AFFAIRE BACAK c. REPUBLIQUE TCHEQUE

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 3331/02) îndreptată împotriva Republicii Cehe și înaintată de un cetățean al acestui stat, D. Břetislav Bačák („reclamantul"), Curții pe 17 ianuarie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de D-na M. Nespala, avocat la baroul ceh. Guvernul ceh („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, D. V.A. Schorm.

Pe 15 noiembrie 2004, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât că se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului. PE FAPT

Pe 29 august 1997, anchetatorul de poliție din Ústí nad Labem l-a inculpat pe reclamant și pe F.K. pentru încălcarea obligațiilor privitoare la administrarea bunurilor altuia în domeniu bancar, astfel dând curs unei plângeri penale din 24 iunie 1996.

Între 24 septembrie 1997 și 16 martie 1998, inculpații au fost ascultați de două ori și poliția a audiat treisprezece martori, doi dintre aceștia în Slovacia. Au fost efectuate și alte acte de cercetare pentru completarea dosarului.

Pe 2 și 3 iunie 1998, inculpații au avut posibilitatea să ia cunoștință de rezultatele anchetei; Guvernul observă că cu această ocazie, niciunul dintre ei nu s-a plângut de întârzieri.

Pe 24 iunie 1998, anchetatorul a transmis dosarul procurorului regional cu un proiect de acuzație. Pe 14 iulie 1998, acesta din urmă i-a restituit cauza pentru completarea probelor. Ulterior, procurorul a cerut societăților implicate să-i furnizeze informații supuse secretului bancar, care i-au parvenit în octombrie și decembrie 1998.

După ce a primit în ianuarie 1999 avizul procuraturii superioare cu privire la calificarea juridică a faptelor litigioase, anchetatorul a procedat în martie 1999 la noi audieri. Pe 16 și 19 aprilie 1999, inculpații au consultat dosarul fără a formula obiecții cu privire la desfășurarea anchetei. Pe 27 aprilie 1999, dosarul a fost retransmis procurorului regional.

Pe 18 august 1999, reclamantul și F.K. au fost informați că faptele care le sunt reproșate vor fi de acum înainte calificate suplimentar pentru încălcarea regulilor obligatorii în relațiile comerciale. Pe 26 octombrie 1999, au fost formal acuzați pe ambele capete de acuzație menționate anterior.

Ședința din 9 februarie 2001 a fost amânată la 17 aprilie 2001 din cauza absenței reclamantului și a avocatului acestuia, care au solicitat amânarea pentru a putea lua cunoștință de cauză, care era după spusele lui „excepțional de complicată". Pe 6 aprilie 2001, apărarea a solicitat trimiterea cauzei procurorului, susținând că nici acuzații nici martorii ascultați în cursul anchetei nu fuseseră scutiți de obligația de tăcere cu privire la afacerile bancare.

Ședința din 17 aprilie 2001 a fost amânată sine die din cauza absenței motivate ale celor doi acuzați. În mai 2001, tribunalul de district (Okresní soud) din Ústí nad Labem a primit un raport medical atestând că F.K., spitalizat din aprilie, nu ar fi în stare să participe la ședință în următoarele trei luni. Pe 23 august 2001, tribunalul s-a informat asupra stării de sănătate a lui F.K. și a fost informat, pe 4 septembrie 2001, că acesta nu va putea să compară în fața tribunalului în următoarele șase luni.

Ulterior, un nou judecător a fost desemnat pentru cauză și a cerut președintelui tribunalului prelungirea termenului stabilit pentru ținerea ședinței; acest termen a fost prelungit până la 30 iulie 2002.

Pe 4 octombrie 2002, tribunalul a cerut unui expert în neurologie să evalueze capacitatea lui F.K. de a participa la proces. După explicații furnizate de avocatul lui F.K., dosarul a fost transmis expertului pe 29 ianuarie 2003. Dată fiind faptul că abia în iunie 2003 expertul a putut să intre în contact cu F.K. și să îl examineze, raportul acestuia, în care recomanda colectarea avizului unui expert în psihiatrie, a fost prezentat tribunalului pe 9 octombrie 2003.

După ce expertul în psihiatrie numit pe 12 ianuarie 2004 a propus asocierea la procedură a unui expert în psihologie, acesta din urmă a fost desemnat pe 12 februarie 2004. Conform expertizei lor comune, prezentate tribunalului pe 25 martie 2004, F.K. era capabil să asiste la ședință, cu condiția ca desfășurarea acesteia să fie adaptată stării sale de sănătate.

Între 6 mai 2004 și 9 iunie 2005, au avut loc șase ședințe, în care tribunalul a audiat cei doi acuzați, martori și a examinat probele scrise.

Pe 15 iulie 2004, reclamantul a depus o contestație constituțională, cerând anularea inculpării și neexercitarea urmăririi penale, pe motiv că actul de inculpare nu ar fi în mod corespunzător motivat; s-a plângut de asemenea de durata excesivă a procedurilor care ar dovedi insuficiență probelor la adresa sa.

Prin decizia din 10 august 2004, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a declarat contestația inadmisibilă pentru tardivitate, observând că actul de inculpare datează din 1997. A observat de asemenea că cât timp procedura era pendintă, reclamantul avea posibilitatea de a-și face valabile obiecțiile în fața tribunalului în cadrul apărării sale.

