AFFAIRE FRIEDRICH c. REPUBLIQUE TCHEQUE

AFFAIRE FRIEDRICH c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA A CINCEA\nCAUZA FRIEDRICH împotriva REPUBLICII CEHE\n(Cererea nr. 12108/03)\nHOTĂRÂRE\nSTRASBOURG\n26 octombrie 2006\nDEFINITIVĂ\n26/01/2007\nAceastă hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la articolul 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.\nÎn cauza Friedrich împotriva Republicii Cehe,\nCurtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), reunită într-o cameră compusă din:\nDl P. Lorenzen, președinte,\nDna S. Botoucharova,\nDnii K. Jungwiert,\nR. Maruste,\nJ. Borrego Borrego,\nDna R. Jaeger,\nDl M. Villiger, judecători,\nși Dna C. Westerdiek, grefieră de secție,\nDupă ce a deliberat în camera de consiliu la 2 octombrie 2006,\nPronunță următoarea hotărâre, adoptată la această dată:\nPROCEDURA\n1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 12108/03) îndreptată împotriva Republicii Cehe și prin care un resortisant al acestui stat, dl Vladimír Friedrich („reclamantul„), a sesizat Curtea la 2 aprilie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").\n2. Reclamantul, care a fost admis la beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat de dl J. Herczeg, avocat în baroul ceh. Guvernul ceh („Guvernul„) este reprezentat de agentul său, dl V.A. Schorm.\n3. La 4 octombrie 2005, secțiunea a doua a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice Guvernului capătul de cerere referitor la dreptul de acces la un tribunal. Prevalându-se de dispozițiile articolului 29 § 3, aceasta a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.\n4. La 1 aprilie 2006, cererea a fost atribuită secțiunii a cincea nou-constituite (articolele 25 § 5 și 52 § 1 din regulament).\nÎN FAPT\nI. CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI\n5. Reclamantul s-a născut în 1947 și locuiește la Žacléř.\n6. La 21 martie 2000, autoritatea socială competentă a decis că reclamantul nu mai avea dreptul la o pensie de invaliditate completă care îi fusese acordată în 1991.\n7. Reclamantul a sesizat tribunalul regional (Krajský soud) din Hradec Králové cu o cerere de reexaminare judiciară a acestei decizii.\n8. La 3 ianuarie 2002, tribunalul a confirmat decizia atacată.\n9. La 10 aprilie 2002, această hotărâre a fost confirmată de înalta curte (Vrchní soud) din Praga, care l-a informat pe reclamant că un recurs în casație nu ar fi admisibil decât dacă Curtea Supremă (Nejvyšší soud) ar concluziona la importanța juridică crucială a deciziei atacate.\n10. La 3 iulie 2002, reclamantul, reprezentat de un avocat, a formulat un astfel de recurs în casație.\n11. La 1 octombrie 2002, Curtea Supremă a declarat recursul inadmisibil, considerând că chestiunea soluționată de instanța de apel nu prezenta importanța juridică crucială necesară pentru a fundamenta admisibilitatea acestui recurs.\n12. La 16 decembrie 2002, partea interesată a introdus o cale de atac constituțională, în care se plângea de a fi fost limitat în drepturile sale prin deciziile care nu se întemeiau pe fapte suficient stabilite.\n13. La 30 ianuarie 2003, calea de atac constituțională a fost respinsă de Curtea Constituțională (Ústavní soud): partea referitoare la decizia Curții Supreme a fost declarată vădit nefondată, în timp ce capetele de cerere referitoare la deciziile tribunalelor inferioare au fost respinse ca tardive. În această privință, Curtea Constituțională a observat că, în situația în care Curtea Supremă declarase recursul în casație inadmisibil, decizia pronunțată în apel trebuia considerată ca ultima cale de recurs prevăzută de lege pentru protecția unui drept. Prin urmare, termenul pentru introducerea în speță a căii de atac constituționale ar fi început să curgă în ziua notificării către reclamant a hotărârii înaltei curți din 10 aprilie 2002.\nII. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE\n14. Esența dispozițiilor legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârile Zvolský și Zvolská împotriva Republicii Cehe din 12 noiembrie 2002 (nr. 46129/99, §§ 18-36, CEDO 2002-IX) și Vodárenská akciová společnost, S.A. împotriva Republicii Cehe din 24 februarie 2004 (nr. 73577/01, § 21).\nÎN DREPT\nI. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE\n15. Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său de acces la un tribunal, pe motivul că Curtea Constituțională a refuzat să examineze fondul cauzei sale, în pofida imposibilității pentru acesta de a prevedea inadmisibilitatea recursului în casație. Curtea consideră util să examineze acest capăt de cerere pe terenul articolului 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:\n„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)."\nA. Cu privire la admisibilitate\n16. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Aceasta remarcă, pe de altă parte, că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.\nB. Cu privire la fond\n17. Guvernul se remite, în ceea ce privește temeinicia cererii, la înțelepciunea Curții.