Reclamantul, dl Michael Frank, este un național german care s-a născut în 1956. El este în prezent confinat într-un spital psihiatric din Weissenthurm. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl W. Karczewski, un avocat practicant în Neuwied. Guvernul contestat a fost reprezentat de agentul lor, dna A. Wittling-Vogel, Ministerialdireigentin, al Ministerului Federal al Justiției. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 23 iulie 1982, reclamantul a fost arestat sub suspiciune de abuz sexual de o fată de nouă ani. A mărturisit și a fost eliberat în aceeași zi. La 26 iulie 1982, reclamantul s-a admis voluntar la o clinică psihiatrică de la Andernach. În cursul procesului reclamantului la Curtea Regională de la Koblenz, s-a stabilit că între 1975 și 1982 reclamantul a comis douăzeci de infracțiuni de abuz sexual asupra copiilor. La momentul primei infracțiuni, reclamantul avea 19 ani. Reclamantul a manipulat genitalurile victimelor sale, fetele cu vârsta între opt și zece ani, cu mâinile sale, după care a avut ejaculații spontane sau s-a masturbat. El a încetat manipulațiile sexuale imediat ce victimele sale l-au respins. Primele șaisprezece infracțiuni de abuz sexual au fost comise între 1975 și 1978. Victimele erau colegi de școală ai reclamantului la o școală specială de internat pentru persoane cu probleme vizuale pe care reclamantul, care suferă de o insuficiență visuală congenitală gravă însuși, a participat din 1966 până în 1978, în primul rând ca elev și mai târziu ca ucenici. Celelalte victime erau copii de rude sau de alte cunoștințe. La 18 august 1983, Curtea Regională Koblenz, după o mărturisire a reclamantului și după consultarea unui expert medical la spitalul psihiatric Andernach, care a diagnosticat reclamantul suferind de o tulburare de personalitate caracterizată de foarte scăzută stima de sine și dificultăți de integrare socială, precum și de o deviație sexuală gravă sub forma pedofiliei heterosexuale, a achitați reclamantul. Curtea Regională a considerat că reclamantul și-a comis infracțiunile fără răspundere penală și a ordonat să fie plasat într-o clinică psihiatru legistică, deoarece există un risc ridicat de a comite încă infracțiuni sexuale grave (articolele 20 și 63 din Codul penal, a se vedea legea internă relevantă mai jos). De atunci reclamantul este confinat în spitale psihiatrice de mai mult de douăzeci și șapte de ani. Reclamantul a fost inițial reținut în spitalul psihiatrie legist din Andernach, apoi din 1984 până în 1986 la Landeck, unde s-a stabilit că deviația sexuală a reclamantului a fost consecința unei dezvoltări neurologice compulsive și că, printre alți factori, deficiența vizuală congenială și contextul familial problematic al reclamantului au condus la marginalizarea socială și l-au împiedicat să învețe cum să facă față sexualității sale. În urma unei încercări de tratament eșuate, reclamantul a fost transferat la spitalul psihiatric Andernach în 1986, unde a rămas până în iulie 1997. Autorizarea de a lucra într-un atelier extern pentru persoanele cu handicap a fost revocată în 1992, când reclamantul a prelungit călătoriile sale la muncă fără permisiunea în mai multe ocazii. În august 1997, reclamantul a fost transferat la o clinică psihiatrica forense din Alzey, unde a intrat într-o relație homosexuală cu un coleg de pacient. În februarie 2001, el a fost transferat înapoi la o secțiune a clinicei Andernach din Weissinthurm, unde a rămas. Avizele de experți stabilite periodic de clinicile respective în perioada 1989-2001 (de exemplu, la 25 august 1989, 28 octombrie 1993, 27 septembrie 1995, 29 februarie 1996, 17 decembrie 1999 și 6 noiembrie 2001) în timp ce recunoaște că reclamantul s-a adaptat la viață în instituție și a făcut unele progrese în terapia sa, a subliniat că a avut tendința de a trivializa infracțiunile pe care le-a comis și nu a fost pregătit să se ocupe de tulburarea personalității sale și că nu ar putea fi exclus că va comite infracțiuni similare dacă ar fi eliberat. Un aviz extern de experți comandat de Curtea Regională la cererea reclamantului și depus la 11 decembrie 2000 a sugerat ca măsuri terapeutice suplimentare să fie urmărite cu reclamantul, care a însoțit ieșirile din spital să fie permise și că prognoza sa penală să fie revizuită după trei ani. În anul 2002 reclamantul a însoțit ieșiri ale reclamantului din clinică și alte relaxări ale detenției sale nu a dat motive de plângere. În 2002 reclamantul a intrat într-o relație homosexuală suplimentară cu un coleg de pacient, care a fost calificat de terapeut-ul participant ca relativ stabil și estimat ca începutul dezvoltării către o formă matură de sexualitate. În conformitate cu un raport de experți prezentat de clinica la 16 decembrie 2003, reclamantul a prezentat progrese în abordarea infracțiunilor pe care le-a comis, dar există încă un risc că va comite infracțiuni sexuale conexe. Într-un aviz expert din data de 21 noiembrie 2004 acelasi expert extern care a emis avizul din 11 decembrie 2000 a ajuns la concluzia că reclamantul nu suferă de pedofilie și că infracțiunile comise trebuiau să fie calificate ca acte compensatorii ale unei persoane inhibate și cu probleme vizuale grave, care au considerat victimele sale mici adulți. Având în vedere progresele realizate de solicitant, astfel cum a confirmat terapeutul participant, expertul a constatat că prognoza penală a reclamantului a fost destul de pozitivă și a recomandat să se ia în considerare, în urma unei perioade de probă de un an, eliberarea condiționată a reclamantului și plasarea acestuia în cazare supravegheată (Betreutes Wohnen). Expertul a subliniat, de asemenea, că abia a întâlnit un caz în care o persoană deținută într-un spital psihiatric a fost expus la atât de multe tratamente diferite și transferat atât de des de la o clinică la alta, ceea ce a determinat alte prognoze pozitive și negative. De exemplu, un curs de terapie la clinica psihiatrica Alzey care a prezentat rezultate pozitive a fost întrerupt în 2001 când reclamantul a fost transferat la clinica din Weissenthurm. Detenția reclamantului într-un spital psihiatric a fost revizuită periodic (compară cu art. 67d și art. 67e din Codul Penal, a se vedea legea internă relevantă mai jos) de către instanțele competente, iar cererile sale de suspendare a detenției sale în mod probatoriu au fost refuzate în mod repetat de către instanțe. De exemplu, printr-o hotărâre din 3 noiembrie 1995 Curtea Regională Koblenz, respingând o nouă cerere a reclamantului de suspendare de probă a detenției sale, a considerat că, după mai mult de 12 ani de detenție, continuarea acesteia nu mai poate fi proporțională și că, prin urmare, spitalul a fost obligat să accelereze măsurile de reabilitare, în special având în vedere că Curtea regională a solicitat a redus perioada legală de un an pentru revizuirea ulterioară a detenției reclamantului la șase luni. Un recurs din partea reclamantului împotriva refuzului ulterior a unei cereri similare de către Curtea Regională Koblenz a fost respins de către Curtea de Apel Koblenz printr-o decizie din 24 aprilie 2002. La 30 ianuarie 2004, Curtea Regională Koblenz, într-o decizie confirmată în apel, a respins din nou cererea reclamantului de suspendare a detenției sale în mod eliberat. La 14 ianuarie 2005, Curtea Regională Koblenz a respins o nouă cerere de descărcare condiționată și a ordonat o revizuire a detenției sale după șase luni în loc de perioada legală de un an. La 1 septembrie 2005, Curtea Regională Koblenz, după audierea reclamantului, și-a respins cererea de a suspenda sau suspenda detenția într-un spital psihiatric (a se vedea art. 67d și art. 67e din Codul Penal). După ce a auzit reclamantul la 26 august 2005, în prezența consilierului său, precum și a medicului de gardă și a unui alt medic și se bazează în special pe un raport de experți al clinicului psihiatric Andernach din 13 iunie 2005, Curtea Regională a constatat că, de la ultima revizuire a detenției reclamantului la 14 ianuarie 2005, reclamantul, care a avut de o vreme un comportament agresiv, a participat din nou la grupuri de terapie, dar a fost de acord să facă acest lucru numai după ce a fost informat că refuzul de a suferi un tratament ar avea un impact negativ asupra prognozei sale juridice și medicale. În timp ce ia în considerare durata detenției reclamantei, Curtea Regională a subliniat faptul că aceasta din urmă a fost încă la începutul unei noi încercări de terapie, că el a fost banalizarea infracțiunilor comise pe motiv că nu a folosit niciodată forța împotriva victimelor sale, că el nu a arătat nici o empatie cu ele și a fost incapabil de a vorbi despre emoțiile sale. Curtea Regională a susținut că, din aceste motive, există un risc ridicat de a comite infracțiuni sexuale similare dacă ar fi eliberat. La 20 octombrie 2005, Curtea de Apel Koblenz a respins apelul reclamantului. Curtea de Apel a fost convinsă că reclamantul încă suferă de pedofilie și a subliniat faptul că acest diagnostic a fost confirmat în mod repetat prin asistența medicilor. Curtea de Apel a subliniat în continuare că nu a fost convinsă de concluziile contrare expertului extern în 2004. Acesta a subliniat că în 1992 reclamantul a abuzat de călătoriile sale nesupravegheate pentru a lucra într-un atelier de adăpostire pentru a vizita locațiile frecventate de copii și tineri, că imaginile care prezintă pornografia infantilă au fost descoperite în camera sa și că el a fost subscris la reviste pentru copii și tineri. Curtea de Apel a susținut că o suspendare de probă a detenției reclamantului ar fi posibilă numai în cazul în care tratamentul său ar putea fi considerat ca fiind atins într-o astfel de etapă avansată încât amenințarea rămasă pentru fetele preadolescente ar fi scăzută. Aceste condiții nu au fost îndeplinite în cazul instantaneu și a trebuit să se presupună cu certitudine că reclamantul va abuza sexual fetițe dacă ar fi eliberat. Curtea de Apel se referă, de asemenea, la decizia sa anterioară din 24 aprilie 2002 a considerat în continuare că, având în vedere acest risc, continuarea deținutului reclamantului timp de peste douăzeci de ani este încă proporțională. Având în vedere natura infracțiunilor în joc și obligația statului de a proteja drepturile persoanelor fizice și ale publicului în general, a fost injustificabil să elibereze reclamantul. Chiar și deținerea pe tot parcursul vieții într-un spital psihiatric ar putea fi proporțională și constituțională dacă se justifică prin protecția drepturilor terților. La 17 februarie 2006, Curtea Constituțională Federală a refuzat să ia în considerare plângerea constituțională a reclamantului (dosarul nr. 2 BvR 2096/05) din cauza faptului că nu avea nici o perspectiva de succes. Acesta a susținut că instanța care se ocupă de executarea deținutului reclamantului era obligată să evalueze în mod independent declarațiile formulate sau avizele formulate de experți și să ajungă la o decizie cu privire la prognoza rezultată. Curtea de Apel nu a fost obligată de concluziile expertului extern, ci a fost liberă de a face propria sa evaluare în ceea ce privește dacă condițiile articolelor 20 și 63 din Codul penal au fost îndeplinite în cazul instantaneu. Concluzia Curții de Apel a fost în conformitate cu concluziile altor experți, care au presupus, evident, de peste douăzeci de ani, că reclamantul este un pedofil. Acesta a avut un aspect suficient asupra constatărilor și evaluărilor experților externi și nu a ajuns la concluzii arbitrare. Prognoza juridică negativă pentru solicitant a fost justificată având în vedere faptul că el nu a arătat nici o empatie cu victimele sale și a avut tendința de a trivializa infracțiunile comise. În evaluarea proporționalității deținutului continuu, Curtea de Apel a ajuns la un echilibru echitabil între cererea reclamantului de a fi eliberată după mai mult de douăzeci de ani de detenție într-un spital psihiatric și amenințarea pe care o pune în favoarea societății. Cu ocazia unei revizuiri ulterioare a detenției reclamantului, Curtea Regională Koblenz, prin decizia din 8 septembrie 2006, după audiere a reclamantului, și se bazează pe un aviz de către medicii care participă la reținere din 31 mai 2006, a ordonat din nou ca reclamantul să rămână într-un spital psihiatric. Medicii care participau au confirmat diagnosticul pedofiliei și au prezentat un prognostic penal negativ pentru solicitant, în special având în vedere progresele insuficiente efectuate în cursul terapiei sale și riscul rezultat al recidivei. În ceea ce privește evaluarea dacă durata deținerii este încă proporțională, Curtea Regională a menționat raționamentul Curții de Apel din Koblenz în decizia sa menționată anterior din 20 octombrie 2005. La 21 ianuarie 2008, Curtea Regională Koblenz a obținut un aviz extern de experți având în vedere o revizuire suplimentară a detenției reclamantului. Expertul a constatat că reclamantul suferă de pedofilie heterosexuală și că relațiile homosexuale pe care le-a stabilit cu alți prizonieri au trebuit să fie calificate drept acte compensatorii. Expertul a fost de părere că reclamantul a continuat să prezinte tendințe pedofilice și că există un risc ca reclamantul să comită infracțiuni sexuale similare dacă ar fi eliberat. Având în vedere concluzia expertului extern și după audierea reclamantului, Curtea regională a confirmat continuarea sa detenție prin o decizie din 20 februarie 2008. La 17 aprilie 2009 Curtea Regională Koblenz, după ce a auzit reclamantul și pe baza unei declarații a medicilor care a participat la acest lucru din 13 ianuarie 2009, a constatat din nou că nu s-a putut încă preconiza o suspendare a detenției reclamantului, deoarece riscul a persistat că va recidiva. Pedofilia și tulburarea personalității reclamantului au rămas neschimbate și capacitatea și disponibilitatea sa de a coopera în terapie au fost sever limitate datorită lipsei de recunoaștere a bolii sale și a necesității de tratament. Curtea Regională, ținând cont de lungimea considerabilă a detenției reclamantului, a subliniat că nu există nici o îndoială că plasarea sa într-un spital psihiatric este încă proporțională. Crimele care au fost la originea plasării reclamantului în spital psihiatric sunt grave și au persistat un risc ridicat de recidivă. Potrivit afirmațiilor medicilor asistenți, nu au existat alte măsuri capabile să răspundă la un astfel de risc, în special deoarece atitudinea reclamantului față de sexualitatea și tendințele pedofilice sale era complet neclară. Astfel, în prezent interesul siguranței publicului în general nu putea fi protejat decât prin continuarea detenției reclamantului și a avut prioritate asupra interesului reclamantului care urmează să fie eliberat. La 7 iulie 2009, Curtea de Apel Koblenz a respins apelul reclamantului. Codul penal german diferă între sancțiuni (Strafen) și așa-numitele măsuri de corecție și prevenire (Maßregeln der Besserung und Sicherung) pentru a face față actelor ilegale. Sancțiunile (a se vedea articolele 38 și următoarele din Codul penal) constă în principal în condamnare la închisoare și amenzi. Pedeapsa se stabilește în conformitate cu vina inculpatului (art. 46 § 1 din Codul penal). Măsurile de corecție și prevenire (a se vedea articolele 61 și următoarele din Codul penal) constă în principal în plasarea într-un spital psihiatric (art. 63 din Codul penal) sau într-o instituție de dezintoxicare (art. 64 din Codul penal) sau în detenție preventivă (art. 66 din Codul penal). Scopul acestor măsuri este de a reabilita infractorii periculoși sau de a proteja publicul împotriva lor. plasarea într-un spital psihiatric poate fi ordonată împotriva infractorilor care au acționat fără sau cu responsabilitate penală diminuată. Măsura trebuie, totuși, să fie proporțională cu gravitatea infracțiunilor comise de inculpații în cauză sau să fie așteptate de la acestea, precum și cu pericolul pe care îl prezintă (art. 62 din Codul penal). În conformitate cu art. 20 din Codul penal german, persoana care, la comisie de o infracțiune penală, este incapabilă să aprecieze ilicitatea actului sau să acționeze în conformitate cu această apreciere din cauza unei tulburări emoționale patologice, a tulburări profunde de personalitate, defectul mental sau orice altă anormalitate emoțională gravă acționează fără vinovăție. art. 63 din Codul penal prevede că, dacă cineva comite un act ilegal fără răspundere penală în temeiul articolului 20, instanța își ordonă plasarea fără o durată maximă într-un spital psihiatric, în cazul în care o evaluare cuprinzătoare a pârghiei și a actului său dezvăluie că, ca urmare a condiției sale, se poate aștepta să comită acte ilegale grave și, prin urmare, este periculos pentru publicul în general. art. 67d din Codul Penal reglementează durata detenției.Dacă instanța consideră că, după începerea deținerii într-un spital psihiatric, condițiile pentru măsura nu mai sunt îndeplinite sau că executarea ulterioară a măsurii ar fi disproporționată, aceasta declară că măsura a fost încheiată (art. 67d § 6). art. 67e din Codul Penal prevede revizuirea detenției unei persoane, printre altele, într-un spital psihiatric. Curtea poate reexamina în orice moment dacă executarea suplimentară a ordinului de detenție ar trebui suspendată în timpul de probă. Este obligată să o facă în termene fixe (§ 1 din art. 67e). Pentru persoanele deținute într-un spital psihiatric, acest termen este de un an (§ 2 din art. 67e).
The applicant, Mr Michael Frank, is a German national who was born in 1956. He is currently confined in a psychiatric hospital in Weissenthurm. He was represented before the Court by Mr W. Karczewski, a lawyer practising in Neuwied. The respondent Government were represented by their Agent, Mrs A. Wittling-Vogel, Ministerialdirigentin, of the Federal Ministry of Justice. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 23 July 1982 the applicant was arrested on suspicion of sexual abuse of a nine-year-old girl. He confessed and was released the same day. On 26 July 1982 the applicant voluntarily admitted himself to a psychiatric clinic at Andernach. In the course of the applicant’s trial at Koblenz Regional Court it was established that between 1975 and 1982 the applicant had committed twenty offences of sexual abuse of children. At the time of the first offence the applicant was nineteen years old. The applicant had manipulated the genitals of his victims, girls between the age of eight and ten, with his hands, whereupon he had spontaneous ejaculations or masturbated. He ceased the sexual manipulations as soon as his victims resisted him. The first sixteen offences of sexual abuse had been committed between 1975 and 1978. The victims were schoolmates of the applicant at a special boarding school for visually impaired persons which the applicant, who suffers from a serious congenital visual impairment himself, attended from 1966 to 1978, first as a pupil and later as an apprentice. The other victims were children of relatives or of other acquaintances. On 18 August 1983 Koblenz Regional Court, following a confession by the applicant and after consulting a medical expert at the Andernach psychiatric hospital, who diagnosed the applicant as suffering from a personality disorder characterised by very low self-esteem and difficulties with social integration as well as from a serious sexual deviation in the form of heterosexual paedophilia, acquitted the applicant. The Regional Court considered that the applicant had committed his offences without criminal responsibility and ordered him to be placed in a forensic psychiatric clinic, since there was a high risk that he would commit further serious sexual offences (Articles 20 and 63 of the Criminal Code, see Relevant domestic law below). Since then the applicant has been confined in psychiatric hospitals for more than twenty-seven years. The applicant was initially detained in the forensic psychiatric hospital at Andernach, then from 1984 to 1986 in Landeck, where it was established that the applicant’s sexual deviation was the consequence of a compulsive neurotic development and that - among other factors - the applicant’s congenital visual impairment and problematic family background had led to his social marginalisation and prevented him from learning how to deal adequately with his sexuality. Following a failed therapy attempt the applicant was retransferred to the Andernach psychiatric hospital in 1986, where he stayed until July 1997. An authorisation to work in an external sheltered workshop for disabled persons was revoked in 1992 when the applicant extended his journeys to work without permission on several occasions. In August 1997 the applicant was transferred to a forensic psychiatric clinic in Alzey, where he entered into a homosexual relationship with a fellow patient. In February 2001 he was transferred back to a ward of the Andernach clinic in Weissenthurm, where he has remained. Expert opinions established at regular intervals by the respective clinics in the period from 1989 to 2001 (for instance on 25 August 1989, 28 October 1993, 27 September 1995, 29 February 1996, 17 December 1999 and 6 November 2001) while acknowledging that the applicant had adapted to life in the institution and had made some progress in his therapy, highlighted that he had a tendency to trivialise the offences he had committed and was not ready to deal with his personality disorder, and that it could not be ruled out that he would commit similar offences if released. An external expert opinion commissioned by the Regional Court at the request of the applicant and rendered on 11 December 2000 suggested that further therapeutic measures be pursued with the applicant, that accompanied exits from the hospital be allowed, and that his criminal prognosis be reviewed after three years. Subsequent accompanied exits of the applicant from the clinic and further relaxations of his detention did not give cause for complaint. In 2002 the applicant entered into a further homosexual relationship with a fellow patient, which was qualified by the attending therapists as relatively stable and estimated as the beginning of development towards a mature form of sexuality. Pursuant to an expert report rendered by the clinic on 16 December 2003 the applicant showed progress in dealing with the offences he had committed but there was still a risk that he would commit related sexual offences. In an expert opinion dated 21 November 2004 the same external expert who had rendered the opinion of 11 December 2000 came to the conclusion that the applicant was not suffering from paedophilia and that the offences committed were to be qualified as compensatory acts of an inhibited and severely visually impaired person, who had considered his victims little adults. In view of the progress made by the applicant, as confirmed by the attending therapist, the expert found that the criminal prognosis for the applicant was rather positive and recommended that following a one-year probationary period a conditional release of the applicant and his placement in supervised accommodation (Betreutes Wohnen) could be considered. The expert further pointed out that he had hardly ever come across a case where a person detained in a psychiatric hospital had been exposed to so many different treatments and transferred so often from one clinic to another, resulting in alternating positive and negative prognoses. For instance, a course of therapy at the Alzey psychiatric clinic showing positive results was interrupted in 2001 when the applicant was retransferred to the clinic in Weissenthurm. The applicant’s detention in a psychiatric hospital has been reviewed at regular intervals (compare Article 67d and Article 67e of the Criminal Code, see Relevant domestic law below) by the relevant courts, and his requests for probationary suspension of his detention have repeatedly been refused by the courts. For instance, by a decision dated 3 November 1995 Koblenz Regional Court, while refusing a further request by the applicant for a probationary suspension of his detention, held that after more than twelve years of detention its further continuation might no longer be proportionate and that therefore the hospital was under an obligation to expedite rehabilitation measures, in particular in view of the applicant’Regional Court reduced the statutory one-year period for the subsequent review of the applicant’s detention to six months. An appeal by the applicant against a subsequent refusal of a similar request by Koblenz Regional Court was dismissed by the Koblenz Court of Appeal by a decision of 24 April 2002. On 30 January 2004 Koblenz Regional Court, in a decision confirmed on appeal, again rejected the request of the applicant for a probationary suspension of his detention. On 14 January 2005 the Koblenz Regional Court rejected a further request for conditional discharge and ordered a review of his detention after six months instead of the statutory one-year period. On 1 September 2005 Koblenz Regional Court, after hearing the applicant, dismissed his request to have his detention in a psychiatric hospital terminated or suspended on probation (see Article 67d and Article 67e of the Criminal Code). Having heard the applicant on 26 August 2005 in the presence of his counsel as well as the ward physician and another doctor and relying in particular on an expert report by the Andernach psychiatric clinic dated 13 June 2005, the Regional Court found that since the last review of the applicant’s detention on 14 January 2005 the applicant, who had for a while been displaying aggressive behaviour, was now participating regularly in therapy groups again but had only agreed to do so after being informed that a refusal to undergo treatment would have a negative impact on his legal and medical prognosis. While taking into account the length of the applicant’s detention, the Regional Court emphasised the fact that the latter was still at the beginning of a new therapy attempt, that he was trivialising the committed offences on the ground that he had never used force against his victims, that he did not show any empathy with them and was incapable of speaking about his emotions. The Regional Court held that for these reasons there persisted a high risk that the applicant would commit similar sexual offences if released. On 20 October 2005 the Koblenz Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal. The Court of Appeal was convinced that the applicant was still suffering from paedophilia and stressed that this diagnosis had repeatedly been confirmed by attending doctors. The Court of Appeal further emphasised that it was not persuaded by the findings to the contrary of the external expert in 2004. It pointed out that in 1992 the applicant had abused his unsupervised journeys to work in a sheltered workshop in order to visit locations frequented by children and juveniles, that pictures depicting child pornography had been discovered in his room and that he had subscribed to magazines for children and young people. The Court of Appeal held that a probationary suspension of the applicant’s detention would only be possible in the event that his therapy could be regarded as having reached such an advanced stage that the remaining threat to pre-adolescent girls would be low. These conditions had not been met in the instant case and it had to be assumed with certainty that the applicant would sexually abuse little girls if released. The Court of Appeal referring also to its previous decision of 24 April 2002 further considered that in view of this risk the applicant’s continued detention for more than twenty years was still proportionate. Having regard to the nature of the offences at stake and the obligation of the State to protect the rights of individuals and of the general public it was unjustifiable to release the applicant. Even lifelong detention in a psychiatric hospital could be proportionate and constitutional if justified by protection of the rights of third parties. On 17 February 2006 the Federal Constitutional Court declined to consider the applicant’s constitutional complaint (file no. 2 BvR 2096/05) on the ground that it had no prospect of success. It held that the courts dealing with the execution of the applicant’s detention were under an obligation to independently assess statements made or opinions rendered by experts and to reach a decision on the resulting prognosis. The Court of Appeal was not bound by the conclusions of the external expert but was free to make its own assessment as to whether the conditions of Articles 20 and 63 of the Criminal Code had been met in the instant case. The Court of Appeal’s conclusion had been in line with the findings of other experts, who had obviously assumed for over twenty years that the applicant was a paedophile. It had had sufficient regard to the external expert’s findings and evaluations and had not come to any arbitrary conclusions. A negative legal prognosis for the applicant had been justified in view of the fact that he did not show any empathy with his victims and had a tendency to trivialise the committed offences. When assessing the proportionality of the continuing detention the Court of Appeal had struck a fair balance between the applicant’s request to be released after more than twenty years of detention in a psychiatric hospital and the threat he posed to society. On the occasion of a subsequent review of the applicant’s detention Koblenz Regional Court, by a decision of 8 September 2006 after hearing the applicant, and relying on an opinion by the attending doctors of 31 May 2006, again ordered that the applicant remain in a psychiatric hospital. The attending doctors had confirmed the diagnosis of paedophilia and given a negative criminal prognosis for the applicant, in particular in view of insufficient progress made in the course of his therapy and the resulting risk of recidivism. As regards the assessment as to whether the duration of the detention was still proportionate, the Regional Court referred to the Koblenz Court of Appeal’s reasoning in its aforementioned decision of 20 October 2005. The applicant’s related appeal was dismissed by the Koblenz Court of Appeal as manifestly ill-founded by a decision of 18 December 2006. On 21 January 2008 Koblenz Regional Court obtained an external expert opinion in view of a further review of the applicant’s detention. The expert found that the applicant was suffering from heterosexual paedophilia and that the homosexual relationships he had established with other prisoners had to be qualified as compensatory acts. The expert was of the opinion that the applicant continued to show paedophilic tendencies and that there persisted a risk that the applicant would commit similar sexual offences if released. In view of the external expert’s conclusion and after hearing the applicant, the Regional Court confirmed his continued detention by a decision dated 20 February 2008. On 17 April 2009 Koblenz Regional Court, after hearing the applicant and on the basis of a statement of the attending doctors of 13 January 2009, again found that a probationary suspension of the applicant’s detention could not yet be envisaged, since the risk persisted that he would reoffend. The applicant’s paedophilia and personality disorder remained unchanged and his capacity and willingness to cooperate in therapy was severely limited due to his lack of acknowledgement of his illness and need for treatment. He was still trivialising the offences committed and was incapable of showing sufficient emotional concern and empathy. The Regional Court, while taking into consideration the considerable length of the applicant’s detention, pointed out that there was no doubt that his placement in a psychiatric hospital was still proportionate. The crimes which had been at the origin of the applicant’s placement in the psychiatric hospital were serious and there persisted a high risk of recidivism. According to the statements of the attending doctors there were no other measures capable of responding to such a risk, in particular since the applicant’s attitude towards his sexuality and paedophilic tendencies was completely unclear. Thus, at present the interest of the safety of the general public could only be protected by means of the applicant’s continued detention and still took priority over the applicant’s interest to be released. On 7 July 2009 the Koblenz Court of Appeal dismissed a related appeal by the applicant. The German Criminal Code distinguishes between penalties (Strafen) and socalled correction and prevention measures (Maßregeln der Besserung und Sicherung) to deal with unlawful acts. Penalties (see Articles 38 et seq. of the Criminal Code) consist mainly of prison sentences and fines. The penalty is fixed according to the defendant’s guilt (Article 46 § 1 of the Criminal Code). Measures of correction and prevention (see Articles 61 et seq. of the Criminal Code) consist mainly of placement in a psychiatric hospital (Article 63 of the Criminal Code) or a detoxification facility (Article 64 of the Criminal Code) or in preventive detention (Article 66 of the Criminal Code). The purpose of these measures is to rehabilitate dangerous offenders or to protect the public from them. Placement in a psychiatric hospital may be ordered against offenders who have acted without, or with diminished, criminal responsibility. The measure must, however, be proportionate to the gravity of the offences committed by, or to be expected from, the defendants concerned, as well as to the danger they present (Article 62 of the Criminal Code). Pursuant to Article 20 of the German Criminal Code, a person who upon commission of a criminal offence is incapable of appreciating the wrongfulness of the act or of acting in accordance with such appreciation due to a pathological emotional disorder, profound personality disorder, mental defect or any other serious emotional abnormality, acts without guilt. Article 63 of the Criminal Code provides that if someone commits an unlawful act without criminal responsibility pursuant to Article 20, the court orders their placement without a maximum duration in a psychiatric hospital if a comprehensive evaluation of the defendant and his act reveals that as a result of his condition he can be expected to commit serious unlawful acts and that he is therefore dangerous to the general public. Article 67d of the Criminal Code governs the duration of detention. If the court considers following the commencement of detention in a psychiatric hospital that the conditions for the measure are no longer met or that further execution of the measure would be disproportionate, it declares the measure terminated (Article 67d § 6). Article 67e of the Criminal Code provides for review of a person’s detention, inter alia, in a psychiatric hospital. The court may review at any time whether further execution of the detention order should be suspended on probation. It is obliged to do so within fixed time-limits (§ 1 of Article 67e). For persons detained in a psychiatric hospital, this time-limit is one year (§ 2 of Article 67e).