AFFAIRE BACAK c. REPUBLIQUE TCHEQUE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure nationale;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE BACAK c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2006)
SECȚIUNEA A DOUA
CAUZA
BAČÁK c. REPUBLICA CEHĂ
(
Cererea nr.
3331/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
7 martie 2006
DEFINITIVĂ
07/06/2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute în art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi retușuri de formă.
În cauza Bačák c. Republica Cehă,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședința în cameră compusă din:
D-nii
J.-P. Costa, președinte, I. Cabral Barreto, K. Jungwiert, V. Butkevych, M. Ugrekhelidze,
D-nele A. Mularoni, E. Fura-Sandström, judecători,
și din D-na S. Dollé, grefieră de secțiune,
După ce a deliberat în cameră de consiliu pe 14 februarie 2006,
Pronunță hotărârea adoptată la această dată:
PROCEDURA
La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 3331/02) îndreptată împotriva Republicii Cehe și înaintată de un cetățean al acestui stat, D. Břetislav Bačák („reclamantul"), Curții pe 17 ianuarie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").
Reclamantul este reprezentat de D-na M. Nespala, avocat la baroul ceh. Guvernul ceh („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, D. V.A. Schorm.
Pe 15 noiembrie 2004, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât că se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului.
PE FAPT
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1951 și locuiește la Praga.
Pe 29 august 1997, anchetatorul de poliție din Ústí nad Labem l-a inculpat pe reclamant și pe F.K. pentru încălcarea obligațiilor privitoare la administrarea bunurilor altuia în domeniu bancar, astfel dând curs unei plângeri penale din 24 iunie 1996.
Între 24 septembrie 1997 și 16 martie 1998, inculpații au fost ascultați de două ori și poliția a audiat treisprezece martori, doi dintre aceștia în Slovacia. Au fost efectuate și alte acte de cercetare pentru completarea dosarului.
Pe 2 și 3 iunie 1998, inculpații au avut posibilitatea să ia cunoștință de rezultatele anchetei; Guvernul observă că cu această ocazie, niciunul dintre ei nu s-a plângut de întârzieri.
Pe 24 iunie 1998, anchetatorul a transmis dosarul procurorului regional cu un proiect de acuzație. Pe 14 iulie 1998, acesta din urmă i-a restituit cauza pentru completarea probelor. Ulterior, procurorul a cerut societăților implicate să-i furnizeze informații supuse secretului bancar, care i-au parvenit în octombrie și decembrie 1998.
După ce a primit în ianuarie 1999 avizul procuraturii superioare cu privire la calificarea juridică a faptelor litigioase, anchetatorul a procedat în martie 1999 la noi audieri. Pe 16 și 19 aprilie 1999, inculpații au consultat dosarul fără a formula obiecții cu privire la desfășurarea anchetei. Pe 27 aprilie 1999, dosarul a fost retransmis procurorului regional.
Pe 18 august 1999, reclamantul și F.K. au fost informați că faptele care le sunt reproșate vor fi de acum înainte calificate suplimentar pentru încălcarea regulilor obligatorii în relațiile comerciale. Pe 26 octombrie 1999, au fost formal acuzați pe ambele capete de acuzație menționate anterior.
Ședința din 9 februarie 2001 a fost amânată la 17 aprilie 2001 din cauza absenței reclamantului și a avocatului acestuia, care au solicitat amânarea pentru a putea lua cunoștință de cauză, care era după spusele lui „excepțional de complicată". Pe 6 aprilie 2001, apărarea a solicitat trimiterea cauzei procurorului, susținând că nici acuzații nici martorii ascultați în cursul anchetei nu fuseseră scutiți de obligația de tăcere cu privire la afacerile bancare.
