CASE OF SARIĆ v. SERBIA

CAUZUL III AL SECȚIUNII DE SARI vărsarea SERBIA (depunerea nr. 38151/16) JUGGMENT STRASBOURG 9 decembrie 2025 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Sarić v. Serbia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Darian Pavli , Președintele Úna Ní Raiheartaigh, Mateja δurović , judecători și Olga Chernishova, Grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere: cererea (nu. 38151/16) împotriva Republicii Serbiei a depus Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 16 iunie 2016 de către un național sârb, dl Damir Sarić („reclamantul”), care s-a născut în 1980, locuiește în Subotica și a fost reprezentat de dl V. Juhas Urić, avocat practicant în Subotica; hotărârea de a notifica plângerea privind presupusa nedreptate a procedurii penale în cauză guvernului sârb („guvernul”), reprezentată de agentul lor, dna Z. Jadrijević Mladar, și de a declara restul cererii inadmisibil; observațiile părților; având deliberat în particular la 18 noiembrie 2025, Emite următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă: OBIECTUL CAUZEI Cererea se referă la echitatea procedurii penale împotriva reclamantului. La 19 mai 2009, judecătorul de investigare al Tribunalului de Primă Instanță a emis o decizie de ordonare a unei anchete asupra reclamantului pentru infracțiuni penale de jaf. La 27 octombrie 2009, judecătorul de investigare a auzit reclamantul, care a negat comiterea infracțiunii cu care a fost acuzat. În aceeași zi, după ce a auzit reclamantul, judecătorul de investigare a auzit victima, L.V.Š, ca martor. Ea a declarat că, în timp ce a așteptat să înceapă audierea, l-a văzut pe acuzat în afara tribunalului, bătut și escortat de ofițeri de poliție. Apoi a furnizat o descriere a apariției sale fizice și l-a identificat drept infracțiunea în cauză. La 12 februarie 2010 s-a desfășurat o paradă de identificare, în timpul căreia L.V.Š. a identificat reclamantul cu 99,99% de certitudine ca persoana care a fost în magazinul în cauză în ziua relevantă și a cerut ca ea să predea bani în timp ce o amenință cu o armă. La 19 august 2013, în urma procesului principal și a ședinței de probă, Tribunalul de Primă Instanță a constatat că reclamantul a fost vinovat de jaf și l-a condamnat la doi ani și șase luni de închisoare. Curtea a declarat că a stabilit faptele decisive referitoare la momentul, locul și modul în care infracția a fost comisă pe baza declarației furnizate de L.V.Š., o înregistrare video și imagini luate din înregistrarea respectivă. După o analiză legistică a înregistrării video, expertul relevant a determinat că autorul infracțiunii era „un bărbat îmbrăcat cu haine negre” și că, datorită calității slabe a înregistrării, identitatea persoanei nu a putut fi verificată cu o mai mare precizie. După revizuirea înregistrării, Tribunalul de Primă Instanță nu a identificat reclamantul drept autor, subliniind totuși că evenimentele capturate pe video corespunde celor descrise de martorul în mărturia sa. Prin urmare, instanța a acordat deplină valoare probativă declarației ei și a bazat decizia sa pe această declarație, respingând versiunea evenimentelor reclamantului pe baza faptului că aceasta a contrazis declarația L.V.Š. și a constituit o încercare de a evita răspunderea penală. În plus, nu există dovezi legale sau fizice legate de infracțiune. La 6 mai 2014, Curtea de Apel Novi Sad a respins un recurs al reclamantului, menționând că identificarea sa nu a fost efectuată în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură penală. Cu toate acestea, s-a constatat că neregularitatea constituie o încălcare relativ minoră a procedurii, deoarece circumstanțele factuale ar fi fost stabilite în același mod, chiar dacă nu s-ar fi obținut dovezile de identificare. La 18 iunie 2014, Curtea Supremă de cassare a respins un recurs asupra punctelor de drept ca fiind nefondată. La 12 noiembrie 2015, Curtea Constituțională a respins un recurs constituțional de către reclamant. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenția privind echitatea procedurii penale în care a fost considerat vinovat de jaf și condamnat la doi ani și șase luni de închisoare. El susține că a fost condamnat numai pe baza unei declarații de martor care au fost luate în încălcarea cerințelor juridice ale Codului de Procedură Penală și a dovezilor obținute prin intermediul unei proceduri de identificare care au fost conduse și în încălcarea acestor cerințe. În conformitate cu art. 104 din Codul de Procedură Penală, în vigoare în momentul în care a fost necesar să se stabilească dacă un martor ar putea identifica o anumită persoană pe care o descrise deja, martorul ar fi arătat că persoana împreună cu alte persoane necunoscute. Toate aceste persoane trebuiau să aibă „caracterități de bază” similare cu „caracteritățile de bază” descrise inițial de martorul, iar martorul ar fi atunci solicitat să declare dacă el sau ea ar putea identifica persoana în cauză cu certitudine sau cu un anumit grad de probabilitate, și dacă răspunsul a fost afirmativ, pentru a sublinia persoana respectivă. În cursul procedurilor penale preliminare și al fazei preliminare de proces, trebuia să se desfășoare o procedură de identificare astfel încât persoana identificată să nu poată vedea martorul și martorul să nu poată vedea această persoană înainte de începerea procedurii oficiale de identificare. O paradă de identificare care cuprinde garanțiile procedurale relevante ar trebui să fie efectuată în mod normal la scurt timp după ce a avut loc o infracțiune penală, astfel încât un martor ocular care nu cunoaște acuzatul să poată identifica persoana în cauză și să aibă propria credibilitate testată. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție sau inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. 13. Principiile generale privind echitatea procedurilor, inclusiv admisibilitatea probelor, au fost rezumate, printre altele, în Bykov c. Rusia ([GC], nr. 4378/02, §§ 88-90, 10 martie 2009) și Laska și Lika c. Albania (n. 12315/04 și 17605/04, § 57, 20 aprilie 2010). 14. În ceea ce privește acest caz, Curtea constată că dovezile cheie care susține condamnarea reclamantului au fost declarația victimei și identificarea ei ca autor, după ce l-a văzut deja în instanță ca inculpat (a se vedea punctul 3 mai sus). În timp ce instanța internă a recunoscut că parada de identificare nu a fost desfășurată în conformitate cu dispozițiile juridice interne, acestea au susținut totuși că hotărârea se bazează pe alte dovezi scrise credibile din dosar. Cu toate acestea, faptul că reclamantul a fost identificat în fața instanței de judecată în absența garanțiilor procedurale esențiale prevăzute la art. 104 din Codul de Procedință Penală (a se vedea punctele 5, 6 și 10 de mai sus, precum și admiterea propriului Tribunal de Apel din Novi Sad în acest sens). 15. Curtea remarcă, de asemenea, că documentele video menționate de Tribunalul de Primă Instanță nu au identificat reclamantul ca fiind autorul acestuia. Materialul – înregistrări video și imagini – pur și simplu a reprezentat locul crimei fără a furniza informații care ar putea stabili identitatea autorului. Nicio altă dovadă nu a fost capabilă să demonstreze cine a comis infracțiunea (a se vedea punctul 5 de mai sus). În aceste circumstanțe, nici măcar caracterul adversar al procedurii în urma acestei proceduri nu poate remedia defectele procedurale în cauză (a se vedea Laska și Lika, citate mai sus, § 68). În plus față de cele de mai sus, Curtea constată că, în acest caz, neregulile identificate în procedura de audiere a martorului și ulterior parada de identificare (a se vedea punctul 6 de mai sus) nu au fost abordate în mod corespunzător de către instanțele naționale în motivele lor. Curtea s-a limitat în esență la reiterarea faptului că declarația victimei a constituit dovezi credibile și a hotărât să accepte contul victimei, în ciuda faptului că aceasta nu a fost