Procedura privind caracterul legal al acuzației împotriva reclamantului rămâne pendintă în fața tribunalului de primă instanță. PE DROIT I. ASUPRA PRESUPUSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE PRIVIND DURATA PROCEDURII

Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil" așa cum este prevăzut în art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează: „Oricine are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra caracterului legal al oricărei acuzații în materie penală formulată împotriva sa."

Guvernul se opune acestei teze.

În ceea ce privește perioada care trebuie luată în considerare din perspectiva articolului 6 § 1 din Convenție, Curtea reamintește că în materia penală, „termenul rezonabil" începe în clipa în care o persoană se află în situația de „acuzat"; poate fi vorba de o dată anterioară sesizării instanței de judecată (Deweer c. Belgia, hotărâre din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, § 42), și anume data arestării, inculpării sau deschiderii investigațiilor preliminare (Wemhoff c. Germania, hotărâre din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 19; Ringeisen c. Austria, hotărâre din 16 iulie 1971, seria A nr. 13, § 100). „Acuzația", în sensul articolului 6 § 1, poate fi definită ca „notificarea oficială, emanând din partea autorității competente, a reproșului de a fi comis o infracțiune penală", ea poate în anumite cazuri lua forma altor măsuri implicând un asemenea reproș și angajând de asemenea „consecințe importante asupra situației" suspectului (Sarı c. Turcia și Danemarca, nr. 21889/93, § 66, 8 noiembrie 2001, nepublicată; Lavents c. Letonia, nr. 58442/00, § 85, 28 noiembrie 2002).

În cauza prezentă, reclamantul susține în observațiile sale că trebuie luată ca debut al perioadei de luat în considerare data din 24 iunie 1996, ziua în care o plângere penală a fost formulată împotriva sa, ceea ce a avut consecințe importante asupra vieții sale. Curtea constată însă că dosarul nu conține nicio informație cu privire la actele ce ar fi fost efectuate eventual de autoritățile între data respectivă și inculparea reclamantului pe 29 august 1997. Spre deosebire de reclamanții în cauzele citate anterior, D. Bačák nu a fost nici arestat nici deținut, și Curtea nu știe dacă și, dacă da, când a fost audiat pentru prima dată în calitate de suspect. Ea nu ar putea deci să constate cu siguranță că a suferit „consecințe importante" înainte de ziua inculpării sale. Potrivit Curții, perioada de luat în considerare a început deci în cauza de față pe 29 august 1997, data inculpării reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Pedersen și Baadsgaard c. Danemarca [Marea Cameră], nr. 49017/99, § 44, CEDO 2004...), și nu pe 24 iunie 1996, data plângerii penale, după cum susține reclamantul. Nesfârșindu-se încă, procedura litigioasă este pendintă de aproximativ opt ani și cinci luni în fața unei instanțe. A. Asupra admisibilității

Curtea constată că acest grief nu este evident lipsit de temei în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea, constată că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Asupra fondului

Guvernul susține că este vorba în cauza de față de o cauză foarte complexă, fiindcă infracțiunile pentru care reclamantul este acuzat cereau o investigație și o analiză aprofundată, având în vedere identificarea relațiilor între un număr mare de persoane. A fost de asemenea necesar să se audieze numeroși martori și să se colecteze, analizeze și compare numeroase probe scrise; în plus, anchetatorul nu a putut accesa anumite documente supuse secretului bancar decât cu o autorizare prealabilă. La aceasta se adaugă un element internațional, și anume faptul că contractul litigios a fost încheiat în Slovacia și că mulți dintre cei implicați sunt cetățeni slovaci. Guvernul observă în sfârșit că complexitatea cauzei a fost recunoscută de reprezentantul reclamantului într-o scrisoare adresată tribunalului (§11 mai sus). Guvernul afirmă apoi că durata procedurii se explică în special prin obstacole privind cei doi acuzați. În primul rând, reclamantul nu a comparut la primele două ședințe ținute pe 9 februarie și 17 aprilie 2001. Apoi, factorul principal care a determinat o prelungire a procedurii este starea de sănătate a lui F.K., co-acuzat cu reclamantul, suferind de o maladie a sistemului nervos. Tribunalul nu a rămas inactiv în fața acestei situații și a întreprins mai multe demersuri pentru a stabili capacitatea lui F.K. de a compară în fața sa. Astfel, trei experți au fost asociați procedurii, dar elaborarea primului raport de expertiză a fost întârziată de dificultățile în intrarea în contact cu F.K. (§14 mai sus). Potrivit Guvernului, autoritățile au condus cauza cu diligența maximă posibilă și activitatea lor nu suferă de întârzieri considerabile. În special, faza investigației a decurs rapid și reclamantul nu a formulat niciodată obiecții cu privire la munca anchetatorului; apoi, ședințele judiciare au fost aproape întotdeauna amânate la o dată concretă. Perioadele de timp scurse între acuzația reclamantului și ținerea primei ședințe, cât și între sfârșitul anului 2001 și începutul anului 2002 când un nou judecător a fost desemnat pentru cauză, nu ar putea fi considerate ca perioade de inactivitate, având în vedere complexitatea cauzei care cerea un număr mare de acte și o analiză riguroasă. Mai mult, munca tribunalului din Ústí nad Labem a fost întârziată în urma inundațiilor din august 2002.