Ședința din 17 aprilie 2001 a fost amânată sine die din cauza absenței motivate ale celor doi acuzați. În mai 2001, tribunalul de district (Okresní soud) din Ústí nad Labem a primit un raport medical atestând că F.K., spitalizat din aprilie, nu ar fi în stare să participe la ședință în următoarele trei luni. Pe 23 august 2001, tribunalul s-a informat asupra stării de sănătate a lui F.K. și a fost informat, pe 4 septembrie 2001, că acesta nu va putea să compară în fața tribunalului în următoarele șase luni.
Ulterior, un nou judecător a fost desemnat pentru cauză și a cerut președintelui tribunalului prelungirea termenului stabilit pentru ținerea ședinței; acest termen a fost prelungit până la 30 iulie 2002.
Pe 4 octombrie 2002, tribunalul a cerut unui expert în neurologie să evalueze capacitatea lui F.K. de a participa la proces. După explicații furnizate de avocatul lui F.K., dosarul a fost transmis expertului pe 29 ianuarie 2003. Dată fiind faptul că abia în iunie 2003 expertul a putut să intre în contact cu F.K. și să îl examineze, raportul acestuia, în care recomanda colectarea avizului unui expert în psihiatrie, a fost prezentat tribunalului pe 9 octombrie 2003.
După ce expertul în psihiatrie numit pe 12 ianuarie 2004 a propus asocierea la procedură a unui expert în psihologie, acesta din urmă a fost desemnat pe 12 februarie 2004. Conform expertizei lor comune, prezentate tribunalului pe 25 martie 2004, F.K. era capabil să asiste la ședință, cu condiția ca desfășurarea acesteia să fie adaptată stării sale de sănătate.
Între 6 mai 2004 și 9 iunie 2005, au avut loc șase ședințe, în care tribunalul a audiat cei doi acuzați, martori și a examinat probele scrise.
Pe 15 iulie 2004, reclamantul a depus o contestație constituțională, cerând anularea inculpării și neexercitarea urmăririi penale, pe motiv că actul de inculpare nu ar fi în mod corespunzător motivat; s-a plângut de asemenea de durata excesivă a procedurilor care ar dovedi insuficiență probelor la adresa sa.
Prin decizia din 10 august 2004, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a declarat contestația inadmisibilă pentru tardivitate, observând că actul de inculpare datează din 1997. A observat de asemenea că cât timp procedura era pendintă, reclamantul avea posibilitatea de a-și face valabile obiecțiile în fața tribunalului în cadrul apărării sale.
Procedura privind caracterul legal al acuzației împotriva reclamantului rămâne pendintă în fața tribunalului de primă instanță.
PE DROIT
I.
ASUPRA PRESUPUSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE PRIVIND DURATA PROCEDURII
Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil" așa cum este prevăzut în art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:
„Oricine are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra caracterului legal al oricărei acuzații în materie penală formulată împotriva sa."
Guvernul se opune acestei teze.
În ceea ce privește perioada care trebuie luată în considerare din perspectiva articolului 6 § 1 din Convenție, Curtea reamintește că în materia penală, „termenul rezonabil" începe în clipa în care o persoană se află în situația de „acuzat"; poate fi vorba de o dată anterioară sesizării instanței de judecată (Deweer c. Belgia, hotărâre din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, § 42), și anume data arestării, inculpării sau deschiderii investigațiilor preliminare (Wemhoff c. Germania, hotărâre din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 19; Ringeisen c. Austria, hotărâre din 16 iulie 1971, seria A nr. 13, § 100). „Acuzația", în sensul articolului 6 § 1, poate fi definită ca „notificarea oficială, emanând din partea autorității competente, a reproșului de a fi comis o infracțiune penală", ea poate în anumite cazuri lua forma altor măsuri implicând un asemenea reproș și angajând de asemenea „consecințe importante asupra situației" suspectului (Sarı c. Turcia și Danemarca, nr. 21889/93, § 66, 8 noiembrie 2001, nepublicată; Lavents c. Letonia, nr. 58442/00, § 85, 28 noiembrie 2002).
