elle commença à utiliser le terrain. 7. À partir de 1995, plusieurs litiges civils opposèrent la requérante au conseil local de Cluj-Napoca (« le conseil local »), ce dernier ayant occupé une partie de 767 m 2 du terrain pour des travaux publics d’aménagement d’un carrefour, sans expropriation préalable.

Par un jugement définitif du 9 février 1996, le tribunal de première instance de Cluj-Napoca (« le tribunal de première instance ») rejeta une action du conseil local introduite en vue d’obtenir la radiation du registre foncier du droit de propriété de la requérante. Le tribunal retint que le conseil local n’avait pas prouvé avoir un droit de propriété sur le terrain.

Par un jugement définitif du 19 février 1997, le tribunal de première instance fit droit à l’action de la requérante et condamna le conseil local à remettre la requérante en possession de son terrain, à arrêter les travaux susmentionnés et à s’abstenir de tout acte pouvant troubler la possession.

Par un jugement du 28 avril 1999, le tribunal de première instance condamna le conseil local à payer à la requérante la somme de 30 000 000 lei anciens à titre de réparation pour la privation de l’usage du terrain en cause. La requérante encaissa cette somme.

Par un jugement définitif du 24 octobre 2000, rendu en référé, le tribunal de première instance ordonna au conseil local et à la régie autonome chargée de la gestion du domaine public d’arrêter tous les travaux sur le terrain de la requérante. 12 . Par un arrêt définitif du 7 décembre 2001, la cour d’appel de Cluj (« la cour d’appel ») condamna le conseil local à payer à la requérante la somme de 268 002 000 lei anciens à titre de réparation pour la privation de l’usage du terrain en cause. Se fondant sur une expertise, la cour d’appel conclut, entre autres, que la requérante avait subi un préjudice en raison d’un manque d’utilisation du terrain ( lipsa de folosință a terenului ). Elle releva que, en fait, le terrain ne pouvait plus être remis dans son état d’origine et que la requérante, même si elle restait en théorie propriétaire, ne pouvait pas exercer son droit de propriété. Elle indiqua que le préjudice de l’intéressée n’avait été que partiellement couvert par le jugement du 28 avril 1999 susmentionné. La requérante encaissa la somme ainsi allouée. B. L’action visant à la condamnation des autorités locales à entreprendre les démarches requises en vue de la déclaration d’utilité publique (requête n o 24362/11)

Le 10 juin 2004, la requérante saisit le tribunal départemental de Cluj (« le tribunal départemental ») d’une action contre le conseil local de Cluj (« le conseil local ») et contre le conseil départemental de Cluj (« le conseil départemental »), aux fins de condamnation de ces autorités à engager la procédure de déclaration d’utilité publique de travaux sur la partie de 767 m 2 de son terrain, en application de la loi n o 33/1994 sur l’expropriation pour cause d’utilité publique (« la loi n o 33/1994 »). 14 . Par un jugement du 28 juin 2005, le tribunal départemental fit droit à son action et condamna les deux conseils à entreprendre toutes les démarches prévues par la loi n o 33/1994. Se fondant sur l’expertise topographique menée en l’espèce, le tribunal départemental constata que les 767 m 2 en question étaient occupés par un chantier public, sans l’accord de la requérante et sans expropriation préalable. Le tribunal indiqua aussi qu’en application de la loi n o 33/1994 il incombait au conseil local d’inscrire les travaux litigieux dans les plans d’urbanisme et d’aménagement du territoire et au conseil départemental d’en déclarer l’utilité publique.

Ce jugement fut confirmé par des arrêts du 16 septembre 2005 et du 31 mars 2006 rendus respectivement par la cour d’appel et la Haute Cour de cassation et de justice (« la Haute Cour »). La cour d’appel releva, entre autres, que la requérante avait un intérêt à agir en l’espèce puisque, figurant en tant que propriétaire du terrain sur le registre foncier, elle était obligée de payer des impôts et pouvait être tenue pour responsable par des tiers.

Le conseil local n’entreprit pas les démarches ordonnées par le jugement du 28 juin 2005 susmentionné. La requérante s’adressa à M.B., huissier de justice, en vue d’une exécution forcée. Le 13 août 2008, ce dernier mit en demeure le conseil local d’exécuter le jugement en cause dans les dix jours. 17. À une date non précisée, le conseil local forma une contestation à l’exécution et demanda également des éclaircissements sur le dispositif du jugement du 28 juin 2005.

S’agissant des éclaircissements demandés, par un jugement du 10 février 2009, le tribunal départemental précisa que le conseil local devait, préalablement à l’expropriation, engager les démarches en vue de la déclaration d’utilité publique des travaux et il indiqua quels étaient les articles de la loi n o 33/1994 applicables.