Reclamantul susține că procedura suferă din cauza unor numeroase perioade de inactivitate imputabile autorităților naționale și că el însuși a cooperat întotdeauna cu acestea. Subliniază că majoritatea probelor colectate sunt contrare codului de procedură penală fiindcă persoanele audiate nu fuseseră scutite de obligația de tăcere cu privire la afacerile bancare, ceea ce va necesita noi audieri în viitor. Denunță de asemenea că niciun raport de expertiză privind daunele pretinse a fi cauzate de infracțiuni nu a fost elaborat până acum și că tribunalul nu a ținut seama de cererea sa de trimitere a cauzei procurorului, ceea ce a făcut colectarea probelor mai dificilă. Interesatul se plânge apoi că, în situația în care starea de sănătate a co-acuzatului său nu-i permitea să participe la proces, tribunalul nu a ordonat separarea cauzelor lor, după cum i-o permitea codul de procedură penală. Susține de asemenea că autoritățile nu au ținut seama de faptul că în Slovacia, unde ar fi fost comisă infracțiunea, plângerea penală fusese clasată fără consecințe, și afirmă că actul seu de inculpare nu satisface cerințele legii. În sfârșit, reclamantul evidențiază efectele negative ale procedurii penale asupra vieții sale sociale, profesionale și familiale.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și în lumina criteriilor consacrate prin jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miaza în joc a litigiului pentru interesatul (a se vedea, printre mulți alții, Pélissier și Sassi c. Franța [Marea Cameră], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II; Hradecký c. Republica Cehă, nr. 76802/01, § 44, 5 octombrie 2004).

Curtea recunoaște că trăsătura esențială a cauzei este complexitatea sa. Suspiciunile care plouă asupra reclamantului se referă la criminalitatea financiară, comisă adesea prin tranzacții complexe având scop să scapă de controlul organelor de investigație. Curtea considers deci că amplitudinea investigației și complexitatea dosarului sunt în cauza de față incontestabile, și că acest factor constituie a priori un element favorabil justificării unei durate prelungite a procedurii (C.P. și alții c. Franța, nr. 36009/97, § 30, 1 august 2000; Lavents c. Letonia, nr. 58442/00, § 99, 28 noiembrie 2002).

În ceea ce privește comportamentul interesatului, Curtea nu observă niciun element propriu să demonstreze că reclamantul sau avocații săi au adoptat un comportament dilatator sau au pus obstacole bunei desfășurări a procesului. În schimb, importante întârzieri ale procedurii în cauză sunt datorite stării de sănătate a co-acuzatului său. Constituind un factor de forță majoră, aceste întârzieri nu pot fi reproșate nici reclamantului nici autorităților naționale.

În ceea ce privește comportamentul autorităților sesizte cu cauza, Curtea constată că investigația a durat de la 29 august 1997, data inculpării reclamantului, la 27 aprilie 1999, data transmiterii dosarului procurorului. Ținând seama de complexitatea cauzei, Curtea considers că durata acestei faze a procedurii nu ar putea fi considerată nerezonabilă (a se vedea, mutatis mutandis, C.P. și alții c. Franța, § 32, citat anterior). Cu toate acestea, în ceea ce privește faza judiciară ulterioară investigației, Curtea observă că durează deja șase ani și nouă luni pentru o instanță. La început, o perioadă excesiv de lungă de un an și mai mult de trei luni s-a scurs între acuzația reclamantului și prima ședință stabilită în cauză. În această privință, nu ar putea fi acceptat argumentul Guvernului potrivit căruia un asemenea laps de timp era necesar judecătorilor pentru a lua cunoștință de dosar. Apoi, admițând că un nou judecător desemnat pentru cauză la sfârșitul anului 2001 trebuia să se familiarizeze cu dosarul, Curtea consideră că prelungirea termenului pentru ședință până la 30 iulie 2002 pare excesivă, cu atât mai mult cu cât, potrivit raportului medical din 4 septembrie 2001, indisponibilitatea lui F.K. nu trebuia să dureze decât șase luni, și anume până în martie 2002. În sfârșit, în pofida dificultăților de a contacta F.K. între februarie și iunie 2003, trebuie să se considere lung procesul elaborării primei expertize, mergând de la desemnarea expertului pe 4 octombrie 2002 până la prezentarea raportului pe 9 octombrie 2003. După aceea, tribunalul a mai fost nevoie trei luni pentru a urma recomandarea, formulată în raportul respective, de a desemna un expert în psihiatrie.

Având în vedere toate cele de mai sus, și fiind conștientă de complexitatea cauzei și de întârzierile inevitabile datorite bolii co-acuzatului reclamantului, Curtea consideră că tribunalul nu a adus toată diligența necesară bunei desfășurări a procedurii și că, în cauza de față, nu se poate considera „rezonabilă" durata de opt ani și mai mult de cinci luni pe care deja o cunoaște procedura penală la data adoptării prezentei hotărâri. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii. II.

Reclamantul denunță de asemenea neechitatea procedurii conduse împotriva sa, susținând că nici el însuși nici alte persoane audiate în cadrul procedurii nu fuseseră scutite de obligația de tăcere cu privire la afacerile bancare. În consecință, probele astfel colectate ar fi neefective și contrare codului de procedură penală.