\n18. Curtea remarcă faptul că situația reclamantului este identică cu cea a reclamanților din cauza Zvolský și Zvolská împotriva Republicii Cehe (citată anterior), unde Curtea a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție. În această din urmă cauză, Curtea a remarcat că admisibilitatea recursului în casație formulat conform articolului 239 § 2 din codul de procedură civilă depindea în întregime de avizul Curții Supreme cu privire la chestiunea dacă decizia atacată prezenta o „importanță crucială din punct de vedere juridic„. În aceste circumstanțe, nici reclamanții, nici avocatul lor nu erau în măsură să evalueze șansele ca recursul lor în casație să fie admis de Curtea Supremă. Considerând prin urmare recursul ca o ultimă cale de recurs în sensul articolului 72 § 2 din legea privind Curtea Constituțională, aceștia considerau cu bună-credință că termenul de șaizeci de zile prevăzut pentru introducerea căii de atac constituționale curge de la notificarea deciziei curții de casație (ibidem, § 49).\nCurtea a notat de asemenea că articolul 75 § 1 din legea privind Curtea Constituțională nu făcea distincție între căile de recurs ordinare și căile de recurs extraordinare, justițiabilii fiind obligați să le epuizeze pe unele și pe celelalte, cu excepția căii de revizuire a procedurii, exclusă în mod expres. Dacă reclamanții erau astfel obligați să formuleze recurs în casație pentru a nu vedea calea lor de atac constituțională declarată inadmisibilă, Curtea a apreciat că termenul pentru introducerea căii de atac constituționale nu ar fi trebuit să curgă decât de la decizia Curții Supreme sau că ar fi trebuit cel puțin să fie suspendat prin depunerea recursului în casație (ibidem, § 52).\nCurtea a concluzionat deci că lipsa previzibilității admisibilității recursului în casație, precum și exigența exercitării „tuturor căilor de recurs" prevăzută de legea privind Curtea Constituțională aduceau atingere substanței înseși a dreptului la calea de atac al reclamanților, cărora le fusese astfel impusă o sarcină disproporționată care rupea justul echilibru între, pe de o parte, grija legitimă de a asigura respectarea condițiilor formale pentru a sesiza instanța constituțională și, pe de altă parte, dreptul de acces la această instanță (ibidem, § 54).\n19. În speță, Curtea nu vede niciun motiv pentru a deroga de la considerațiile menționate anterior care sunt, în opinia sa, în totalitate valabile pentru prezenta cauză.\n20. Curtea remarcă, de asemenea, faptul că, după adoptarea hotărârilor Běleš și alții împotriva Republicii Cehe (nr. 47273/99, CEDO 2002-IX) și Zvolský și Zvolská împotriva Republicii Cehe (citată anterior), Curtea Constituțională cehă a anunțat o schimbare a practicii sale privind condițiile de admisibilitate ale căii de atac constituționale. Cu toate acestea, această schimbare nu a putut avea vreun impact asupra situației reclamantului în speță.\n21. În consecință, Curtea consideră că interpretarea deosebit de riguroasă făcută de Curtea Constituțională a regulii de procedură în cauză l-a privat pe reclamant de dreptul de acces la un tribunal.\nPrin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.\nII. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE\n22. În conformitate cu articolul 41 din Convenție,\n„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.„\nA. Prejudiciu\n23. Reclamantul solicită 19.923 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material; suma cerută este considerată a corespunde cuantumului pensiilor de invaliditate pe care ar fi trebuit să le primească începând cu 22 aprilie 2000.\nAcesta solicită, de asemenea, 7.040 EUR cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit din cauza degradării stării sale de sănătate, care necesită îngrijiri medicale constante.\n24. Guvernul obiectează că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul material pe care reclamantul susține că l-a suferit și încălcarea pretinsă. Cât despre un eventual prejudiciu moral, constatarea încălcării Convenției ar constitui, în opinia Guvernului, o satisfacție suficientă și adecvată.\n25. Curtea remarcă faptul că baza care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în speță în faptul că reclamantul nu a putut exercita dreptul său de acces la un tribunal, componentă a dreptului la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Aceasta nu remarcă nicio legătură de cauzalitate între prejudiciile material și moral pretinse de reclamant și încălcarea constatată a articolului 6. Aceasta nu poate, de asemenea, specula asupra rezultatului procesului dacă Curtea Constituțională ar fi admis și examinat calea de atac constituțională formulată de partea interesată.\nPrin urmare, nu este necesară o despăgubire pentru acest capăt, Curtea fiind de părere că constatarea încălcării este suficientă pentru a repara un eventual prejudiciu moral suferit de reclamant (a se vedea, mutatis mutandis, Vodárenská akciová společnost, S.A. împotriva Republicii Cehe, citată anterior, § 40; Soudek împotriva Republicii Cehe, nr. 56526/00, § 26, 15 martie 2005, Mařík împotriva Republicii Cehe, nr. 73116/01, § 21, 12 aprilie 2005).\nB. Cheltuieli și spese\n26. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor și speselor. Curtea consideră că, prin urmare, nu este necesar să se pronunțe asupra acestui aspect (a se vedea, mutatis mutandis, Králíček împotriva Republicii Cehe, nr. 50248/99, § 41, 29 iunie 2004).\nPENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,\n1. Declară restul cererii admisibilă;\n2. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;\n3. Hotărăște că constatarea unei încălcări oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.\nÎntocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 26 octombrie 2006 în temeiul articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.\nClaudia Westerdiek\nPeer Lorenzen\nGrefieră\nPreședinte

