- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 8 iunie 2010
- Stat pârât
- HUN
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Medgyes și Rusz împotriva Ungariei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE MEDGIENI ȘI RUSZ c. HUNGARY (Depunerea nr. 14308/07) HOTĂRÂREA STASBOURG 8 iunie 2010 FINAL 08/09/2010 Această hotărâre a devenit finală în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale.
În cazul Medgyes și Rusz c. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea A doua), ședința ca Camera compusă din: Françoise Tulkens, Președinte, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Guido Raimondi, judecători și Sally Dolle, grefierul secțiunii, după ce s-a deliberat în privat la 18 mai 2010, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 14308/07) împotriva Republicii Ungariei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi resortisanți maghiari, dl Gábor Medgyes și dl János Rusz, la 21 martie 2007. Reclamanții au fost reprezentați de dna S. Gabos, avocat care practică în Budapesta.
Guvernul maghiar (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl L. Höltzl, agent, Ministerul Justiției și Execuției Legii. La 8 februarie 2010, președintele celei de-a doua secțiuni a hotărât să anunțe cererii guvernului. De asemenea, s-a decis să se pronunțe asupra admisibilității și meritelor cererii în același timp (art. 29 § 3). FACTELE CIRCUMSTĂȚII CAUZULUI Reclamanții s-au născut în 1949 și, respectiv, 1941 și trăiesc în Budapesta. La 27 mai 1992 au fost inițiate proceduri penale împotriva reclamanților. La 19 iulie 1994, Procurorul public din Budapesta a preferat un proiect de lege de acuzare, acuzându-le de fraudă și falsificare a documentelor. La 9 ianuarie 2002, Curtea Centrală a Pest a achitat reclamanții.
La 12 noiembrie 2002, Curtea Regională de Budapesta a anulat această decizie și a trimis cazul la instanța de primă instanță. În reluarea procedurii, au avut loc trei audieri. La 7 septembrie 2005, Curtea de district a achitat din nou reclamanții. La 29 septembrie 2006, Curtea Regională a susținut această decizie. Reclamanții se plângea că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil” a articolului 6 § 1 din Convenție. Guvernul nu a contestat acest argument. Perioada care trebuie luată în considerare a început doar la 5 noiembrie 1992, când a intrat în vigoare recunoașterea de către Ungaria a dreptului unei cereri individuale. Cu toate acestea, în evaluarea raționalității timpului care a trecut după data respectivă, trebuie să se țină seama de starea procedurii la momentul respectiv.
Curtea constată că acțiunea a fost deja în așteptare pentru mai multe luni la data respectivă. Perioada în cauză s-a încheiat la 29 septembrie 2006. Prin urmare, a durat aproape treisprezece ani și unsprezece luni pentru două niveluri de competență. Având în vedere o astfel de procedură lungă, această plângere trebuie declarată admisibilă. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care susțin chestiuni similare cu cele din prezenta cerere (a se vedea, printre multe alte autorități, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999-II). După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în aceste circumstanțe.
Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că lungimea procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rezonabilă”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. 10. Considerând art. 41 din Convenție, fiecare dintre reclamanții a solicitat 12 000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. Guvernul nu a exprimat opinia în această chestiune. Curtea consideră că reclamanții trebuie să fi susținut unele prejudiciu moral. În plus, fiecare dintre reclamanții a solicitat 1000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. Guvernul nu a exprimat un aviz în această privință. 12. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost efectiv și neapărat suportate și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea.
În cazul în cauză, având în vedere documentele în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea, în comun, a sumei de 500 EUR sub acest cap. 13. Curtea consideră oportună ca dobânzile implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea declară în mod neobișnuit cererea admisibilă; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în forinturi maghiare la rata aplicabilă la data de decontare: (i) 12,000 EUR (o mie de euro) fiecăruia dintre solicitanți, plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 500 EUR (cincă sute de euro) pentru solicitanți în comun, plus orice impozit care poate fi percepubil pentru solicitanți, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 8 iunie 2010, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.
SECOND SECTION
CASE OF MEDGYES AND RUSZ v. HUNGARY (Application no. 14308/07) JUDGMENT STRASBOURG 8 June 2010 FINAL 08/09/2010 This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Medgyes and Rusz v. Hungary, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of: Françoise Tulkens, President, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Guido Raimondi, judges, and Sally Dollé, Section Registrar, Having deliberated in private on 18 May 2010, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 14308/07) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by two Hungarian nationals, Mr Gábor Medgyes and Mr János Rusz (“the applicants”), on 21 March 2007.
The applicants were represented by Ms S. Gabos, a lawyer practising in Budapest. The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr L. Höltzl, Agent, Ministry of Justice and Law Enforcement.
On 8 February 2010 the President of the Second Section decided to give notice of the application to the Government. It was also decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time (Article 29 § 3). THE FACTS
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
4. The applicants were born in 1949 and 1941 respectively and live in Budapest.
On 27 May 1992 criminal proceedings were instituted against the applicants. On 19 July 1994 the Budapest Public Prosecutor's Office preferred a bill of indictment, charging them with fraud and forgery of documents.
On 9 January 2002 the Pest Central District Court acquitted the applicants. On 12 November 2002 the Budapest Regional Court quashed this decision and remitted the case to the first-instance court. In the resumed proceedings, three hearings were held. On 7 September 2005 the District Court again acquitted the applicants. On 29 September 2006 the Regional Court upheld this decision. THE LAW
The applicants complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention. The Government did not contest that argument.
The period to be taken into consideration only began on 5 November 1992, when the recognition by Hungary of the right of individual petition took effect. However, in assessing the reasonableness of the time that elapsed after that date, account must be taken of the state of proceedings at the time. The Court notes that the proceedings had already been pending for several months on that date. The period in question ended on 29 September 2006. It thus lasted almost thirteen years and eleven months for two levels of jurisdiction. In view of such lengthy proceedings, this complaint must be declared admissible.
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present application (see, among many other authorities, Pélissier and Sassi v. France [GC], no. 25444/94, § 67, ECHR 1999-II). Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present circumstances. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.
Relying on Article 41 of the Convention, each of the applicants claimed 12,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage. The Government did not express an opinion on the matter. The Court considers that the applicants must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards them the full sum claimed.
Moreover, each of the applicants claimed EUR 1,000 for the costs and expenses incurred before the Court. The Government did not express an opinion on the matter.
According to the Court's case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the documents in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award the applicants, jointly, the sum of EUR 500 under this head.
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts, to be converted into Hungarian forints at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 12,000 (twelve thousand euros) to each of the applicants, plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (ii) EUR 500 (five hundred euros) to the applicants jointly, plus any tax that may be chargeable to the applicants, in respect of costs and expenses; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicants' claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 8 June 2010, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Sally Dollé Françoise Tulkens Registrar President