Curtea constată că grievul reclamantului este prematur, procedura fiind încă pendintă în fața tribunalului de primă instanță. Căile de atac interne nu au deci fost epuizate după cum cere art. 35 § 1 din Convenție. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție. 2. Asupra grievului privind încălcarea dreptului la respectarea vieții private și familiale

Pe temeiul articolului 8 din Convenție, reclamantul susține că din cauza lungimii procedurii penale, este limitat în viața sa privată și familială și nu găsește un loc de muncă corespunzător calificării sale profesionale (ceea ce este susținut de numeroase scrisori refuzând candidatura sa pentru diverse locuri de muncă).

Curtea constată că o anumită limitare a vieții private și familiale este inerentă urmăririi penale. Acest aspect al cauzei trebuie deci luat în considerare în examinarea grievului privind art. 6 § 1 din Convenție și, dacă este cazul, în estimarea unui prejudiciu moral suferit de interesatul.

Dată fiind circumstanța că nicio întrebare distinctă nu se pune pe temeiurile articolului 8 din Convenție și ținând seama de concluzia sa de mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze cauza pe temeiurile acestei dispoziții (a se vedea, mutatis mutandis, Volf c. Republica Cehă, nr. 70847/01, § 40, 6 septembrie 2005). 3. Asupra grievului privind accesul la Curtea Constituțională

Într-o scrisoare din 13 ianuarie 2005, reclamantul contestă decizia Curții Constituționale din 10 august 2004. Susține că jurisdicția aceasta ar fi trebuit să reexamineze fondul obiecțiilor sale privind legalitatea actului seu de inculpare. Potrivit sa, contestația sa constituțională era îndreptată nu numai împotriva acestui act, ci și, în general, împotriva procedurii penale inițiate de acesta. Interesatul susține în sfârșit că amestecul în drepturile sale rezultând din procedura în curs este ireversibil și nu poate deci fi remediat prin intermediul apărării sale în fața tribunalului.

Curtea observă că, în cauza de față, reclamantul și-a formulat obiecțiile împotriva actului de inculpare datat 29 august 1997 doar în contestația sa constituțională din 15 iulie 2004, aproape șapte ani mai târziu. Într-adevăr, nu rezultă din dosar că ar fi ridicat acest grief în cadrul investigației sau că s-ar fi adresat Curții Constituționale în termenul legal de șaizeci de zile de la notificarea acestui act. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamantul nu a dat autorităților naționale ocazia de a preveni, dacă era cazul, amestecul din care se plânge în fața Curții. În consecință, singurul mijloc pentru el de a contesta astazi legalitatea urmăririi sale penale este de a-și face valabile obiecțiile în cadrul procedurii judiciare, după cum a constatat Curtea Constituțională în decizia sa. Mai mult, în ceea ce privește amestecul în drepturile reclamantului rezultând din durata acestei proceduri, acesta a fost examinat de Curtă pe temeiurile articolului 6 § 1 din Convenție. Curtea reamintește în sfârșit că dreptul de acces la o jurisdicție nu garantează plângitorului un rezultat favorabil al recurzului.

În aceste condiții, decizia contestată a Curții Constituționale nu pare arbitrară și nu se poate trage concluzia că reclamantul a fost privat de dreptul de acces la această jurisdicție. Rezultă că acest grief trebuie respins pentru defect manifest de temei, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

Reclamantul solicită 9.762.024 coroane cehe (CZK), și anume aproximativ 336.615 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, care ar trebui să corespundă unei pierderi de câștig pe care ar fi suferit-o din septembrie 1999, și pe care o calculează pe baza unui salariu brut într-o bancă cehă. Solicită de asemenea 1 milion CZK (34.482 EUR) cu titlu de prejudiciu moral, rezultând din prejudiciile psihice, profesionale și sociale suferite din cauza lungimii procedurii, cât și din consecințele acesteia asupra vieții sale familiale.

Guvernul objetează că nu există niciun liant de cauzalitate între presupusa încălcare a Convenției și pretinsul prejudiciu material, și contestă de asemenea modul de calcul al acestuia. Observă că în majoritatea cazurilor, reclamantul a fost refuzat pentru joburi din motive altele decât acelea de a fi subiect al unei acuzații penale, și că a lucrat între decembrie 2003 și septembrie 2004. În ceea ce privește eventualul despăgubire a prejudiciului moral, Guvernul se remite la înțelepciunea Curții.

Curtea nu observă niciun liant de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. Ea admite în schimb că durata procedurii litigioase a cauzat reclamantului un anumit prejudiciu moral, care nu este suficient reparată de constatarea încălcării Convenției. În consecință, pronunțindu-se în echitate după cum cere art. 41 din Convenție și ținând seama de circumstanțele cauzei, în special de complexitatea sa, Curtea consideră că este cazul să-i aloce 6.500 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită de asemenea 55.000 CZK (1.897 EUR) pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne și 45.000 CZK (1.552 EUR) pentru cele suportate în fața Curții.

Guvernul susține că doar cheltuielile și costurile angajate în fața Curții pot fi considerate ca fiind suportate în scopul ridicării încălcării Convenției și obținerii reparării sale. Consideră cu toate acestea excesivă suma revendicată de reclamant și propune să i se aloce la acest titlu o sumă care nu să depășească 500 EUR.