În cauza prezentă, reclamantul susține în observațiile sale că trebuie luată ca debut al perioadei de luat în considerare data din 24 iunie 1996, ziua în care o plângere penală a fost formulată împotriva sa, ceea ce a avut consecințe importante asupra vieții sale. Curtea constată însă că dosarul nu conține nicio informație cu privire la actele ce ar fi fost efectuate eventual de autoritățile între data respectivă și inculparea reclamantului pe 29 august 1997. Spre deosebire de reclamanții în cauzele citate anterior, D. Bačák nu a fost nici arestat nici deținut, și Curtea nu știe dacă și, dacă da, când a fost audiat pentru prima dată în calitate de suspect. Ea nu ar putea deci să constate cu siguranță că a suferit „consecințe importante" înainte de ziua inculpării sale.
Potrivit Curții, perioada de luat în considerare a început deci în cauza de față pe 29 august 1997, data inculpării reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Pedersen și Baadsgaard c. Danemarca [Marea Cameră], nr. 49017/99, § 44, CEDO 2004...), și nu pe 24 iunie 1996, data plângerii penale, după cum susține reclamantul. Nesfârșindu-se încă, procedura litigioasă este pendintă de aproximativ opt ani și cinci luni în fața unei instanțe.
A.
Asupra admisibilității
Curtea constată că acest grief nu este evident lipsit de temei în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea, constată că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B.
Asupra fondului
Guvernul susține că este vorba în cauza de față de o cauză foarte complexă, fiindcă infracțiunile pentru care reclamantul este acuzat cereau o investigație și o analiză aprofundată, având în vedere identificarea relațiilor între un număr mare de persoane. A fost de asemenea necesar să se audieze numeroși martori și să se colecteze, analizeze și compare numeroase probe scrise; în plus, anchetatorul nu a putut accesa anumite documente supuse secretului bancar decât cu o autorizare prealabilă. La aceasta se adaugă un element internațional, și anume faptul că contractul litigios a fost încheiat în Slovacia și că mulți dintre cei implicați sunt cetățeni slovaci. Guvernul observă în sfârșit că complexitatea cauzei a fost recunoscută de reprezentantul reclamantului într-o scrisoare adresată tribunalului (§11 mai sus).
Guvernul afirmă apoi că durata procedurii se explică în special prin obstacole privind cei doi acuzați. În primul rând, reclamantul nu a comparut la primele două ședințe ținute pe 9 februarie și 17 aprilie 2001. Apoi, factorul principal care a determinat o prelungire a procedurii este starea de sănătate a lui F.K., co-acuzat cu reclamantul, suferind de o maladie a sistemului nervos. Tribunalul nu a rămas inactiv în fața acestei situații și a întreprins mai multe demersuri pentru a stabili capacitatea lui F.K. de a compară în fața sa. Astfel, trei experți au fost asociați procedurii, dar elaborarea primului raport de expertiză a fost întârziată de dificultățile în intrarea în contact cu F.K. (§14 mai sus).
Potrivit Guvernului, autoritățile au condus cauza cu diligența maximă posibilă și activitatea lor nu suferă de întârzieri considerabile. În special, faza investigației a decurs rapid și reclamantul nu a formulat niciodată obiecții cu privire la munca anchetatorului; apoi, ședințele judiciare au fost aproape întotdeauna amânate la o dată concretă. Perioadele de timp scurse între acuzația reclamantului și ținerea primei ședințe, cât și între sfârșitul anului 2001 și începutul anului 2002 când un nou judecător a fost desemnat pentru cauză, nu ar putea fi considerate ca perioade de inactivitate, având în vedere complexitatea cauzei care cerea un număr mare de acte și o analiză riguroasă. Mai mult, munca tribunalului din Ústí nad Labem a fost întârziată în urma inundațiilor din august 2002.
