KIMESWENGER v. AUSTRIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
KIMESWENGER v. AUSTRIA (CtEDO, 2010)
Reclamantul, dl Peter Kimeswenger, este un național austriac născut în 1968 și locuiește în Attnang-Puchheim. El a fost reprezentat în fața Curții de către Gabl, Kogler, Papesch și Leitner, o firmă de avocați care practică în Linz. Guvernul austriac (“ Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, Ambasadorul F. Trauttmansdorff, șef al Departamentului de Drept Internațional la Ministerul Federal al Afacerilor Externe. La 30 septembrie 1996, au fost instituite anchete preliminare (Vorerhebungen) împotriva reclamantului și a altor zece persoane suspectate de fraudă agravată, încălcarea încrederii, spălarea de bani și formarea unei organizații criminale. În cursul acestei proceduri, Curtea regională Wels (Landesgericht) care a acționat prin judecătorul său competent de investigare, a confiscat la 16 septembrie 1997 trei autovehicule aparținând reclamantului printr-o măsură intermediară în temeiul articolului 144a din Codul de Procedură Penală (Straffprozess-ordnung) pentru a asigura taxarea (Aschöpfung) a bunurilor presupuse că au fost obținute prin acte penale. Curtea a confiscat un Suzuki Kombi, un Chrysler Voyager Kombi și un Mercedes Cabrio. La 12 martie 1998, Curtea a ordonat în continuare menținerea mașinilor la o companie de tranzacționare de autovehicule din Gallspach. A respins argumentul reclamantului că prietenul său și nu el a fost proprietarul Suzuki Kombi. Reclamantul nu a apelat împotriva acestei decizii. La 21 decembrie 2004, Curtea Regională Wels a condamnat reclamantul pentru fraude profesională agravată și fiind membru al unei organizații criminale. În conformitate cu art. 20 din Codul Penal (Strafgesetzbuch) a constatat că ar trebui să existe o taxă privind îmbogățirea obținută din infracțiuni în valoare de 5220,36 euro (EUR). Reclamantul a formulat un motiv de nulitate în favoarea Curții Supreme. Pe 23 februarie 2005, Curtea, referindu-se, printre altele, la art. 401 din Legea privind executarea (Executionsordnung), a ordonat vânzarea autovehiculelor la licitația judiciară publică. Acesta a remarcat că procedura penală este foarte complexă și că Curtea Supremă nu va dicta hotărâre până în 2006. Vânzarea mașinilor a fost necesară pentru a preveni taxe excesive de parcare și pierderea valorii din cauza valorii de vânzare a mașinilor în scădere. Curtea a remarcat în cele din urmă că interesele proprietarului auto sunt protejate de faptul că el ar putea recupera mașinile prin participarea la licitația judiciară. În plus, el va obține venitul veniturilor de vânzare dacă nu ar fi impusă taxa. Hotărârea a fost depusă la avocatul reclamantului la 18 martie 2005. Cu toate acestea, reclamantul, asistat de avocat, a depus un recurs la 30 martie 2005, a susținut că motivele furnizate pentru vânzare nu erau plauzibile, deoarece autoturismele au fost păstrate până acum timp de aproximativ șapte ani și jumătate, iar taxele considerabile de parcare au fost acumulate. Prin urmare, faptul că mașinile ar trebui păstrate pentru încă nouă luni a fost de mică importanță. El nu a fost în măsură să cumpere mașinile la licitația judiciară, deoarece trăia în prezent cu asistență de urgență (Notstandshilfe). În plus, nu exista o bază juridică suficientă pentru decizia instanței de a-și vinde proprietatea. Reclamantul a susținut în cele din urmă că el nu a fost proprietarul Suzuki Kombi și că instanța nu a informat proprietarul real. La 30 mai 2005, Curtea de Apel Linz (Oberlandesgericht) a respins recursul ca fiind inadmisibil, deoarece niciun recurs nu impune o astfel de hotărâre. Acesta a remarcat faptul că dispozițiile Codului de Procedură Penală erau numai relevante și art. 144a § 6 din Codul de Procedință Penală prevedea dreptul de a face apel la o decizie de ordonare sau anulare a unei confiscări intermediare. Această decizie a fost servită la avocatul reclamantului la 27 iunie 2005. La 16 august 2005, autovehiculele au fost vândute la o licitație publică. La 1 aprilie 2008, Curtea Supremă a respins motivul de nulitate al reclamantului împotriva hotărârii Curții Regionale din 21 decembrie 2004 și, la 29 mai 2008, Curtea de Apel a respins apelurile depuse de reclamant și procurorul public. În temeiul articolului 20 § 1 din Codul Penal (Strafgesetzbuch) o persoană care a obținut proprietate de valoare de către sau ca urmare a actelor penale ar trebui condamnată la o amendă în valoare de îmbogățire ilegală. În cazul în care extinderea exactă a îmbogățirii nu poate fi stabilită sau nu poate fi stabilită decât prin suferirea unor costuri disproporționate, instanța trebuie să evalueze suma care trebuie percepută într-un mod echitabil. În cazul suspiciunilor de îmbogățire ilegală, care presupune că intră în domeniul de aplicare al articolului 20 din Codul Penal, și dacă există motive să presupună că, în caz contrar, taxa asupra valorii proprietăților în cauză este pusă în pericol, art. 144a § 1 din Codul de Procedință Penală (Straffprozessrecht) autorizează judecătorul de investigare, la cererea Procurorului public, să elibereze un ordin interimar de confiscare. Secțiunea 144a § 1 prevede, de asemenea, că, dacă nu se prevede altfel, dispozițiile Legii privind executarea (Executionsordnung) se aplică la aceste măsuri intermediare. Secțiunea 144a § 6 prevede că Procurorul public, acuzatul și orice altă persoană în cauză au dreptul de a face apel la instanța de a doua instanță împotriva unei hotărâri care ordonă sau anulează o confiscare intermediară. Secțiunea 401 § 1 din Legea de punere în aplicare prevede că, la cerere, instanța poate emite orice ordine necesară pentru prevenirea obsolescității, a costurilor disproporționale sau a altor pierderi în ceea ce privește obiectele care aparțin părților terțe și care au fost luate în custodie legală. Potrivit doctrinei juridice, o astfel de decizie poate consta, de asemenea, în scopul vânzării obiectelor în cauză.