confirmată de alte probe probative (a se vedea mutatis mutandis Laska și Lika Prin urmare, instanța națională nu a respectat două cerințe de bază ale justiției penale: (i) acuzația trebuie să demonstreze vinovăția unui inculpat dincolo de îndoieli rezonabile; și (ii) principiul dubio pro reo , care necesită ca orice îndoieli cu privire la fiabilitatea dovezii să fie furnizată inculpatului (a se vedea, de exemplu și mutatis mutandis) Barberà, Messegué și Jabardo v. Spania , 6 decembrie 1988 , §§ 77 și 89, Serie A nr. 146; Melich și Beck v. Republica Cehă , nr. 35450/04 , §§ 49 și 55, 24 iulie 2008; Ilgar Mammadov v. Azerbaidjan (n. 2), nr. 919/15, § 232, 16 noiembrie 2017; și Fatullayev v. Azerbaidjan (n. 2) , nr. 32734/11, § 99, 7 aprilie 2022). 17. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că procedura penală împotriva reclamantului nu a îndeplinit cerințele unui proces echitabil, în consecință a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. APLICAȚIA ARTICOLUL 41 AL CONVENȚIEII 18. Reclamantul solicită redeschiderea procedurii penale. De asemenea, a solicitat 6.700 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale pe care le-a suferit. În cele din urmă, el a solicitat un total de 723.000 dinaruri sârbe pentru costurile și cheltuielile suportate la nivel intern și în fața Curții. 19. Guvernul a contestat afirmația reclamantului cu privire la prejudiciile morale în cauză și a considerat, de asemenea, că reclamația sa pentru costuri și cheltuieli a fost nefondată. 20. Curtea se referă la jurisprudența sa stabilită în sensul că, atunci când un reclamant a suferit o încălcare a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție, el sau ea ar trebui, în măsura posibilului, să fie pus în poziția în care ar fi fost avută obligația de a nu fi luată în considerare această dispoziție și că, în principiu, cea mai adecvată formă de recurs ar fi redeschiderea procedurii dacă ar fi fost solicitată (a se vedea, mutatis mutandis Yüksel Yalçınkaya v. Türkiye [GC], nr. 15669/20, § 406, 26 septembrie 2023; Öcalan v. Turcia [GC], nr. 46221/99, § 210 în amendă, CEDH 2005-IV; și Popov v. Rusia , nr. 26853/04, § 263, 13 iulie 2006). Curtea constată în acest sens că art. 485 § 1 alineatul (3) și art. 492 din Codul de procedură penală sârb prevede, printre altele , , dreptul inculpatului de a solicita un proces intern în cazul în care Curtea constată o încălcare a drepturilor sale, astfel cum este garantat de Convenție. Prin urmare, Curtea consideră că, în circumstanțele specifice ale prezentului caz, constatarea unei încălcări a Convenției constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru orice prejudiciu moral suferit de reclamant (a se vedea, de exemplu, și mutatis mutandis Yüksel Yalçınkaya , citat mai sus, § 425, și Matijašević c. Serbia , nr. 23037/04, §§ 55-57, CEDH 2006-X). 21. În ceea ce privește cererea reclamantului pentru costuri și cheltuieli, Curtea reiterează că un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost efectiv și neapărat suportate și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere documentele în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 5.800 EUR, care acoperă costurile și cheltuielile sub toate șefurile, precum și orice impozit care poate fi imputabil reclamantului. Pentru aceste motive, CURTE, UNANIMOUS, declară cererea admisibilă; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; susține că constatarea unei încălcări constituie, în sine, suficientă satisfacție pentru orice prejudiciu moral suportate de solicitant; deține (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, EUR 5.800 (cincă mii de opt sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil pentru el, în ceea ce privește costurile și cheltuielile, să fie transformat în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 9 decembrie 2025, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul Curții. Olga Chernishova Darian Pavli Președintele adjunct al grefierului