Reclamantul susține că procedura suferă din cauza unor numeroase perioade de inactivitate imputabile autorităților naționale și că el însuși a cooperat întotdeauna cu acestea. Subliniază că majoritatea probelor colectate sunt contrare codului de procedură penală fiindcă persoanele audiate nu fuseseră scutite de obligația de tăcere cu privire la afacerile bancare, ceea ce va necesita noi audieri în viitor. Denunță de asemenea că niciun raport de expertiză privind daunele pretinse a fi cauzate de infracțiuni nu a fost elaborat până acum și că tribunalul nu a ținut seama de cererea sa de trimitere a cauzei procurorului, ceea ce a făcut colectarea probelor mai dificilă.
Interesatul se plânge apoi că, în situația în care starea de sănătate a co-acuzatului său nu-i permitea să participe la proces, tribunalul nu a ordonat separarea cauzelor lor, după cum i-o permitea codul de procedură penală. Susține de asemenea că autoritățile nu au ținut seama de faptul că în Slovacia, unde ar fi fost comisă infracțiunea, plângerea penală fusese clasată fără consecințe, și afirmă că actul seu de inculpare nu satisface cerințele legii.
În sfârșit, reclamantul evidențiază efectele negative ale procedurii penale asupra vieții sale sociale, profesionale și familiale.
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și în lumina criteriilor consacrate prin jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miaza în joc a litigiului pentru interesatul (a se vedea, printre mulți alții, Pélissier și Sassi c. Franța [Marea Cameră], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II; Hradecký c. Republica Cehă, nr. 76802/01, § 44, 5 octombrie 2004).
Curtea recunoaște că trăsătura esențială a cauzei este complexitatea sa. Suspiciunile care plouă asupra reclamantului se referă la criminalitatea financiară, comisă adesea prin tranzacții complexe având scop să scapă de controlul organelor de investigație. Curtea considers deci că amplitudinea investigației și complexitatea dosarului sunt în cauza de față incontestabile, și că acest factor constituie a priori un element favorabil justificării unei durate prelungite a procedurii (C.P. și alții c. Franța, nr. 36009/97, § 30, 1 august 2000; Lavents c. Letonia, nr. 58442/00, § 99, 28 noiembrie 2002).
În ceea ce privește comportamentul interesatului, Curtea nu observă niciun element propriu să demonstreze că reclamantul sau avocații săi au adoptat un comportament dilatator sau au pus obstacole bunei desfășurări a procesului. În schimb, importante întârzieri ale procedurii în cauză sunt datorite stării de sănătate a co-acuzatului său. Constituind un factor de forță majoră, aceste întârzieri nu pot fi reproșate nici reclamantului nici autorităților naționale.
În ceea ce privește comportamentul autorităților sesizte cu cauza, Curtea constată că investigația a durat de la 29 august 1997, data inculpării reclamantului, la 27 aprilie 1999, data transmiterii dosarului procurorului. Ținând seama de complexitatea cauzei, Curtea considers că durata acestei faze a procedurii nu ar putea fi considerată nerezonabilă (a se vedea, mutatis mutandis, C.P. și alții c. Franța, § 32, citat anterior).
Cu toate acestea, în ceea ce privește faza judiciară ulterioară investigației, Curtea observă că durează deja șase ani și nouă luni pentru o instanță. La început, o perioadă excesiv de lungă de un an și mai mult de trei luni s-a scurs între acuzația reclamantului și prima ședință stabilită în cauză. În această privință, nu ar putea fi acceptat argumentul Guvernului potrivit căruia un asemenea laps de timp era necesar judecătorilor pentru a lua cunoștință de dosar. Apoi, admițând că un nou judecător desemnat pentru cauză la sfârșitul anului 2001 trebuia să se familiarizeze cu dosarul, Curtea consideră că prelungirea termenului pentru ședință până la 30 iulie 2002 pare excesivă, cu atât mai mult cu cât, potrivit raportului medical din 4 septembrie 2001, indisponibilitatea lui F.K. nu trebuia să dureze decât șase luni, și anume până în martie 2002. În sfârșit, în pofida dificultăților de a contacta F.K. între februarie și iunie 2003, trebuie să se considere lung procesul elaborării primei expertize, mergând de la desemnarea expertului pe 4 octombrie 2002 până la prezentarea raportului pe 9 octombrie 2003. După aceea, tribunalul a mai fost nevoie trei luni pentru a urma recomandarea, formulată în raportul respective, de a desemna un expert în psihiatrie.
Având în vedere toate cele de mai sus, și fiind conștientă de complexitatea cauzei și de întârzierile inevitabile datorite bolii co-acuzatului reclamantului, Curtea consideră că tribunalul nu a adus toată diligența necesară bunei desfășurări a procedurii și că, în cauza de față, nu se poate considera „rezonabilă" durata de opt ani și mai mult de cinci luni pe care deja o cunoaște procedura penală la data adoptării prezentei hotărâri.
În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii.
II.
ASUPRA ALTOR PRESUPUSE ÎNCĂLCĂRI
Asupra grievului privind neechitatea procedurii
Reclamantul denunță de asemenea neechitatea procedurii conduse împotriva sa, susținând că nici el însuși nici alte persoane audiate în cadrul procedurii nu fuseseră scutite de obligația de tăcere cu privire la afacerile bancare. În consecință, probele astfel colectate ar fi neefective și contrare codului de procedură penală.
Curtea constată că grievul reclamantului este prematur, procedura fiind încă pendintă în fața tribunalului de primă instanță. Căile de atac interne nu au deci fost epuizate după cum cere art. 35 § 1 din Convenție.
Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție.
Asupra grievului privind încălcarea dreptului la respectarea vieții private și familiale
Pe temeiul articolului 8 din Convenție, reclamantul susține că din cauza lungimii procedurii penale, este limitat în viața sa privată și familială și nu găsește un loc de muncă corespunzător calificării sale profesionale (ceea ce este susținut de numeroase scrisori refuzând candidatura sa pentru diverse locuri de muncă).
Curtea constată că o anumită limitare a vieții private și familiale este inerentă urmăririi penale. Acest aspect al cauzei trebuie deci luat în considerare în examinarea grievului privind art. 6 § 1 din Convenție și, dacă este cazul, în estimarea unui prejudiciu moral suferit de interesatul.
Dată fiind circumstanța că nicio întrebare distinctă nu se pune pe temeiurile articolului 8 din Convenție și ținând seama de concluzia sa de mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze cauza pe temeiurile acestei dispoziții (a se vedea, mutatis mutandis, Volf c. Republica Cehă, nr. 70847/01, § 40, 6 septembrie 2005).
Asupra grievului privind accesul la Curtea Constituțională
Într-o scrisoare din 13 ianuarie 2005, reclamantul contestă decizia Curții Constituționale din 10 august 2004. Susține că jurisdicția aceasta ar fi trebuit să reexamineze fondul obiecțiilor sale privind legalitatea actului seu de inculpare. Potrivit sa, contestația sa constituțională era îndreptată nu numai împotriva acestui act, ci și, în general, împotriva procedurii penale inițiate de acesta. Interesatul susține în sfârșit că amestecul în drepturile sale rezultând din procedura în curs este ireversibil și nu poate deci fi remediat prin intermediul apărării sale în fața tribunalului.
Curtea observă că, în cauza de față, reclamantul și-a formulat obiecțiile împotriva actului de inculpare datat 29 august 1997 doar în contestația sa constituțională din 15 iulie 2004, aproape șapte ani mai târziu. Într-adevăr, nu rezultă din dosar că ar fi ridicat acest grief în cadrul investigației sau că s-ar fi adresat Curții Constituționale în termenul legal de șaizeci de zile de la notificarea acestui act. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamantul nu a dat autorităților naționale ocazia de a preveni, dacă era cazul, amestecul din care se plânge în fața Curții. În consecință, singurul mijloc pentru el de a contesta astazi legalitatea urmăririi sale penale este de a-și face valabile obiecțiile în cadrul procedurii judiciare, după cum a constatat Curtea Constituțională în decizia sa. Mai mult, în ceea ce privește amestecul în drepturile reclamantului rezultând din durata acestei proceduri, acesta a fost examinat de Curtă pe temeiurile articolului 6 § 1 din Convenție.
Curtea reamintește în sfârșit că dreptul de acces la o jurisdicție nu garantează plângitorului un rezultat favorabil al recurzului.
În aceste condiții, decizia contestată a Curții Constituționale nu pare arbitrară și nu se poate trage concluzia că reclamantul a fost privat de dreptul de acces la această jurisdicție.
Rezultă că acest grief trebuie respins pentru defect manifest de temei, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
III.
ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante superioare nu permite să repareze decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, satisfacție echitabilă."
A.
Daunele
Reclamantul solicită 9.762.024 coroane cehe (CZK), și anume aproximativ 336.615 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, care ar trebui să corespundă unei pierderi de câștig pe care ar fi suferit-o din septembrie 1999, și pe care o calculează pe baza unui salariu brut într-o bancă cehă.
Solicită de asemenea 1 milion CZK (34.482 EUR) cu titlu de prejudiciu moral, rezultând din prejudiciile psihice, profesionale și sociale suferite din cauza lungimii procedurii, cât și din consecințele acesteia asupra vieții sale familiale.
Guvernul objetează că nu există niciun liant de cauzalitate între presupusa încălcare a Convenției și pretinsul prejudiciu material, și contestă de asemenea modul de calcul al acestuia. Observă că în majoritatea cazurilor, reclamantul a fost refuzat pentru joburi din motive altele decât acelea de a fi subiect al unei acuzații penale, și că a lucrat între decembrie 2003 și septembrie 2004.
În ceea ce privește eventualul despăgubire a prejudiciului moral, Guvernul se remite la înțelepciunea Curții.
Curtea nu observă niciun liant de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. Ea admite în schimb că durata procedurii litigioase a cauzat reclamantului un anumit prejudiciu moral, care nu este suficient reparată de constatarea încălcării Convenției.
În consecință, pronunțindu-se în echitate după cum cere art. 41 din Convenție și ținând seama de circumstanțele cauzei, în special de complexitatea sa, Curtea consideră că este cazul să-i aloce 6.500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B.
Cheltuieli și costuri
Reclamantul solicită de asemenea 55.000 CZK (1.897 EUR) pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne și 45.000 CZK (1.552 EUR) pentru cele suportate în fața Curții.
Guvernul susține că doar cheltuielile și costurile angajate în fața Curții pot fi considerate ca fiind suportate în scopul ridicării încălcării Convenției și obținerii reparării sale. Consideră cu toate acestea excesivă suma revendicată de reclamant și propune să i se aloce la acest titlu o sumă care nu să depășească 500 EUR.
Curtea reamintește că cheltuielile judiciare sunt recoverabile doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002), în cauza de față cea a articolului 6 din Convenție privind durata procedurii. Respinge deci cererea privind cheltuielile și costurile procedurii naționale.
Cât privește cheltuielile și costurile suportate în fața sa, Curtea consideră rezonabil, ținând seama de faptul că o parte a cererii a fost declarată inadmisibilă, să aloce reclamantului suma de 1.200 EUR la acest titlu.
C.
Interese de moratoriu
Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de moratoriu pe rata de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
1.
Declară
cererea admisibilă cu privire la grievul privind durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru restul;
2.
Declară
că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
3.
Declară
a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 6.500 EUR (șase mii cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral și 1.200 EUR (o mie două sute euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; aceste sume trebuie convertite în moneda națională a Statului pârât la cursul aplicabil la data plății;
b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale;
4.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 7 martie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.
S. Dollé
J.-P. Costa
Grefieră
Președinte