Curtea reamintește că cheltuielile judiciare sunt recoverabile doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002), în cauza de față cea a articolului 6 din Convenție privind durata procedurii. Respinge deci cererea privind cheltuielile și costurile procedurii naționale. Cât privește cheltuielile și costurile suportate în fața sa, Curtea consideră rezonabil, ținând seama de faptul că o parte a cererii a fost declarată inadmisibilă, să aloce reclamantului suma de 1.200 EUR la acest titlu. C. Interese de moratoriu

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de moratoriu pe rata de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la grievul privind durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 6.500 EUR (șase mii cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral și 1.200 EUR (o mie două sute euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; aceste sume trebuie convertite în moneda națională a Statului pârât la cursul aplicabil la data plății; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 7 martie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grefieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 3331/02) dirigée contre la République tchèque et dont un ressortissant de cet Etat, M. Břetislav Bačák (« le requérant »), a saisi la Cour le 17 janvier 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e M. Nespala, avocat au barreau tchèque. Le gouvernement tchèque (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. V.A. Schorm.

Le 15 novembre 2004, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT

Le 29 août 1997, l’enquêteur de police d’Ústí nad Labem inculpa le requérant et F.K. d’atteinte aux obligations relatives à la gestion des biens d’autrui dans le domaine bancaire, faisant ainsi suite à une plainte pénale du 24 juin 1996.

Entre les 24 septembre 1997 et 16 mars 1998, les inculpés furent entendus à deux reprises et la police interrogea treize témoins, dont deux en Slovaquie. D’autres actes d’instruction furent également effectués afin de compléter le dossier.

Les 2 et 3 juin 1998, les inculpés eurent la possibilité de prendre connaissance des résultats de l’enquête ; le Gouvernement observe qu’à cette occasion, aucun d’entre eux ne se plaignit des retards.

Le 24 juin 1998, l’enquêteur transmit le dossier au procureur régional avec un projet d’acte d’accusation. Le 14 juillet 1998, ce dernier lui renvoya l’affaire pour complément de preuves. Par la suite, le procureur demanda aux sociétés concernées de lui fournir des informations faisant l’objet d’un secret bancaire, lesquelles lui parvinrent en octobre et décembre 1998.

Après avoir reçu en janvier 1999 l’avis du haut parquet sur la qualification juridique des faits litigieux, l’enquêteur procéda en mars 1999 à de nouveaux interrogatoires. Les 16 et 19 avril 1999, les inculpés consultèrent le dossier sans émettre d’objections quant au déroulement de l’enquête. Le 27 avril 1999, le dossier fut retransmis au procureur régional.

Le 18 août 1999, le requérant et F.K. furent informés que les faits qui leur étaient reprochés seraient désormais qualifiés en sus d’atteinte aux règles obligatoires dans les relations commerciales. Le 26 octobre 1999, ils furent formellement accusés des deux chefs d’inculpation susmentionnés.

L’audience du 9 février 2001 fut reportée au 17 avril 2001 en raison de l’absence du requérant et de son avocat, ayant demandé le report afin de pouvoir prendre connaissance de l’affaire, qui était selon lui « exceptionnellement compliquée ». Le 6 avril 2001, la défense demanda le renvoi de l’affaire au procureur, alléguant que ni les accusés ni des témoins entendus lors de l’enquête n’avaient été exemptés de leur obligation de garder le silence sur les affaires bancaires.

L’audience du 17 avril 2001 fut reportée sine die en raison de l’absence excusée des deux accusés. En mai 2001, le tribunal de district (Okresní soud) d’Ústí nad Labem reçut un rapport médical attestant que F.K., hospitalisé depuis avril, ne serait pas en mesure de participer à l’audience pendant les trois mois suivants. Le 23 août 2001, le tribunal s’enquit sur l’état de santé de F.K. et fut informé, le 4 septembre 2001, qu’il ne pourrait pas comparaître devant le tribunal dans les six mois à venir.

Par la suite, un nouveau juge fut chargé de l’affaire et demanda au président du tribunal la prorogation du délai imparti pour tenir l’audience ; ce délai fut prorogé jusqu’au 30 juillet 2002.

Le 4 octobre 2002, le tribunal demanda à un expert en neurologie d’évaluer la capacité de F.K. de participer au procès. Après des explications fournies par l’avocat de F.K., le dossier fut transmis à l’expert le 29 janvier 2003. Etant donné que ce n’est qu’en juin 2003 que l’expert avait pu entrer en contact avec F.K. et l’examiner, son rapport, dans lequel il recommandait de recueillir l’avis d’un expert en psychiatrie, fut présenté au tribunal le 9 octobre 2003.

Après que l’expert en psychiatrie nommé le 12 janvier 2004 proposa d’associer à la procédure un expert en psychologie, ce dernier fut désigné le 12 février 2004. Selon leur expertise commune, soumise au tribunal le 25 mars 2004, F.K. était capable d’assister à l’audience, à condition que son déroulement soit adapté à son état de santé.

Entre les 6 mai 2004 et 9 juin 2005, six audiences eurent lieu, lors desquelles le tribunal entendit les deux accusés, des témoins et examina des preuves écrites.

Le 15 juillet 2004, le requérant forma un recours constitutionnel, demandant l’annulation de son inculpation et un non-lieu, au motif que l’acte d’inculpation ne serait pas dûment motivé ; il se plaignait également de la durée excessive de la procédure qui témoignerait de l’insuffisance de preuves à sa charge.

