SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 28977/06 prezentată de ENER CONSTRUCȚIE AND INDUSTRIA SA și de alții împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se înscrie la 23 februarie 2010 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemel, Ann Power, judecători; și de Santiago Quesada, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 3 iulie 2006, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei Ener Construction and Industry S.A. este o întreprindere de drept românesc, cu sediul social la București, ale cărei acționari sunt reclamanții Kemal Yavuz Batum, Ismail Isik, Mehmet Atil Ekemen și Suat Selim Orsan ai resortisanților turci, născuți în 1956, 1953, 1944 și 1950 și rezidenți în Ankara și Istanbul. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul G. Burcus, avocat la București. Guvernul turc, căruia i-a fost comunicată o copie a cererii în temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (a) din regulament, nu a dorit să își prezinte punctul de vedere cu privire la caz. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează. Prima recurentă a dat în judecată doi particulari, proprietarii terenului din vecinătatea sa, de o acțiune civilă în limită pentru a stabili limitele terenului său de la suprafață de 4964,8 m2, situat la Otopeni, în departamentul Ilfov. Printr-o hotărâre din 16 aprilie 2003, pronunțată de Curtea de Apel de la București, confirmând o decizie a tribunalului departamental din București din 20 noiembrie 2002, acțiunea întreprinderii solicitante a fost primită și s-a stabilit demarcarea între cele două proprietăți învecinate. Părțile pârâte au fost obligate să lase în posesia întreprinderii solicitante o parcelă de 1590 m2 ocupată în mod abuziv de inculpați. Prin hotărârea din 16 decembrie 2004, introdusă pe net la 2 septembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a primit recursul în anulare (recuurs in analue) formulat de procurorul general din cauza unei aprecieri eronate a faptelor de către instanțele inferioare și a anulat hotărârea din 16 aprilie 2003. Reprezentantul întreprinderii solicitante a fost prezent la pronunțarea hotărârii din 16 decembrie 2004. La 6 ianuarie 2006, hotărârea din 16 decembrie 2004 a fost clasificată împreună cu dosarul cauzei la arhivele Tribunalului de Primă Instanță din Buftea. O copie a acestei hotărâri a fost emisă societății reclamante la 2 iunie 2006, în urma unei cereri prezentate de recurentă în aceeași zi. Dreptul și practica internă relevante 10. Cea mai mare parte a dreptului intern relevant privind recursul în anulare este descrisă în Hotărârea Brumarescu c. România, [GC], n 28342/95, § 32-33 CEDO 1999-VII și SC Masinexportimport Industrial Group SA c. România, n 22687/03, § 22, 1 decembrie 2005. Dreptul intern relevant privind notificarea hotărârilor judecătorești către părțile la procedură este descris în Decizia Monory c. România și Ungaria (dec.), nr. 71099/01 din 17 februarie 2004. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții invocă o încălcare a dreptului la securitate a rapoartelor juridice și a dreptului la un proces echitabil din cauza contestației hotărârii definitive pronunțate în favoarea acestora, ca urmare a recursului în anulare introdus de procurorul general 13. Reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor lor, garantate prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, având în vedere că, în urma recursului în anulare formulat de procurorul general și primit de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceștia au fost privați de bunul imobil pe care îl dețineau în temeiul unei hotărâri definitive de justiție. Potrivit guvernului, reclamanții au omis să sesizeze Curtea în termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. El susține că hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost pronunțată la 16 decembrie 2004, că reprezentantul societății reclamante era prezent la pronunțare și că această hotărâre a fost netă la 2 septembrie 2005, în timp ce cererea a fost introdusă la 3 iulie 2006. Curtea arată că regula de șase luni prevăzută la art. 35 din convenție constituie un factor de securitate juridică. Această normă răspunde, de asemenea, necesității de a lăsa persoanei interesate un termen de reflecție suficient pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a prezenta o cerere Curții și de a defini conținutul acesteia. Astfel, aceasta marchează limita temporală a controlului exercitat de Curte și raportează atât persoanelor fizice, cât și autorităților statului perioada care depășește care nu mai este posibilă această verificare (a se vedea Iordache c. România, (dec.), nr 55092/00, 23 martie 2004). Curtea amintește că, în lipsa unei notificări a hotărârii, reclamanții nu ar fi putut avea cunoștință de conținutul acestei hotărâri decât la data la care a fost pus la dispoziția părților (Iordache citată anterior, Papachelas c. Grecia [GC], n 31423/96, § 30, 25 martie 1999, CEDH 1999-II și Haralambidis și alții, Grecia, n 36706/97, 29 martie 2001). În plus, Curtea a stabilit deja că, în cazul în care considerentele unei hotărâri judecătorești sunt necesare pentru depunerea unei cereri în fața acesteia, termenul de șase luni începe să curgă nu de la pronunțarea sau comunicarea dispozitivului deciziei, ci de la data la care considerentele deciziei au devenit disponibile pentru reclamant (Decizia Monory, Curtea constată că, la 16 decembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție și-a pronunțat hotărârea, ale cărei reclamanți intenționează să se plângă în prezenta cerere și constată, de asemenea, că reprezentantul societății reclamante era prezent la citirea acestei hotărâri. 