CINQUIÈME SECTION

AFFAIRE

FRIEDRICH c. RÉPUBLIQUE TCHÈQUE

(Requête n

o

12108/03)

ARRÊT

STRASBOURG

26 octobre 2006

DÉFINITIF

26/01/2007

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Friedrich c. République tchèque,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

P.

Lorenzen

,

président

,

M

me

S.

Botoucharova

,

MM.

K.

Jungwiert

,

R.

Maruste

,

J.

Borrego Borrego

,

M

me

R.

Jaeger,

M.

M.

Villiger,

juges

,

et de M

me

C.

Westerdiek,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2006,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

12108/03) dirigée contre la République tchèque et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Vladimír Friedrich («

le requérant

»), a saisi la Cour le 2 avril 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M

e

J. Herczeg, avocat au barreau tchèque. Le gouvernement tchèque («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. V.A. Schorm.

3.

Le 4 octobre 2005, la deuxième section a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré du droit d’accès à un tribunal. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

4.

Le 1

er

avril 2006, la requête a été attribuée à la cinquième section nouvellement constituée (articles 25 § 5 et 52 § 1 du règlement).

EN FAIT

I. LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1947 et réside à Žacléř.

6.

Le 21 mars 2000, l’autorité sociale compétente décida que le requérant n’avait plus droit à une pension d’invalidité complète qui lui avait été accordée en 1991.