Par la décision du 10 août 2004, la Cour constitutionnelle (Ústavní soud) déclara le recours irrecevable pour tardiveté, relevant que l’acte d’inculpation datait de 1997. Elle observa également que tant que la procédure était pendante, le requérant avait la possibilité de faire valoir ses objections devant le tribunal dans le cadre de sa défense.

La procédure portant sur le bien-fondé de l’accusation du requérant reste pendante devant le tribunal de première instance. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

Pour ce qui est de la période à prendre en considération sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour rappelle qu’en matière pénale, le « délai raisonnable » débute dès l’instant qu’une personne se trouve « accusée » ; il peut s’agir d’une date antérieure à la saisine de la juridiction de jugement ( Deweer c. Belgique , arrêt du 27 février 1980, série A n o 35, § 42), celle notamment de l’arrestation, de l’inculpation ou de l’ouverture des enquêtes préliminaires ( Wemhoff c. Allemagne , arrêt du 27 juin 1968, série A n o 7, § 19 ; Ringeisen c. Autriche , arrêt du 16 juillet 1971, série A n o 13, § 100). L’« accusation», au sens de l’article 6 § 1, peut se définir comme « la notification officielle, émanant de l’autorité compétente, du reproche d’avoir accompli une infraction pénale », elle peut dans certains cas revêtir la forme d’autres mesures impliquant un tel reproche et entraînant elles aussi des « répercussions importantes sur la situation » du suspect ( Sarı c. Turquie et Danemark , n o 21889/93, § 66, 8 novembre 2001, non publié ; Lavents c. Lettonie , n o 58442/00, § 85, 28 novembre 2002).

En l’occurrence, le requérant allègue dans ses observations qu’il faut prendre pour le début de la période à considérer la date du 24 juin 1996, jour où une plainte pénale a été portée à son encontre, ce qui a eu des répercussions importantes sur sa vie. La Cour note cependant que le dossier ne contient aucune information quant aux actes éventuellement effectués par des autorités entre ladite date et l’inculpation du requérant du 29 août 1997. A la différence des requérants dans les affaires précitées, M. Bačák n’a été ni arrêté ni détenu, et la Cour ignore si et, le cas échéant, quand il a été interrogé pour la première fois en qualité de suspect. Elle ne saurait donc constater avec certitude qu’il a subi des « répercussions importantes » avant le jour de son inculpation. Aux yeux de la Cour, la période à considérer a donc en l’espèce débuté le 29 août 1997, date de l’inculpation du requérant (voir, mutatis mutandis, Pedersen et Ba adsgaard c. Danemark [GC], n o 49017/99, § 44, CEDH 2004 ‑ ...), et non le 24 juin 1996, date de la plainte pénale, comme le prétend le requérant. N’ayant pas encore pris fin, la procédure litigieuse est pendante depuis environ huit ans et cinq mois devant une instance. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient qu’il s’agit en l’espèce d’une affaire très complexe, car les infractions dont le requérant est accusé demandaient une enquête et une analyse approfondies, visant à identifier des relations entre un grand nombre de personnes. Il était également nécessaire d’interroger de nombreux témoins et de recueillir, d’analyser et de comparer de maintes preuves écrites ; par ailleurs, l’enquêteur n’a pu accéder à certains documents soumis au secret bancaire qu’avec une autorisation préalable. A cela s’ajoute un élément international, à savoir le fait que le contrat litigieux a été conclu en Slovaquie et que beaucoup de personnes impliquées sont citoyens slovaques. Le Gouvernement note enfin que la complexité de l’affaire a été reconnue par le représentant du requérant dans sa lettre adressée au tribunal (paragraphe 11 ci-dessus). Le Gouvernement affirme ensuite que la durée de la procédure s’explique notamment par des obstacles concernant les deux accusés. Tout d’abord, le requérant n’a pas comparu aux deux premières audiences tenues les 9 février et 17 avril 2001. Puis, le facteur principal entraînant un allongement de la procédure est l’état de santé de F.K., coïnculpé du requérant, souffrant d’une maladie de système nerveux. Le tribunal n’est cependant pas resté inactif face à cette situation et il a entrepris plusieurs démarches afin d’établir la capacité de F.K. de comparaître devant lui. Ainsi, trois experts ont été associés à la procédure, mais l’élaboration du premier rapport d’expertise a été retardée par les difficultés d’entrer en contact avec F.K. (paragraphe 14 ci-dessus). Selon le Gouvernement, les autorités ont conduit l’affaire avec le maximum de diligence possible et leur activité ne souffre pas de retards considérables. Notamment la phase d’instruction s’est déroulée rapidement et le requérant n’a jamais émis d’objections contre le travail de l’enquêteur ; ensuite, les audiences judiciaires ont presque toujours été reportées à une date concrète. Les laps de temps écoulés entre l’accusation du requérant et la tenue de la première audience, ainsi qu’entre la fin de 2001 et le début de 2002 où un nouveau juge a été chargé de l’affaire, ne sauraient être considérés comme des périodes d’inactivité, vu la complexité de l’affaire exigeant un grand nombre d’actes et une analyse rigoureuse. Par ailleurs, le travail du tribunal d’Ústí nad Labem a été retardé à la suite des inondations d’août 2002.