THIRD SECTION

CASE OF SARIĆ v. SERBIA

(Application no. 38151/16)

JUDGMENT

STRASBOURG

9 December 2025

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Sarić v. Serbia,

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Committee composed of:

Darian Pavli

, President

,

Úna Ní Raifeartaigh,

Mateja Đurović

, judges

,

and Olga Chernishova,

Deputy Section Registrar,

Having regard to:

the application (no.

38151/16) against the Republic of Serbia lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 16 June 2016 by a Serbian national, Mr Damir Sarić (“the applicant”), who was born in 1980, lives in Subotica and was represented by Mr V. Juhas Đurić, a lawyer practising in Subotica;

the decision to give notice of the complaint concerning the alleged unfairness of the criminal proceedings in question to the Serbian Government (“the Government”), represented by their Agent, Ms Z. Jadrijević Mladar, and to declare the remainder of the application inadmissible;

the parties’ observations;

Having deliberated in private on 18 November 2025,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

SUBJECT MATTER OF THE CASE

1.

The application concerns the fairness of criminal proceedings against the applicant.

2.

On 19 May 2009 the investigating judge of the Subotica Court of First Instance issued a decision ordering an investigation into the applicant for the criminal offence of robbery.

3

.

On 27 October 2009 the investigating judge heard the applicant, who denied committing the criminal offence with which he had been charged. On the same day, after hearing the applicant, the investigating judge heard the victim, L.V.Š., as a witness. She stated that while she had been waiting for the hearing to begin she had seen the accused outside the courtroom, handcuffed and escorted by police officers. She subsequently provided a description of his physical appearance and identified him as the perpetrator of the criminal offence in question.

4.

On 12 February 2010 an identification parade was conducted, during which L.V.Š. identified the applicant with 99.99% certainty as the person who had been in the shop in question on the relevant day and had demanded that she hand over money while threatening her with a gun.

5

.

On 19 August 2013, following the main trial and the evidential hearing, the Subotica Court of First Instance found the applicant guilty of robbery and sentenced him to two years and six months’ imprisonment. The court stated that it had established the decisive facts concerning the time, place and manner in which the offence had been committed on the basis of the statement given by L.V.Š., a video-recording, and images taken from that recording. Following a forensic analysis of the video-recording, the relevant expert determined that the perpetrator of the offence was “a male dressed in black clothing”, and that owing to the poor quality of the recording, the identity of the person could not be ascertained with greater precision. Upon reviewing the recording, the Subotica Court of First Instance did not identify the applicant as the perpetrator. Nonetheless, it emphasised that the events captured on video corresponded to those described by the witness in her testimony. The court therefore accorded full probative value to her statement and based its decision on that statement, dismissing the applicant’s version of events on the basis that it contradicted L.V.Š.’s statement and constituted an attempt to avoid criminal liability. Furthermore, there was no forensic or physical evidence related to the crime.

6

.

On 6 May 2014 the Novi Sad Court of Appeal rejected an appeal by the applicant, noting that his identification had not been carried out in accordance with the provisions of the Code of Criminal Procedure. However, it found that that irregularity constituted a relatively minor procedural violation, as the factual circumstances would have been established in the same manner even if the identification evidence had not been obtained.

7.

On 18 June 2014 the Supreme Court of Cassation rejected an appeal on points of law as unfounded.

8.

On 12 November 2015 the Constitutional Court dismissed a constitutional appeal by the applicant.

9.

The applicant complained under Article 6 of the Convention of the fairness of the criminal proceedings in which he had been found guilty of robbery and sentenced to two years and six months’ imprisonment. He argued that he had been convicted solely on the basis of a witness statement which had been taken in breach of the legal requirements of the Code of Criminal Procedure and evidence obtained through an identification procedure that had also been conducted in breach of those requirements.

RELEVANT

DOMESTIC

LAW

10

.

In accordance with Article 104 of the Code of Criminal Procedure, in force at the relevant time, when it was necessary to establish whether a witness could identify a certain person whom he or she had already described, the witness would be shown that person along with other individuals unknown to him or her. All of those individuals had to have “basic characteristics” similar to the “basic characteristics” originally described by the witness, and the witness would then be asked to declare whether he or she could identify the person concerned with certainty or a certain degree of probability, and if the answer was in the affirmative, to point out that person. In the course of preliminary criminal proceedings and the pre-trial phase of a case, an identification procedure was to be carried out in such a way as to ensure that the person being identified could not see the witness and the witness could not see that person before the start of the formal identification procedure.

11

.

An identification parade comprising the relevant procedural safeguards should normally be conducted shortly after a criminal offence has taken place, so that an eyewitness who does not know the accused can identify the person concerned and have his or her own credibility tested.

THE COURT’S ASSESSMENT

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

12.

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention or inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

13.

The general principles concerning the fairness of proceedings, including the admissibility of evidence, have been summarised, inter alia, in

Bykov v.

Russia

([GC], no.

4378/02, §§ 88- 90, 10 March 2009), and

Laska and Lika v.

Albania

(nos.

12315/04 and 17605/04, § 57, 20 April 2010).

14.

Turning to the present case, the Court notes that the key evidence supporting the applicant’s conviction was the victim’s statement and her identification of him as the perpetrator, after she had already seen him in court as the defendant (see paragraph 3 above). While the domestic courts acknowledged that the identification parade had not been conducted in accordance with domestic legal provisions, they nonetheless maintained that the judgment was based on other credible written evidence from the case file. However, the fact remains that the applicant was identified before the trial court in the absence of the essential procedural guarantees contained in Article 104 of the Code of Criminal Procedure (see paragraphs 5, 6 and 10 above, and the Novi Sad Court of Appeal’s own admission to this effect).