18. În cazul de față, reclamanții se plâng de anularea deciziei definitive pronunțate în favoarea societății reclamante, în urma recursului în anulare introdus de procurorul general. Cu toate acestea, reprezentantul său a fost prezent atât la dezbaterile din fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și la pronunțarea hotărârii de primire a acțiunii în anulare. În măsura în care, în fața Curții, acestea intenționau să conteste utilizarea de către procurorul general a acestei căi de atac extraordinare care permitea aducerea în discuție a hotărârilor judecătorești definitive, pronunțate în urma unor căi de atac ordinare și numai din motive de corectare a presupuselor erori de apreciere a faptelor, acestea ar fi putut formula prezenta cerere fără ca acestea să aibă nevoie să cunoască considerentele hotărârii în cauză. 19. În plus, Curtea ia notă de faptul că hotărârea din 16 decembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost pusă la dispoziția părților la 2 septembrie 2005, fiind, prin urmare, la dispoziția acestora de la acea dată. Or, cererea a fost formulată la 3 iulie 2006, în afara termenului de șase luni prevăzut în art. 35 alin. În sfârșit, având în vedere circumstanțele speciale ale prezentei cauze, în special faptul că întreprinderea solicitantă, care a fost parte la procedura în litigiu, își avea sediul social la București, beneficia de asistența permanentă a unui avocat și nu a raportat niciun obstacol pentru a obține o copie a deciziei de îndată ce a fost pusă la dispoziție pe piață (a se vedea a contrario, decizia Iordache , citată anterior), Curtea, nu a acordat nicio semnificaie specială la data la care Hotărârea din 16 decembrie 2004 a fost clasificată împreună cu dosarul cauzei la arhivele Tribunalului de Primă Instană din Buftea (a se vedea alineatul (8) de mai sus). Prin urmare, cererea trebuie respinsă în conformitate cu art. 1 și 4 din Convenie. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare Santiago Quesada Josep Casadevall Moduler Președinte
de la requête n
o
28977/06
présentée par ENER CONSTRUCTION AND INDUSTRY SA et autres
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant le 23 février 2010 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Ann Power,
juges,
et de Santiago Quesada,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 3 juillet 2006,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante «
Ener Construction and Industry
» S.A. est une entreprise de droit roumain, ayant son siège social à Bucarest, dont les actionnaires sont les requérants Kemal Yavuz Batum,
Ismail Isik, Mehmet Atil Ekemen et Suat Selim Orsan
,
des ressortissants turcs, nés respectivement en 1956, 1953, 1944 et 1950 et résidant à Ankara et Istanbul. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M. Răzvan Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
2.
Le gouvernement turc, auquel une copie de la requête a été communiquée par la Cour en vertu de l'article 44 § 1 a) du règlement, n'a pas souhaité présenter son point de vue sur l'affaire.
A.
Les circonstances de l'espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
La première requérante assigna en justice deux particuliers, les propriétaires du terrain avoisinant le sien, d'une action civile en bornage pour établir les limites de son terrain en surface de 4964,8
m², sis à Otopeni, dans le département d'Ilfov.
5.
Par un arrêt du 16 avril 2003, rendu par la cour d'appel de Bucarest, confirmant une décision du tribunal départemental de Bucarest du 20
novembre 2002, l'action de l'entreprise requérante
fut accueillie et la démarcation entre les deux propriétés avoisinantes fut établie. Les parties défenderesses furent obligées de laisser en possession de l'entreprise requérante une parcelle de 1590 m²
occupée abusivement par les défendeurs.
6.
Par un arrêt du 16 décembre 2004, mis au net le 2 septembre 2005, la Haute Cour de Cassation et de Justice
accueillit le pourvoi en annulation (
recurs în anulare
) formé par le procureur général en raison d'une appréciation erronée des faits par les juridictions inférieures et annula l'arrêt du 16
avril 2003.
7.
Le représentant de l'entreprise requérante était présent lors du prononcé de l'arrêt du 16 décembre 2004.
8.
Le 6 janvier 2006, l'arrêt du 16 décembre 2004 fut classé avec le dossier de l'affaire aux archives du tribunal de première instance de Buftea.
9.
Une copie de cet arrêt fut délivrée à la société requérante le 2
juin
2006, à la suite d'une demande présentée par la requérante le même jour.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
10.
L'essentiel du droit interne pertinent concernant le pourvoi en annulation est décrit dans les arrêts
Brumărescu c. Roumanie
, [GC], n
o
28342/95, §§
32-33
CEDH 1999-VII et
SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. Roumanie
, n
o
22687/03, § 22, 1
er
décembre 2005.