7.

Le requérant saisit le tribunal régional

(Krajský soud)

de Hradec Králové d’une demande tendant au réexamen judiciaire de cette décision.

8.

Le 3 janvier 2002, le tribunal confirma la décision attaquée.

9.

Le 10 avril 2002, ce jugement fut confirmé par la haute cour

(Vrchní soud)

de Prague, qui informa le requérant qu’un pourvoi en cassation ne serait admissible que si la Cour suprême

(Nejvyšší soud)

concluait à

l’importance juridique cruciale de la décision attaquée.

10.

Le 3 juillet 2002, le requérant, représenté par un avocat, forma un tel pourvoi en cassation.

11.

Le 1

er

octobre 2002, la Cour suprême déclara le pourvoi non admissible, considérant que la question tranchée par la juridiction d’appel ne revêtait pas l’importance juridique cruciale

nécessaire pour fonder l’admissibilité de ce recours.

12.

Le 16 décembre 2002, l’intéressé introduisit un recours constitutionnel, dans lequel il se plaignait d’avoir été limité dans ses droits par les décisions qui ne se fondaient pas sur les faits suffisamment établis.

13.

Le 30 janvier 2003,

le recours constitutionnel fut rejeté par la Cour constitutionnelle

(Ústavní soud)

: la partie concernant la décision de la Cour suprême fut déclarée manifestement mal fondée, tandis que les griefs se rapportant aux décisions des tribunaux inférieurs furent rejetés comme tardifs. A cet égard, la Cour constitutionnelle fit observer que, dans la situation où la Cour suprême avait déclaré le pourvoi en cassation non admissible, c’était la décision rendue en appel qui devait être considérée comme la dernière voie de recours prévue par la loi pour la protection d’un droit. Dès lors, le délai pour introduire en l’espèce le recours constitutionnel aurait commencé à courir le jour de la notification au requérant de l’arrêt de la haute cour du 10 avril 2002.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

14.

L’essentiel des dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans les arrêts

Zvolský et Zvolská c.

République tchèque

du 12

novembre 2002 (n

o

46129/99, §§ 18-36, CEDH 2002

‑

IX) et

Vodárenská akciová společnost

,

S.A. c. République tchèque

du 24

février

2004 (n

o

73577/01, § 21).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

15.

Le requérant se plaint de la violation de son droit d’accès à un tribunal, au motif que la Cour constitutionnelle a refusé d’examiner le fond de son affaire, malgré l’impossibilité pour lui de prévoir la non admissibilité du pourvoi en cassation. La Cour juge utile d’examiner ce grief sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).

»

A.

Sur la recevabilité

16.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

17.

Le Gouvernement s’en remet, quant au bien-fondé de la requête, à la sagesse de la Cour.

18.

La Cour note que la situation du requérant est identique à celle des requérants dans l’affaire

Zvolský et Zvolská c. République tchèque

(précitée), où la Cour a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Dans cette dernière affaire, la Cour a relevé que l’admissibilité du pourvoi en cassation formé selon l’article 239 § 2 du code de procédure civile dépendait entièrement de l’avis de la Cour suprême sur le point de savoir si la décision attaquée présentait une «

importance cruciale du point de vue juridique

». Dans ces circonstances, ni les requérants ni leur avocat n’étaient en mesure d’évaluer les chances de voir leur pourvoi en cassation admis par la Cour suprême. Considérant dès lors le pourvoi comme une dernière voie de recours au sens de l’article 72 § 2 de la loi sur la Cour constitutionnelle, ils estimaient de bonne foi que le délai de soixante jours ouvert pour l’introduction du recours constitutionnel courrait à compter de la notification de la décision de la cour de cassation (

ibidem

, § 49).