Le requérant soutient que la procédure souffre de nombreuses périodes d’inactivité imputables aux autorités nationales et que lui-même a toujours coopéré avec celles-ci. Il souligne que la plupart des preuves recueillies sont contraires au code de procédure pénale car les personnes auditionnées n’avaient pas été exemptées de leur obligation de garder le silence sur les affaires bancaires, ce qui nécessiterait de nouveaux interrogatoires à l’avenir. Il dénonce également qu’aucun rapport d’expertise relatif au dommage prétendument causé par les infractions n’a été élaboré jusqu’à aujourd’hui et que le tribunal n’a pas tenu compte de sa demande de renvoyer l’affaire au procureur, ce qui a rendu le rassemblement des preuves plus difficile. L’intéressé se plaint ensuite que, dans la situation où l’état de santé de son coïnculpé ne lui permettait pas de participer au procès, le tribunal n’a pas ordonné la disjonction de leurs affaires, comme le code de procédure pénale le lui permettait. Il allègue aussi que les autorités n’ont pas tenu compte du fait qu’en Slovaquie, où l’infraction aurait été commise, la plainte pénale avait été classée sans suite, et affirme que son acte d’inculpation ne satisfait pas aux exigences de la loi. Enfin, le requérant met en avant des répercussions négatives de la procédure pénale sur sa vie sociale, professionnelle et familiale.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour l’intéressé (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II ; Hradecký c. République tchèque , n o 76802/01, § 44, 5 octobre 2004).

La Cour reconnaît que la caractéristique essentielle de l’affaire est sa complexité. Les soupçons dont le requérant fait l’objet relèvent de la criminalité financière, commise souvent au moyen de transactions complexes ayant pour objet d’échapper au contrôle des organes d’instruction. La Cour estime donc que l’ampleur de l’instruction et la complexité du dossier sont en l’espèce incontestables, et que ce facteur constitue a priori un élément favorable à la justification d’une durée prolongée de procédure ( C.P. et autres c. France , n o 36009/97, § 30, 1 er août 2000 ; Lavents c. Lettonie , n o 58442/00, § 99, 28 novembre 2002).

S’agissant du comportement de l’intéressé, la Cour n’aperçoit aucun élément propre à démontrer que le requérant ou ses avocats aient adopté un comportement dilatoire ou aient mis obstacle au bon déroulement du procès. En revanche, des retards importants de la procédure en cause sont dus à l’état de santé de son coïnculpé. Constituant un facteur de force majeure, ces retards ne sauraient cependant être reprochés ni au requérant ni aux autorités nationales.

En ce qui concerne le comportement des autorités saisies de l’affaire, la Cour note que l’instruction a duré du 29 août 1997, date de l’inculpation du requérant, au 27 avril 1999, date de la transmission du dossier au procureur. Compte tenu de la complexité de l’affaire, la Cour considère que la durée de cette phase de la procédure ne saurait être considérée comme déraisonnable (voir, mutatis mutandis, C.P. et autres c. France , § 32, précité). Toutefois, quant à la phase judiciaire postérieure à l’instruction, la Cour observe qu’elle dure déjà six ans et neuf mois pour une instance. Au début, une période excessivement longue d’un an et plus de trois mois s’est écoulée entre l’accusation du requérant et la première audience fixée en l’affaire. A cet égard, l’on ne saurait accepter l’argument du Gouvernement selon lequel un tel laps de temps était nécessaire aux juges pour prendre connaissance du dossier. Puis, tout en admettant qu’un nouveau juge chargé de l’affaire à la fin de 2001 devait se familiariser avec le dossier, la Cour estime que la prorogation du délai pour audience jusqu’au 30 juillet 2002 semble excessive, d’autant plus que, selon le rapport médical du 4 septembre 2001, l’indisponibilité de F.K. ne devait durer que six mois, à savoir jusqu’en mars 2002. Enfin, malgré les difficultés de contacter F.K. entre février et juin 2003, force est de considérer comme long le processus de l’élaboration de la première expertise, allant de la désignation de l’expert le 4 octobre 2002 jusqu’à la présentation du rapport le 9 octobre 2003. Par la suite, le tribunal a mis encore trois mois à suivre la recommandation, formulée dans ledit rapport, de nommer un expert en psychiatrie.

Eu égard à tout ce qui précède, et tout en se rendant compte de la complexité de l’affaire et des retards inévitables dus à la maladie du coïnculpé du requérant, la Cour estime que le tribunal n’a pas apporté toute la diligence nécessaire au bon déroulement de la procédure et que, en l’espèce, l’on ne saurait considérer comme « raisonnable » la durée de huit ans et plus de cinq mois que connaît déjà la procédure pénale à la date de l’adoption du présent arrêt. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention au regard de la durée de la procédure. II.

Le requérant dénonce également l’iniquité de la procédure menée à son encontre, alléguant que ni lui-même ni les autres personnes entendues lors de la procédure n’avaient été exemptés de leur obligation de garder le silence sur les affaires bancaires. Partant, les preuves ainsi recueillies seraient ineffectives et contraires au code de procédure pénale.