11.
Le droit interne pertinent concernant la notification des décisions de justice aux parties à la procédure est décrit dans la décision
Monory c. Roumanie et Hongrie
(déc.), n
o
71099/01, du 17 février 2004.
12.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants allèguent une atteinte au droit à la sécurité des rapports juridiques et au droit à un procès équitable en raison de la remise en cause de la décision définitive rendue en leur faveur, à la suite du pourvoi en annulation introduit par le procureur général.
13.
Les requérants se plaignent d'une atteinte à leur droit au respect de leur bien, garantis par l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, compte tenu de ce qu'à la suite du pourvoi en annulation formé par le procureur général et accueilli par la Haute Cour de Cassation et de Justice, ils se sont vus privés de leur bien immeuble qu'ils détenaient en vertu d'une décision définitive de justice.
14.
D'après le Gouvernement, les requérants ont omis de saisir la Cour dans le délai de six mois prévu par l'article 35 § 1 de la Convention. Il fait valoir que l'arrêt de la Haute Cour de cassation et de justice a été prononcé le 16 décembre 2004, que le représentant de la société requérante était présent au prononcé et que cet arrêt a été mis au net le 2 septembre 2005, alors que la requête a été introduite le 3 juillet 2006.
15.
Les requérants demandent le rejet de cette exception.
16.
La Cour relève que la règle de six mois prévue à l'article 35 de la Convention constitue un facteur de sécurité juridique. Cette règle répond également au besoin de laisser à l'intéressé un délai de réflexion suffisant pour lui permettre d'apprécier l'opportunité de présenter une requête à la Cour et pour en définir le contenu. Ainsi, elle marque la limite temporelle du contrôle exercé par la Cour et signale, à la fois aux individus et aux autorités de l'État, la période au-delà de laquelle ce contrôle n'est plus possible (voir,
Iordache c. Roumanie,
(déc.), n
o
55092/00, du 23
mars
2004).
La Cour rappelle qu'à défaut d'une notification de l'arrêt, les requérants n'auraient pu avoir connaissance du contenu de cet arrêt qu'à la date à laquelle il a été mis à la disposition des parties (
Iordache
précité,
Papachelas
c. Grèce
[GC], n
o
31423/96, §
30, 25
mars
1999, CEDH 1999-II et
Haralambidis et autres c. Grèce
, n
o
36706/97, 29 mars 2001).
La Cour a, en outre, déjà établi que lorsque les considérants d'une décision de justice sont nécessaires pour l'introduction d'une requête devant elle, le délai de six mois commence à courir non pas à partir du prononcé ou de la communication du dispositif de la décision, mais à partir de la date à laquelle les considérants de la décision sont devenu disponibles pour le requérant (décision
Monory,
précité).
17.
La Cour observe que le 16 décembre 2004, la Haute Cour de cassation et de justice a prononcé son arrêt dont les requérants entendent se plaindre dans la présente requête. Elle note aussi que le représentant de la société requérante était présent lors de la lecture de cet arrêt.
18.
En l'espèce, les requérants se plaignent de l'annulation de la décision définitive rendue en faveur de la société requérante, à la suite du pourvoi en annulation introduit par le procureur général. Or, son représentant était présent tant aux débats devant la Haute Cour de cassation et de justice qu'au prononcé de l'arrêt accueillant le recours en annulation. Dans la mesure où, devant la Cour, ils entendaient contester l'utilisation par le procureur général de cette voie de recours extraordinaire qui permettait de remettre en cause des décisions de justice définitives, rendues à la suite de voies de recours ordinaires et ce, pour au seul motif de corriger des prétendues erreurs d'appréciation des faits, ils auraient pu formuler la présente requête sans qu'ils aient besoin de connaître les considérants de l'arrêt en question.
19.
En outre, la Cour note que l'arrêt du 16
décembre 2004 de la Haute Cour de cassation et de justice a été mis au net le 2 septembre 2005, étant, dès lors, à la disposition des parties depuis cette date. Or la requête a été introduite le 3
juillet 2006, en dehors du délai de six mois prévu par l'article
35 § 1.
20.
Enfin, considérant les circonstances particulières de la présente affaire, notamment le fait que l'entreprise requérante, qui a été partie à la procédure litigieuse, avait son siège social à Bucarest, bénéficiait de l'assistance permanente d'un avocat et n'a fait état d'aucun obstacle pour se procurer une copie de la décision dès sa mise au net (voir
a contrario,
la décision
Iordache
, précitée), la Cour, n'attache pas de signification particulière à la date à laquelle l'arrêt du 16 décembre 2004 a été classé avec le dossier de l'affaire aux archives du tribunal de première instance de Buftea (voir le paragraphe 8, ci-dessus).
Il s'ensuit que la requête doit être rejetée conformément à l'article
35
§§
1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président