La requérante interjeta appel et invoqua la mauvaise foi du conseil local qui, selon elle, était censé connaître ses obligations légales. Par un arrêt du 15 mai 2009, la cour d’appel fit droit à son appel et rejeta la demande du conseil local. Sur pourvoi en recours du conseil local, cet arrêt fut confirmé par un arrêt du 27 janvier 2010 de la Haute Cour.

S’agissant de la contestation à l’exécution, le tribunal de première instance la rejeta par un jugement du 5 mai 2010 après avoir constaté la régularité de la mise en demeure du conseil local. Ce dernier forma un pourvoi en recours ; celui-ci fut annulé pour non-paiement des droits de timbre par un arrêt du 18 août 2010 du tribunal départemental.

Ni le conseil local ni le conseil départemental n’exécutèrent le jugement du 28 juin 2005. C. L’action en indemnisation (requête n o 52339/12) 22. À une date non précisée, la requérante saisit le tribunal de première instance d’une action civile contre le conseil local ; elle réclamait des dommages et intérêts pour la privation de l’usage des 767 m 2 de son terrain susmentionnés subie entre 2005 et 2007.

Par un jugement du 1 er juin 2011, le tribunal fit droit à son action et condamna le conseil local à lui payer la somme de 11 140 lei roumains. Par un jugement avant dire droit du 19 octobre 2011, le tribunal rectifia une erreur matérielle dans le jugement du 1 er juin 2011 et porta le montant de l’indemnisation à 16 027,52 lei roumains. 24 . Le conseil local forma un pourvoi en recours. Par un arrêt du 25 janvier 2012, le tribunal départemental fit droit au pourvoi et rejeta l’action en dommages et intérêts de la requérante. Le tribunal releva que la requérante figurait toujours comme propriétaire du terrain dans le registre foncier et que le terrain était occupé par l’État et ne pouvait plus être remis dans son état d’origine. Toutefois, en se référant à l’arrêt définitif du 7 décembre 2001 de la cour d’appel, le tribunal jugea que la requérante avait déjà reçu une indemnisation pour son terrain. II.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond

La requérante allègue que le défaut d’exécution du jugement en cause dénoncé par elle a emporté violation de son droit d’accès à un tribunal.

Le Gouvernement admet que le jugement en cause n’a pas été exécuté et s’en remet à la sagesse de la Cour.

La Cour rappelle que l’exécution d’un jugement ou d’un arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l’article 6 de la Convention ( Hornsby c. Grèce , 19 mars 1997, § 40, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ II, Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 63, CEDH 1999 ‑ V, et Fondation Foyers des élèves de l’Église réformée et Stanomirescu c. Roumanie , n os 2699/03 et 43597/07, § 55, 7 janvier 2014).

De même, elle rappelle que la protection effective du justiciable et le rétablissement de la légalité impliquent l’obligation pour l’administration de se plier au jugement ou à l’arrêt qui sera éventuellement rendu contre elle en dernier ressort. Si l’administration refuse ou omet de s’exécuter, ou encore tarde à le faire, les garanties de l’article 6 de la Convention dont a bénéficié le justiciable pendant la phase judiciaire de la procédure perdent toute raison d’être ( Hornsby , précité, § 41, Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Grèce , n o 32259/02, § 34, 22 décembre 2005, et Fondation Foyers des élèves de l’Église réformée et Stanomirescu , précité, § 56).

Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour note que le jugement en cause a été rendu par le tribunal départemental de Cluj le 28 juin 2005 et qu’il n’a pas été exécuté à ce jour. Elle observe que les débiteurs de l’obligation en cause – à savoir l’obligation d’exécuter ledit jugement – sont le conseil local de Cluj ‑ Napoca et le conseil départemental de Cluj qui font partie intégrante de l’administration.

La Cour relève que le Gouvernement admet que ce jugement n’a pas reçu exécution et qu’il n’a pas invoqué devant elle l’existence de motifs objectifs s’opposant à ladite exécution.

La Cour rappelle qu’elle a déjà conclu que l’omission des autorités, sans justification valable, d’exécuter dans un délai raisonnable une décision définitive rendue à leur encontre s’analyse en une violation du droit d’accès à un tribunal ( Fondation Foyers des élèves de l’Église réformée et Stanomirescu , précité, § 70, avec les références citées). 36 . En l’occurrence, après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans la présente espèce. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. III.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond 1. Les arguments des parties

La requérante soutient qu’elle est toujours, formellement, propriétaire du terrain et qu’il est occupé de manière abusive par l’État. Elle indique que ce dernier a failli à son obligation d’entreprendre les démarches nécessaires aux fins de régularisation de la situation juridique du terrain, laquelle demeure incertaine à ses yeux. Elle ajoute que les sommes allouées par les tribunaux internes à titre d’indemnisation n’ont pas couvert la valeur réelle du terrain et que, la procédure prévue par la loi n o 33/1994 n’ayant pas été suivie, l’encaissement par elle desdites sommes n’a pas valu transfert de son droit de propriété à l’État.