La Cour constate que le grief du requérant est prématuré, la procédure étant toujours pendante devant le tribunal de première instance. Les voies de recours internes n’ont donc pas été épuisées comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. 2. Sur le grief tiré de l’atteinte au droit au respect de la vie privée et familiale

Sur le terrain de l’article 8 de la Convention, le requérant allègue qu’en raison de la longueur de la procédure pénale, il est limité dans sa vie privée et familiale et ne trouve pas d’emploi correspondant à sa qualification professionnelle (ce qu’il étaye par de nombreuses lettres refusant sa candidature aux divers emplois).

La Cour note qu’une certaine limitation de la vie privée et familiale est inhérente aux poursuites pénales. Cet aspect de l’affaire est donc à prendre en compte dans l’examen du grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et, le cas échéant, dans l’estimation d’un dommage moral subi par l’intéressé.

Dès lors qu’aucune question distincte ne se pose sur le terrain de l’article 8 de la Convention et eu égard à sa conclusion ci-dessus, la Cour n’estime pas nécessaire d’examiner l’affaire sur le terrain de cette disposition (voir, mutatis mutandis, Volf c. République tchèque , n o 70847/01, § 40, 6 septembre 2005). 3. Sur le grief tiré de l’accès à la Cour constitutionnelle

Dans sa lettre du 13 janvier 2005, le requérant conteste la décision de la Cour constitutionnelle du 10 août 2004. Il allègue que cette juridiction aurait dû réexaminer le fond de ses objections concernant l’illégalité de son acte d’inculpation. Selon lui, son recours constitutionnel était dirigé non seulement contre cet acte, mais aussi, globalement, contre la procédure pénale engagée par ce dernier. L’intéressé soutient enfin que l’ingérence dans ses droits résultant de la procédure en cours est irréversible et ne peut donc pas être redressée au moyen de sa défense devant le tribunal.

La Cour observe que, en l’espèce, le requérant n’a formulé ses objections contre l’acte d’inculpation daté du 29 août 1997 que dans son recours constitutionnel du 15 juillet 2004, soit presque sept ans plus tard. En effet, il ne ressort pas du dossier qu’il ait soulevé ce grief dans le cadre de l’enquête ou qu’il se soit adressé à la Cour constitutionnelle dans le délai légal de soixante jours à compter de la notification de cet acte. Dans ces circonstances, la Cour estime que le requérant n’a pas donné aux autorités nationales l’occasion de prévenir, le cas échéant, l’ingérence dont il se plaint devant la Cour. Dès lors, le seul moyen pour lui de contester aujourd’hui la légalité de ses poursuites pénales est de faire valoir ses objections dans le cadre de la procédure judiciaire, comme l’a constaté la Cour constitutionnelle dans sa décision. Par ailleurs, pour ce qui est de l’atteinte aux droits du requérant résultant de la durée de cette procédure, celle-ci a été examinée par la Cour sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention. La Cour rappelle enfin que le droit d’accès à un tribunal ne garantit pas aux plaignants une issue favorable de leur recours.

Dans ces conditions, la décision contestée de la Cour constitutionnelle n’apparaît pas arbitraire et l’on ne saurait conclure que le requérant a été privé du droit d’accès à cette juridiction. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 9 762 024 couronnes tchèques (CZK), à savoir environ 336 615 euros (EUR) au titre du préjudice matériel, censé correspondre à un manque à gagner qu’il aurait subi depuis septembre 1999, et qu’il calcule sur la base d’un salaire brut dans une banque tchèque. Il demande également 1 million CZK (34 482 EUR) au titre du dommage moral, résultant des préjudices psychique, professionnel et social subi du fait de la longueur de la procédure, ainsi que des répercussions de celle-ci sur sa vie familiale.

Le Gouvernement objecte qu’il n’y a aucun lien de causalité entre la violation alléguée de la Convention et le prétendu dommage matériel, et conteste également le mode de calcul de celui-ci. Il note que dans la majorité des cas, le requérant s’est vu refuser des emplois pour des raisons autres que celle de faire l’objet d’une accusation pénale, et qu’il a travaillé entre décembre 2003 et septembre 2004. Pour ce qui est d’un éventuel dédommagement du préjudice moral, le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. Elle admet en revanche que la durée de la procédure litigieuse a causé au requérant un certain dommage moral, qui ne se trouve pas suffisamment réparé par le constat d’infraction à la Convention. Dès lors, statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention et prenant en compte les circonstances de l’affaire, notamment sa complexité, la Cour considère qu’il y a lieu de lui octroyer 6 500 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 55 000 CZK (1 897 EUR) pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 45 000 CZK (1 552) EUR pour ceux encourus devant la Cour.

Le Gouvernement soutient que seuls les frais et dépens engagés devant la Cour peuvent être considérés comme encourus dans le but de relever la violation de la Convention et d’en obtenir l’effacement. Il considère néanmoins comme excessive la somme revendiquée par le requérant et propose de lui allouer à ce titre un montant n’excédant pas 500 EUR.

La Cour rappelle que les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée ( Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, § 27, 28 mai 2002), en l’espèce celle de l’article 6 de la Convention au regard de la durée de la procédure. Elle rejette donc la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale. Quant aux frais et dépens engagés devant elle, la Cour estime raisonnable, en tenant compte du fait qu’une partie de la requête a été déclarée irrecevable, d’allouer au requérant la somme de 1 200 EUR à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 6 500 EUR (six mille cinq cents euros) pour dommage moral et 1 200 EUR (mille deux cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; ces sommes sont à convertir dans la monnaie nationale de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 mars 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président