15.

The Court further notes that the video evidence referred to by the Subotica Court of First Instance did not identify the applicant as the perpetrator. That material – video-recordings and images – merely depicted the crime scene without providing any information that could establish the perpetrator’s identity. No other evidence was capable of proving who committed the offence (see paragraph 5 above). In these circumstances, not even the adversarial nature of the ensuing proceedings could remedy the procedural defects in question (see

Laska and Lika

, cited above, § 68).

16.

In addition to the above, the Court finds that in the present case, the identified irregularities in the procedure for hearing the witness and subsequently the identification parade (see paragraph 6 above) were not adequately addressed by the national courts in their reasoning. The courts essentially limited themselves to reiterating that the victim’s statement constituted credible evidence and decided to accept the victim’s account, despite the fact that it had not been corroborated by any other probative evidence (see,

mutatis mutandis

,

Laska and Lika

, cited above, § 64). The national courts thus failed to observe two basic requirements of criminal justice: (i) that it is the prosecution that has to prove a defendant’s guilt beyond reasonable doubt; and (ii) the principle of

in dubio pro reo

, which requires that the benefit of any doubt about the reliability of evidence should be given to the defendant (see, for example and

mutatis mutandis

,

Barberà, Messegué and Jabardo v. Spain

, 6 December 1988, §§ 77 and 89, Series

A no. 146;

Melich and Beck v. the Czech Republic

, no. 35450/04, §§ 49 and 55, 24 July 2008;

Ilgar Mammadov v. Azerbaijan (no. 2),

no. 919/15, §

232, 16

November 2017; and

Fatullayev v. Azerbaijan

(no. 2)

, no. 32734/11, §

99, 7

April 2022).

17.

In view of the foregoing, the Court concludes that the criminal proceedings against the applicant did not satisfy the requirements of a fair trial. There has accordingly been a violation of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

18.

The applicant requested the reopening of the criminal proceedings. He also claimed 6,700 euros (EUR) in respect of the non-pecuniary damage he had suffered. Lastly, he sought a total of 723,000 Serbian dinars for the costs and expenses incurred domestically and before the Court.

19.

The Government contested the applicant’s claim regarding the non-pecuniary damage in question. They also considered that his claim for costs and expenses was unsubstantiated.

20.

The Court refers to its settled case-law to the effect that when an applicant has suffered an infringement of rights guaranteed by Article 6 of the Convention, he or she should, in so far as possible, be put in the position in which he or she would have been had the requirements of that provision not been disregarded, and that the most appropriate form of redress would, in principle, be the reopening of the proceedings if requested (see,

mutatis mutandis

,

Yüksel Yalçınkaya v. Türkiye

[GC], no. 15669/20, §

406, 26

September 2023; Öcalan

v. Turkey

[GC], no. 46221/99, § 210

in fine

, ECHR 2005-IV; and

Popov v. Russia

, no. 26853/04, § 263, 13 July 2006). The Court notes in this connection that Article 485 § 1

(3) and Article 492 of the Serbian Code of Criminal Procedure provide for,

inter alia

, a defendant’s right to request a retrial domestically if the Court finds a violation of his or her rights as guaranteed by the Convention. The Court therefore considers that, in the specific circumstances of the present case, the finding of a violation of the Convention constitutes in itself sufficient just satisfaction for any non-pecuniary damage sustained by the applicant (see, for example and

mutatis mutandis

,

Yüksel Yalçınkaya

, cited above, § 425, and

Matijašević v.

Serbia

, no. 23037/04, §§

55-57, ECHR

2006-X).

21.

As to the applicant’s claim for costs and expenses, the Court reiterates that an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these were actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the documents in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award the sum of EUR 5,800, covering costs and expenses under all heads, plus any tax that may be chargeable to the applicant.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

Declares

the application admissible;

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

Holds

that the finding of a violation constitutes in itself sufficient just satisfaction for any non-pecuniary damage sustained by the applicant;

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months, EUR

5,800 (five thousand eight hundred euros), plus any tax that may be chargeable to him, in respect of costs and expenses, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 9 December 2025, pursuant to Rule

77

§§

2 and 3 of the Rules of Court.

Olga Chernishova

Darian Pavli

Deputy Registrar

President