La Cour a également noté que l’article 75 § 1 de la loi sur la Cour constitutionnelle ne distinguait pas entre les voies de recours ordinaires et les voies de recours extraordinaires, les justiciables étant tenus d’épuiser les unes et les autres, sauf le recours en révision de la procédure, expressément exclu. Si les requérants étaient ainsi obligés de se pourvoir en cassation pour ne pas voir leur recours constitutionnel déclaré irrecevable, la Cour a estimé que le délai pour l’introduction du recours constitutionnel n’aurait dû courir qu’à compter de la décision de la Cour suprême, ou qu’il aurait au moins dû être suspendu par le dépôt du pourvoi en cassation (

ibidem

, § 52).

La Cour a donc conclu que l’absence de prévisibilité de l’admissibilité du pourvoi en cassation ainsi que l’exigence d’exercice de «

toutes les voies de recours

» prévue par la loi sur la Cour constitutionnelle portaient atteinte à

la substance même du droit de recours des requérants, qui s’étaient vu ainsi imposer une charge disproportionnée rompant le juste équilibre entre, d’une part, le souci légitime d’assurer le respect des conditions formelles pour saisir la juridiction constitutionnelle, et, d’autre part, le droit d’accès à

cette instance (

ibidem

, § 54).

19.

En l’occurrence, la Cour n’aperçoit aucun motif de déroger aux considérations susmentionnées qui sont, selon elle, entièrement valables pour la présente affaire.

20.

La Cour note également qu’après l’adoption des arrêts

Běleš et autres c.

République tchèque

(n

o

47273/99, CEDH 2002

‑

IX)

et

Zvolský et Zvolská c. République tchèque

(précité), la Cour constitutionnelle tchèque a

annoncé un changement de sa pratique concernant les conditions d’admissibilité du recours constitutionnel. Toutefois, ce changement n’a pas pu avoir un impact quelconque sur la situation du requérant en l’espèce.

21.

La Cour estime par conséquent que l’interprétation particulièrement rigoureuse faite par la Cour constitutionnelle de la règle de procédure en cause a privé le requérant du droit d’accès à un tribunal.

Il y a donc eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

22.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

23.

Le requérant réclame 19 923 euros (EUR) au titre du préjudice matériel

; la somme demandée est censée correspondre au montant des pensions d’invalidité qu’il aurait dû recevoir depuis le 22 avril 2000.

Il demande également 7

040 EUR au titre du préjudice moral qu’il aurait subi du fait de la dégradation de son état de santé qui nécessite des soins médicaux constants.

24.

Le Gouvernement objecte qu’il n’existe aucun lien de causalité entre le dommage matériel que le requérant dit avoir subi et la violation alléguée. Quant à un éventuel préjudice moral, le constat de violation de la Convention constituerait selon le Gouvernement une satisfaction suffisante et adéquate.

25.

La Cour note que la base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le fait que le requérant n’a pas pu exercer son droit d’accès à un tribunal, composante du droit à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Elle ne relève aucun lien de causalité entre les préjudices matériel et moral allégués par le requérant et la violation constatée de l’article 6. Elle ne saurait davantage spéculer sur ce qu’eût été l’issue du procès si la Cour constitutionnelle avait accueilli et examiné le recours constitutionnel formé par l’intéressé.

Dès lors, il n’y a pas lieu à indemnisation de ce chef, la Cour étant d’avis que le constat de violation suffit à réparer un éventuel préjudice moral subi par le requérant (voir,

mutatis mutandis, Vodárenská akciová společnost

,

S.A. c.

République tchèque

, précité, § 40;

Soudek c. République tchèque

, n

o

56526/00, §

26, 15 mars 2005,

Ma

řík c. République tchèque

, n

o

73116/01, §

21, 12 avril 2005).

B.

Frais et dépens

26.

Le requérant ne demande pas le remboursement des frais et dépens. La Cour estime qu’il n’est donc pas nécessaire de statuer sur ce point (voir,

mutatis mutandis

,

Králíček c. République tchèque

, n

o

50248/99, §

41, 29

juin 2004).

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

le restant de la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

que le constat d’une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 octobre 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Claudia

Westerdiek

Peer L

orenzen

Greffière

Président