Le Gouvernement indique, en se fondant, sur l’arrêt définitif du 7 décembre 2001 de la cour d’appel, que la requérante a reçu une indemnisation pour le manque d’utilisation de son terrain. Il affirme que, si l’on prend en considération l’expertise effectuée en l’espèce et le montant de la somme allouée à la requérante, cette indemnisation aurait plus couvert la valeur du bien que le simple manque d’utilisation.

De plus, le Gouvernement admet que la procédure d’expropriation du terrain de la requérante n’a pas été entamée, mais il affirme qu’il est suffisamment clair que le terrain restera dans le domaine public de l’État puisqu’il serait affecté à des travaux d’intérêt public. Dès lors, pour le Gouvernement, la requérante ne peut pas prétendre se trouver dans une situation d’incertitude juridique en ce qui concerne ce terrain, celui-ci ne pouvant en tout état de cause être remis dans son état d’origine. 2. L’appréciation de la Cour a) Sur l’existence d’une ingérence

Eu égard à la seconde phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, la Cour rappelle que, pour déterminer s’il y a eu privation de biens au sens de la norme qui y est édictée, il faut non seulement examiner s’il y a eu dépossession ou expropriation formelle, mais encore regarder au-delà des apparences et analyser la réalité de la situation litigieuse. La Convention visant à la protection de droits « concrets et effectifs », il importe de rechercher si ladite situation équivalait à une expropriation de fait ( Sporrong et Lönnroth c. Suède , 23 septembre 1982, § 63, série A n o 52).

Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour note que l’objet de ce grief est limité au terrain d’une superficie de 767 m 2 qui est occupé par l’État et qui ne peut plus être remis dans son état d’origine (paragraphes 14 et 24 ci-dessus). Elle note ensuite que la requérante a perdu totalement et définitivement la disposition de ce terrain. Bien qu’il n’y ait pas eu d’acte d’expropriation formel et que la requérante garde la possibilité théorique de disposer de ce terrain, la Cour considère que les limitations apportées à son droit de propriété ont été si sévères que l’on peut les assimiler à une expropriation de fait qui relève de la disposition susmentionnée de la Convention ( Vergu c. Roumanie , n o 8209/06, § 42, 11 janvier 2011).

Partant, il y a eu en l’espèce ingérence dans le droit de la requérante au respect de ses biens.

Par ailleurs, la Cour rappelle que, pour être compatible avec l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, une telle ingérence doit être opérée « pour cause d’utilité publique » et « dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux de droit international ». L’ingérence doit ménager un « juste équilibre » entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu ( Sporrong et Lönnroth , précité, § 69). En outre, la nécessité d’examiner la question du juste équilibre ne peut se faire sentir que lorsqu’il s’est avéré que l’ingérence litigieuse a respecté le principe de légalité et n’était pas arbitraire ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 58, CEDH 1999 ‑ II, Beyeler c. Italie [GC], n o 33202/96, § 107, CEDH 2000 ‑ I, et Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie , n o 31524/96, § 55, CEDH 2000 ‑ VI). b) Sur le respect du principe de légalité

La Cour rappelle que l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention exige, avant tout et surtout, qu’une ingérence de l’autorité publique dans la jouissance du droit au respect des biens soit légale. En particulier, le principe de légalité présuppose l’existence de normes de droit interne suffisamment accessibles, précises et prévisibles dans leur application ( Hutten-Czapska c. Pologne [GC], n o 35014/97, § 163, CEDH 2006 ‑ VIII).

La Cour note d’emblée que, en droit roumain, la loi n o 33/1994 fixe la procédure à suivre par les autorités de l’État en cas d’expropriation de biens immeubles appartenant à des particuliers. Cette procédure exige notamment le prononcé de la déclaration d’utilité publique du bien immeuble en cause et le paiement d’une indemnisation « juste et préalable » (paragraphe 25 ci-dessus). La Cour note ensuite que le Gouvernement admet que cette procédure n’a pas été suivie en l’espèce, et elle renvoie à ses conclusions sur le terrain de l’article 6 de la Convention, en ce qui concerne le défaut d’exécution du jugement définitif ordonnant aux autorités d’entreprendre toutes les démarches pour suivre la procédure légale d’expropriation (paragraphes 14 et 36 ci-dessus).

