LEPETYUKHOV v. UKRAINE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
LEPETYUKHOV v. UKRAINE (CtEDO, 2010)
A cincea secțiune DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 5033/07 de Sergey Petrovich LEPTYUKHOV împotriva Ucrainei Curții Europene a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), care așezează la 16 martie 2010 ca Cameră compusă din: Peer Lorenzen, Președinte, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Zdravka Kalaydjieva, judecători, Mykhaylo Buromenskiy, judecător ad hoc, și Claudia Westerdiek, grefierul secțiunii având în vedere cererea depusă la 7 decembrie 2006, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile în răspunsul prezentat de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Sergey Petrovich Lepetyukhov, este un național ucrainean născut în 1960. Locuiește în Torez. Guvernul ucrainean („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Yuriy Zaytsev. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 2001 societatea de stat T., fostul angajator al reclamantului, a devenit o entitate juridică privată. La 13 iulie 2004, Curtea Regională Comercială Donetsk a instituit o procedură de insolvență împotriva societății T.. La 20 decembrie 2004, aceeași instanță a inclus reclamantul pe lista creditorilor societății. La 11 aprilie 2005, Curtea Regională Comercială Donetsk a ordonat lichidarea societății T. și a desemnat lichidatorul său. La 19 august 2005, lichidatorul a întocmit un certificat în care se afirmă că cererile de compensare a arridelor salariale erau de 10.574.12 hryvnia ucraineană [1] (UAH). După cum se pare din dosarul că procedura de lichidare este încă în așteptare și că nu s-au plătit arridele salariale din cauza lipsei de fonduri ale societății. Reclamantul s-a plâns că dreptul său la proprietate a fost încălcat deoarece hotărârea în cauză a rămas neexecută. El se referă la art. 13 din Convenție și la art. 1 din Protocolul nr. 1. Reclamantul s-a plâns de o încălcare a dreptului său la bucuria pașnică a proprietății sale din cauza neexecuției hotărârii în favoarea sa. El s-a bazat pe art. 13 din Convenția și pe art. 1 din Protocolul nr. 1, care a citit, în măsura în care este cazul, după cum urmează: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Guvernul a susținut că statul nu este responsabil pentru lipsa fondurilor unei societăți private și a susținut, de asemenea, că nicio autoritate de stat nu a fost implicată în procedura de lichidare a societății și executarea cererilor reclamantului împotriva societății. Reclamantul nu este de acord. El susține că autoritățile de stat au fost responsabile pentru lichidarea societății T. și, prin urmare, pentru plata arridelor salariale către solicitant. Curtea notează, referindu-se la jurisprudența sa constantă în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că statul nu poate fi reținut responsabil pentru datoriile financiare ale unei entități juridice private (a se vedea, de exemplu, Mihăilescu v. România (dec.), nr. 47748/99, 26 august 2003; Reynbakh c. Rusia , nr. 23405/03, §§ 18-19, 29 septembrie 2005). De aceea, reclamația reclamantului în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 trebuie respinsă ca ratione personae incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35. Prin urmare, cererea trebuie respinsă în conformitate cu art. 1, 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă.