ŠURÝ c. REPUBLIQUE TCHEQUE

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 16299/10 prezentate de Jaroslav ŠUR judecătorii și ai Claudiei Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 15 martie 2010, după ce a deliberat, pronunțând următoarea decizie: recurentul, dl Jaroslav Šurý, este un resortisant ceh, născut în 1965 și rezident în Vizovice. El este reprezentat în fața Curții de către domnul D. Filipová, avocată în baroul ceh. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În urma unui accident rutier, reclamantul a intentat, la 30 aprilie 1999, o procedură de plată a despăgubirilor împotriva autorului accidentului. Prin hotărârea din 17 martie 2003, Tribunalul Districtual (Okresní soud) din Zlín a primit cererea reclamantului în marea sa parte. La data de 4 decembrie 2006, Tribunalul Regional Krajský Soud (Krajský Soud) de Brno a acceptat modificarea acțiunii, dar a respins cererea de o sumă suplimentară și a confirmat hotărârea de primă instanță. 32/1965, așa cum a fost cazul, de către la mai multe persoane. În consecință, suma stabilită de instanța de primă instanță a fost corectă și nu era necesar să se facă recurs la pretenții suplimentare. Tribunalul a observat, de asemenea, că creșterea prețurilor și a salariilor între accident și momentul în care s-a decis despăgubirea nu era relevantă. La 30 martie 2007, reclamantul a formulat un recurs în casație pe care l-a întemeiat în temeiul articolului 237 alineatul (1) litera (c) din Codul de procedură civilă. În această privință, reclamantul a declarat că hotărârea pronunțată în apel avea o importanță juridică crucială, deoarece problema daunelor nu a fost soluționată în același mod de diferitele instanțe de recurs. ;în speță, Tribunalul Regional ar fi decis, în plus, în contradicție cu dreptul material pe care l-ar fi luat în considerare în mod corespunzător cerința proporționalității daunelor-interese. În ceea ce privește motivele de casare, reclamantul susține că hotărârea Tribunalului Regional se baza pe o apreciere juridică în mod eronat a cauzei, în sensul articolului 241a alineatul (2) litera (b) din Codul de procedură civilă. La 27 august 2009, Curtea Supremă (Nejvyší soud) a respins recursul în casarea la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Comisia a remarcat că circumstanțele precum schimbarea situației economice sau durata procedurii privind pretenția în litigiu nu erau nici decisive, nici decisive pentru valoarea daunelor-interese și că nu a fost posibil să se țină seama de caracterul demodat al la mai puțin de 32/1965. La 10 noiembrie 2009, reclamantul a atacat hotărârile tribunalelor districtuale și regionale printr-o acțiune constituțională, în care a menționat, cu referire la art. 72 alineatul (4) din Legea nr. 182/1993, că recursul său la Casație fusese respins din motive legate de recursul discreționar al Curții Supreme și a adăugat o copie a acestei decizii. Invocând dreptul la protecție judiciară și principiul egalității, s-a plâns că, având în vedere nivelul prețurilor actuale, valoarea daunelor-interese alocate de instanțele interne nu era proporțională cu consecințele pe care accidentul le-a avut asupra sănătății sale și cu posibilitățile limitate care i le ofereau în viitor. La 26 noiembrie 2009, Curtea Constituțională (Ústavní soud) l-a invitat pe reclamant să precizeze dacă acțiunea sa viza, de asemenea, decizia Curții Supreme. 182/1993, decizia privind acțiunea extraordinară respinsă din motive care depind de puterea discreționară a autorității competente nu trebuia să fie atacată în mod obligatoriu prin acțiunea constituțională. În decembrie 2009, Curtea Constituțională a declarat acțiunea inadmisibilă pentru întârziere în ceea ce privește faptul că nu a fost introdusă în termen de 60 de zile de la pronunțarea hotărârii Tribunalului Regional. 182/1993 permitea, într-adevăr, ca decizia anterioară unui tribunal inferior vizat de acțiunea extraordinară care fusese respinsă din motive care depind de puterea discreționară a autorității competente să fie contestată prin intermediul unei acțiuni constituționale introduse în termen de 60 de zile de la data la care a fost notificată reclamantului decizia cu privire la acțiunea extraordinară, Curtea consideră că, într-un astfel de caz, acțiunea constituțională ar trebui să vizeze și decizia Curții de Casație, care ar putea determina continuarea ingerenței în temeiul dreptului reclamantului. În caz contrar, în cazul în care Curtea Constituțională ar ajunge la concluzia unei încălcări, aceasta nu ar putea anula decât decizia contestată a instanței inferioare, în timp ce cea a Curții Supreme ar fi exclusă din revizuirea constituțională, ceea ce nu era eligibil. Referindu-se la hotărârile Curții care îi reproșaseră un exces de formalism, Curtea Constituțională a constatat că, pentru a evita prea multă flexibilitate, aceasta nu putea acționa altfel în speță, în special având în vedere răspunsul reclamantului la somația sa din 26 noiembrie 2009. Cu toate acestea, Curtea Constituțională a adăugat că nu a împărtășit opinia Curții Supreme potrivit căreia stabilirea valorii daunelor-interese depindea de circumstanțele de fapt altele decât schimbarea situației economice sau termenul procedurii în cauză și că nu era posibil să se țină seama de caracterul depășit al laiului (abrogat de la) n 32/1965. În opinia Curții Constituționale, examinarea condițiilor privind stabilirea daunelor-interese a fost o chestiune delicată și trebuia să se facă în lumina condițiilor actuale, precum și a tratatelor internaționale. Dreptul și practica internă relevante L Adamíček c. Republica Cehă 35836/05, §§ 12-31, 12 octombrie 2010, nefinalizat). Hotărârea Curții Constituționale n I. ÚS 560/03 din 26 aprilie 2005 Această hotărâre a fost pronunțată la termen în urma unei acțiuni constituționale care vizează inițial hotărârile Tribunalului Regional de Comerț de la Praga și ale Înaltei Curți de la Praga (care acționează în calitate de instanță de recurs), precum și decizia Curții Supreme (prin care recursul în casarea lai) a fost respins ca inadmisibil, din lipsă de importanță juridică esențială a deciziei contestate de acest recurs). Mai târziu, reclamantul și-a retras această acțiune în partea referitoare la hotărârea Tribunalului Regional de Comerț și la hotărârea Curții Supreme, pentru a contesta numai hotărârea Curții Supreme. Această ultimă hotărâre a fost în cele din urmă anulată, în timp ce procedura privind hotărârea Tribunalului Regional de Comerț și hotărârea Curții Supreme a fost anulată. În această privință, referindu-se la art. 72 alineatul (4) din Legea nr. 182/1993 în versiunea sa de la 1 În aprilie 2004, Curtea Constituțională a considerat că nu este relevant din punct de vedere procedural faptul că reclamantul nu a contestat prin acțiunea sa constituțională decizia Curții Supreme (sau a fost dezistat din această parte a acțiunii), care se referea într-adevăr la o acțiune extraordinară prevăzută de art. 72 alin. (4) din Legea nr. 182/1993, și anume o acțiune declarată inadmisibilă din motive care depind de puterea discreționară a autorității competente. Hotărârea Curții Constituționale nr. I. ÚS 572/04 din 23 martie 2005 Din această hotărâre reiese că, în timp ce reclamantul a contestat prin acțiunea sa constituțională și hotărârile instanțelor inferioare și decizia Curții Supreme prin care recursul său în Casație fusese respins ca inadmisibil, lipsa de importanță juridică crucială a deciziei contestate de acest recurs, Curtea Constituțională a decis să anuleze numai hotărârile instanțelor inferioare, lăsând astfel efectiv decizia Curții Supreme. GRIEFS 1. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul pare să se plângă de procedura în fața instanțelor inferioare și consideră că avizul exprimat obiter dictator de către Curtea Constituțională îi dă dreptate. (2) Pe teren de art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, Õ se plânge de respingerea acțiunii sale constituționale pentru întârziere. El susține în această privință că nu reiese în nici un caz din art. 72 alin. (4) din Legea nr. 182/1993 (așa cum este în vigoare de la 1 februarie 1993). aprilie 2004) că, în cazul respingerii recursului în Casație pentru motivele care depind de puterea discreționară a Curții Supreme, această decizie a Curții Supreme trebuie să facă obiectul acțiunii constituționale. Reclamantul consideră că o astfel de decizie privind inadmisibilitatea recursului, care intră sub incidența puterii discreționare a Curții de Casație, nu este, de fapt, susceptibilă să aducă atingere drepturilor sale și că nu este obligatoriu să o contestați în fața Curții Constituționale. Reclamantul formulează două obiecțiuni pe teren la art. 6 alineatul (1) din convenție, formulat după cum urmează Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În ceea ce privește litigiul întemeiat pe lipsa de echitate a procedurii desfășurate în fața instanțelor inferioare, Curtea constată că recurentul nu face decât să repete obiecțiile pe care le-a prezentat deja instanțelor naționale. Or, este vorba despre acestea că aceasta are responsabilitate de a lua o decizie și de a aplica dreptul intern și, în cazul în care nu arbitrară, Curtea nu poate să substituie acestea. De asemenea, Curtea nu este obligată să cunoască erori de fapt sau de drept comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție. În măsura în care afirmațiile reclamantului tind, prin urmare, în esență, să conteste fondul hotărârilor pronunțate în cauză, Curtea amintește că art. 6 alineatul (1) din convenție nu garantează pledanților un rezultat favorabil (Andronicou și Constantinou c. Cipru, Hotărârea din 9 octombrie 1997, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1997 VI, § 201). Hotărârile pronunțate în speță de tribunalul de district și de tribunalul municipal sunt suficient de motivate și nu dezvăluie nicio aparență arbitrară. Aceste instanțe au decis să soluționeze cauza pe baza dreptului intern și pe baza unei proceduri contradictorii în cursul căreia reclamantul a avut ocazia de a-și invoca argumentele și de a-și apăra teza Prin urmare, au fost respectate garanțiile procedurale de la art. 6 1 și nu se poate schimba nimic în acest sens un aviz juridic diferit exprimat obiter dictatorum de către Curtea Constituională, deoarece nu este de competența Curții să soluționeze chestiuni care intră sub incidența dreptului intern. În consecință, acest aspect trebuie respins pentru nefondare vădită, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. (2) Pe teritoriul art. 6 alin. (1) și (13), reclamantul contestă decizia Curții Constituționale care și-a declarat acțiunea constituțională inadmisibilă pentru întârziere. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Modulul Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

16299/10

présentée par Jaroslav ŠURÝ

contre la République tchèque

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 28 septembre 2010 en une chambre composée de

:

Peer Lorenzen,

président

,

Karel Jungwiert,

Rait Maruste,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

Ganna Yudkivska,

juges

,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 15 mars 2010,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Jaroslav Šurý, est un ressortissant tchèque, né en 1965 et résidant à Vizovice. Il est représenté devant la Cour par M

e

D. Filipová, avocate au barreau tchèque.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

A la suite d’un accident de route, le requérant intenta, le 30 avril 1999, une procédure en paiement des dommages-intérêts contre l’auteur de l’accident.

Par le jugement du 17 mars 2003, le tribunal de district

(Okresní soud)

de Zlín accueillit la demande du requérant dans sa grande partie.

L’intéressé fit appel contre la partie négative du jugement, alléguant que les très graves conséquences de l’accident justifiaient une augmentation de la somme accordée

; il modifia d’ailleurs son action en réclamant une somme supplémentaire.

Le 4 décembre 2006, le tribunal régional

(Krajský soud)

de Brno admit la modification de l’action mais rejeta la demande d’une somme supplémentaire, et confirma le jugement de première instance. Considérant que l’état de santé du requérant s’était stabilisé, selon un rapport d’expertise, en date du 21 mai 1997, le tribunal nota qu’il fallait en l’espèce évaluer le montant des dommages-intérêts selon l’arrêté ministériel n

o

32/1965 tel qu’amendé par l’arrêté n

o

54/1993. Dès lors, le montant établi par le tribunal de première instance était correct et il n’y avait pas lieu de faire valoir des prétentions supplémentaires. Le tribunal observa par ailleurs que la hausse des prix et des salaires intervenue entre l’accident et le moment où il était décidé des dommages-intérêts était sans pertinence.

Le 30 mars 2007, le requérant forma un pourvoi en cassation dont il fonda l’admissibilité sur l’article 237 § 1 c) du code de procédure civile. Il allégua à cet égard que l’arrêt rendu en appel revêtait une importance juridique cruciale car la question des dommages-intérêts n’était pas tranchée de la même manière par les différentes juridictions d’appel

; en l’espèce, le tribunal régional aurait en plus décidé en contradiction avec le droit matériel puisqu’il n’avait pas dûment tenu compte de l’exigence de la proportionnalité des dommages-intérêts. – Quant aux motifs de cassation, le requérant soutint que l’arrêt du tribunal régional se fondait sur une appréciation juridique erronée de l’affaire, au sens de l’article 241a § 2 b) du code de procédure civile.

Le 27 août 2009, la Cour suprême

(Nejvyšší soud)

rejeta le pourvoi en cassation de l’intéressé, considérant qu’une décision fixant le montant des dommages-intérêts en fonctions des circonstances individuelles et particulières d’une espèce ne pouvait pas revêtir une importance juridique cruciale aux fins de la pratique judiciaire en général. Elle nota que les circonstances telles que le changement de la situation économique ou la durée de la procédure sur la prétention litigieuse n’étaient ni décisives ni déterminantes pour le montant des dommages-intérêts, et qu’il n’était pas possible de tenir compte du caractère obsolète de l’arrêté n

o

32/1965.

Le 10 novembre 2009, le requérant attaqua les décisions des tribunaux de district et régional par un recours constitutionnel, dans lequel il mentionna, en se référant à l’article 72 § 4 de la loi n

o

182/1993, que son pourvoi en cassation avait été rejeté pour les motifs dépendant du pourvoi discrétionnaire de la Cour suprême, et joignit une copie de cette décision. Invoquant le droit à la protection judiciaire et le principe de l’égalité, il se plaignit que, au vu du niveau des prix actuel, le montant des dommages-intérêts alloué par les tribunaux internes n’était pas proportionnel aux conséquences que l’accident avait eues sur sa santé et aux possibilités limitées qui s’offraient à lui à l’avenir.

Le 26 novembre 2009, la Cour constitutionnelle

(Ústavní soud)

invita le requérant à préciser si son recours visait également la décision de la Cour suprême. L’intéressé répondit par la négative, soutenant que selon l’article 72 § 4 de la loi n

o

182/1993, la décision sur le recours extraordinaire rejeté pour les motifs dépendant du pouvoir discrétionnaire de l’autorité compétente ne devait pas obligatoirement être attaquée par le recours constitutionnel.

Le 1

er

décembre 2009, la Cour constitutionnelle déclara le recours irrecevable pour tardiveté en ce qu’il n’avait pas été introduit dans les soixante jours à compter de l’arrêt du tribunal régional. Notant que l’article

72 § 4 de la loi n

o

182/1993 permettait en effet que la décision antérieure d’un tribunal inférieur visée par le recours extraordinaire qui avait été rejeté pour les motifs dépendant du pouvoir discrétionnaire de l’autorité compétente soit contestée au travers d’un recours constitutionnel introduit dans un délai de soixante jours à compter de la date à laquelle a été notifiée au requérant la décision sur le recours extraordinaire, la cour considéra que dans un tel cas le recours constitutionnel devait aussi obligatoirement viser la décision de la cour de cassation qui était susceptible de faire continuer l’ingérence alléguée dans les droits du requérant. Dans le cas contraire, si la Cour constitutionnelle concluait à une violation, elle ne pourrait annuler que la décision contestée du tribunal inférieur alors que celle de la Cour suprême serait exclue du réexamen constitutionnel, ce qui n’était pas admissible. Se référant aux arrêts de la Cour qui lui avaient reproché un excès de formalisme, la Cour constitutionnelle observa que, pour éviter trop de souplesse, elle ne pouvait pas agir autrement en l’espèce, vu notamment la réponse du requérant à sa sommation du 26 novembre 2009.

Obiter dictum

, la Cour constitutionnelle ajouta néanmoins qu’elle ne partageait pas l’avis de la Cour suprême selon lequel la fixation du montant des dommages-intérêts dépendait des circonstances factuelles autres que le changement de la situation économique ou le délai de la procédure en cause et qu’il n’était pas possible de prendre en compte le caractère obsolète de l’arrêté (abrogé depuis) n

o

32/1965. De l’avis de la Cour constitutionnelle, l’examen des conditions relatives à la fixation des dommages-intérêts était une affaire délicate et devait se faire à la lumière des conditions actuelles ainsi que des traités internationaux.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

L’essentiel des dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l’arrêt

Adamíček c. République tchèque

(n

o

35836/05, §§ 12-31, 12 octobre 2010, non définitif).

Arrêt de la Cour constitutionnelle n

o

I. ÚS 560/03 daté du 26 avril 2005

Cet arrêt a été rendu à l’issue d’un recours constitutionnel qui visait à l’origine les arrêts du tribunal régional de commerce de Prague et de la haute cour de Prague (agissant en tant qu’instance d’appel) ainsi que la décision de la Cour suprême (par laquelle le pourvoi en cassation de l’intéressé avait été rejeté comme non admissible, faute d’importance juridique cruciale de la décision contestée par ce pourvoi). Plus tard, le requérant s’est désisté de ce recours dans la partie concernant l’arrêt du tribunal régional de commerce et la décision de la Cour suprême, pour ne contester que l’arrêt de la haute cour. Ce dernier arrêt a finalement été annulé, alors que la procédure portant sur l’arrêt du tribunal régional de commerce et la décision de la Cour suprême a été éteinte. A cet égard, se référant à l’article 72 § 4 de la loi n

o

182/1993 dans sa version depuis le 1

er

avril 2004, la Cour constitutionnelle a considéré comme sans pertinence du point de vue procédural le fait que le requérant n’avait pas contesté par son recours constitutionnel la décision de la Cour suprême (ou qu’il s’était désisté de cette partie du recours), laquelle décision portait en effet sur un recours extraordinaire envisagé par l’article 72 § 4 de la loi n

o

182/1993, à savoir un recours déclaré non admissible pour des motifs dépendant du pouvoir discrétionnaire de l’autorité compétente.

Arrêt de la Cour constitutionnelle n

o

I. ÚS 572/04 daté du 23

mars

2005

Il ressort de cet arrêt que, alors que le requérant avait contesté par son recours constitutionnel et les décisions des tribunaux inférieurs et la décision de la Cour suprême par laquelle son pourvoi en cassation avait été rejeté comme non admissible, faute d’importance juridique cruciale de la décision contestée par ce pourvoi, la Cour constitutionnelle a décidé d’annuler uniquement les décisions des tribunaux inférieurs, laissant ainsi effective la décision de la Cour suprême.

GRIEFS

obiter dictum

par la Cour constitutionnelle lui donne raison.

o

182/1993 (tel qu’en vigueur depuis le 1

er

avril 2004) que, en cas du rejet du pourvoi en cassation pour les motifs dépendant du pouvoir discrétionnaire de la Cour suprême, cette décision de la Cour suprême doive faire l’objet du recours constitutionnel. Le requérant estime qu’une telle décision sur la non-admissibilité du pourvoi, qui relève du pouvoir discrétionnaire de la cour de cassation, n’est de fait pas susceptible de porter atteinte à ses droits et qu’il n’y a donc pas obligatoirement lieu de la contester devant la Cour constitutionnelle.

EN DROIT

Le requérant formule deux griefs sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, libellé comme suit

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Dans la mesure où les allégations du requérant tendent donc essentiellement à contester le fond des décisions rendues dans l’affaire, la Cour rappelle que l’article 6 § 1 de la Convention ne garantit pas aux plaideurs une issue favorable (

Andronicou et Constantinou c. Chypre

, arrêt du 9 octobre 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997

‑

VI, § 201). Les décisions rendues en l’espèce par le tribunal de district et le tribunal municipal sont suffisamment motivées et ne révèlent aucune apparence d’arbitraire. Ces juridictions ont décidé de l’affaire sur la base du droit interne et à l’issue d’une procédure contradictoire pendant laquelle le requérant a eu l’occasion de faire valoir ses arguments et de défendre sa thèse

; les garanties procédurales de l’article 6

§

1 ont donc été respectées. Rien ne saurait y changer un avis juridique différent exprimé

obiter dictum

par la Cour constitutionnelle car il n’appartient pas à la Cour de trancher des questions relevant du droit interne.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré du droit d’accès à la Cour constitutionnelle

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffière

Président