Par ailleurs, la Cour prend note de la position du Gouvernement : celui-ci soutient que la requérante a reçu une indemnité, basée sur une expertise, correspondant à la valeur du terrain et que le paiement de cette indemnité couvre le défaut de mise en œuvre de la procédure légale d’expropriation. La Cour ne saurait pour autant accueillir cette thèse. En effet, la loi n o 33/1994 ne prévoit pas une telle possibilité de pallier la carence de l’administration lorsque celle-ci n’a pas diligenté une procédure d’expropriation.

Qui plus est, il résulte de l’arrêt définitif du 7 décembre 2001 de la cour d’appel que l’indemnisation allouée à la requérante correspondait au manque d’utilisation de son terrain et non pas à la valeur de son bien (paragraphe 12 ci-dessus). Or l’article 26 de la loi n o 33/1994 prévoit expressément que l’indemnisation pour expropriation couvre tant la valeur réelle de l’immeuble que le préjudice causé au propriétaire (paragraphe 25 ci-dessus).

Dès lors, la Cour estime que l’ingérence litigieuse n’était pas compatible avec le principe de légalité et, par conséquent, qu’elle a enfreint le droit de la requérante au respect de ses biens. Une telle conclusion dispense la Cour de rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de sauvegarde des droits individuels ( Vergu , précité, § 56).

Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. IV.

En ce qui concerne la requête n o 24362/11, la requérante réclame 140 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’elle dit avoir subi. Elle s’appuie sur un rapport d’expertise relatif à la valeur marchande du terrain en cause. S’agissant ensuite de la requête n o 52339/12, elle réclame 3 602 EUR au titre du préjudice matériel qu’elle estime avoir subi. Enfin, elle réclame 3 300 EUR au titre du préjudice moral qu’elle indique avoir subi dans le cadre des deux requêtes.

Le Gouvernement s’oppose à l’allocation d’une quelconque somme au titre du préjudice matériel, au motif que la requérante a déjà reçu une indemnisation. Quant au préjudice moral, il estime qu’en tout état de cause la somme réclamée est supérieure aux sommes allouées par la Cour dans des affaires similaires.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’État défendeur l’obligation juridique de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI). Eu égard au constat de violation auquel elle est parvenue (paragraphe 36 ci-dessus), la Cour estime que ce principe trouve également application dans la présente affaire et que l’État défendeur a l’obligation d’exécuter la décision interne qui reste à ce jour inexécutée, à savoir le jugement du 28 juin 2005 du tribunal départemental ( Fondation Foyers des élèves de l’Église réformée et Stanomirescu , précité, §§ 82-83 et 90). Les autorités nationales ont donc l’obligation de suivre la procédure légale d’expropriation du terrain litigieux, procédure qui est fixée par la loi n o 33/1994 et qui prévoit l’octroi d’une indemnisation pour ce terrain.

Par ailleurs, compte tenu des circonstances de l’affaire, la Cour, statuant en équité, estime raisonnable d’accorder à la requérante la somme de 3 600 EUR tous préjudices confondus. B. Frais et dépens

La requérante sollicite également le remboursement des frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour. S’agissant de la requête n o 24362/11, elle formule sa demande de manière imprécise – les sommes de 300 EUR et de 325 EUR étant alternativement indiquées dans ses observations – et elle envoie plusieurs documents justificatifs. S’agissant de la requête n o 52339/12, elle réclame 144,63 EUR au titre des frais de justice exposés devant les tribunaux internes, sans envoyer de justificatifs.

Le Gouvernement ne s’oppose pas en principe au remboursement des frais nécessaires et raisonnables. Il indique que tel n’est pas le cas pour les frais d’expertise et de traduction : ces derniers ne seraient ni justifiés, ni nécessaires puisque la requérante aurait pu demander à utiliser la langue roumaine dans sa correspondance avec la Cour.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Nilsen et Johnsen c. Norvège [GC], n o 23118/93, § 62, CEDH 1999 ‑ VIII). En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 300 EUR tous frais confondus et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Décide de joindre les requêtes ; 2. Déclare les requêtes recevables ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 5. Dit a) que l’État défendeur doit exécuter la décision interne qui reste à ce jour inexécutée, à savoir le jugement du 28 juin 2005 du tribunal départemental de Cluj, et verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement : i. 3 600 EUR (trois mille six cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, tous préjudices confondus, ii. 300 EUR (trois cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 30 juin 2015, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Stephen Phillips Josep Casadevall Greffier Président