AFFAIRE CAMBAL c. REPUBLIQUE TCHEQUE

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 22771/04) îndreptată împotriva Republicii Cehe și înaintată Curții de un cetățean al acestui stat, d-l Pavel Cambal («reclamantul»), pe 1 iunie 2004, în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamantul este reprezentat de d-na J. Josef, avocat la baroul ceh. Guvernul ceh («Guvernul») este reprezentat de agentul său, d-l V.A. Schorm.

Pe 18 ianuarie 2005, Curtea a hotărât să comunice petiția Guvernului. Invocând art. 29 § 3 al Convenției, ea a hotărât că se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului.

Interesat și soția sa sunt părinți adoptivi ai unei fete, născute în 1998. La o dată nedeterminată în 2001, soția reclamantului a părăsit domiciliul conjugal, luând copilul cu ea.

Pe 25 mai 2001, reclamantul a intentat în fața tribunalului de district (Okresní soud) Hodonín o procedură privind exercitarea autorității părintești asupra minorei pentru perioada după divorț. Soția sa a cerut tribunalului să se pronunțe și asupra acestei probleme pentru perioada înainte de divorț.

Pe 11 și 12 iunie 2001, părinții au cerut fiecare adoptarea unei măsuri provizorii prin care custodia minorei le-ar fi atribuită.

Pe 14 iunie 2001, tribunalul a adoptat o măsură provizoriu prin care a încredințat custodia copilului mamei și a ordonat reclamantului să plătească o pensie alimentară. Tribunalul regional (Krajský soud) Brno a confirmat această decizie pe 25 septembrie 2001.

Pe 20 noiembrie 2001, reclamantul și-a precizat cererea din 25 mai 2001, invitând tribunalul să determine în sentință dreptul de vizită al acestuia privind minora, susținând că mama îl împiedica să o vadă.

Ședința din 10 aprilie 2002 pe fond a fost amânată în scopul elaborării unui raport de peritaj; pe 30 aprilie 2002, tribunalul a încărcat o expertă în psihiatrie să îl realizeze în termen de treizeci de zile. Pe 27 august și 30 septembrie 2002, tribunalul a reluat elaborarea raportului, care i-a fost probabil prezentat în decembrie 2002. Întrucât experta nu a recomandat contact între copil și reclamant și a sugerat ca acesta din urmă să suporte un examen sexologic, interesat a contestat concluziile sale și a cerut realizarea unui raport de revizuire.

Pe 18 decembrie 2002, o expertă în sexologie a fost numită; raportul ei, în care a recomandat acordarea reclamantului unui drept de vizită destul de larg, a ajuns la tribunal pe 26 martie 2003. În aprilie 2003, soția reclamantului a emis obiecții la acest raport, a cerut revizuirea acestuia și a contestat, fără succes, decizia privind remunerația expertei.

Pe 31 martie 2003, tribunalul a cerut unui al treilea expert să realizeze raportul de revizuire și a desemnat un nou curator copilului.

Pe 1 octombrie 2003, reclamantul a cerut adoptarea unei măsuri provizorii prin care i-ar fi atribuită custodia copilului. Tribunalul l-a dezbătut pe 8 octombrie 2003, după ce a desemnat copilului un nou curator. A observat că, atât timp cât procedura pe fond era în curs și continua să strângă probe, nu dispunea de o bază suficientă pentru a modifica decizia anterioară.

Pe 21 octombrie 2003, reclamantul a invitatribunalul să dea dosarul expertei. Pe 18 noiembrie 2003, aceasta a informat tribunalul că din cauza supraaglomerării de muncă, nu putea ocupa afacerea decât în ianuarie 2004. În raportul ei de peritaj, prezentat pe 16 februarie 2004, ea a confirmat capacitatea educativă a reclamantului dar a exprimat îndoieli cu privire la cea a mamei.

Pe 1 martie 2004, reclamantul a cerut ca dreptul de vizită al acestuia privind copilul să fie determinat prin intermediul unei măsuri provizorii. El susținea că potrivit raportului de peritaj, absența contactului cu tatăl era prejudicială intereselor minorei. Pe 8 martie 2004, tribunalul a admis cererea interesatului și a hotărât prin măsură provizoriu că acesta avea dreptul să vadă fiica sa o dată la două săptămâni. Mama a apelat.

Ca urmare a scrisorii reclamantului care informa tribunalul de nerespectarea măsurii provizorii de către mamă, aceasta a primit, pe 29 martie 2004, o somație a tribunalului avertizând asupra consecințelor comportamentului ei.

După ce reclamantul a adus la cunoștința tribunalului, pe 5 și 20 aprilie 2004, că nu a putut realiza dreptul de vizită, tribunalul a cerut curatorului copilului, pe 3 mai 2004, să convingă mama să respecte decizia sa.

Pe 12 mai 2004, avocata mamei a informat tribunalul că clienta ei respecta măsura provizoriu dar că minora refuza să-l ajungă pe reclamant.

Pe 27 mai 2004, tribunalul regional, sesizat al apelului mamei împotriva deciziei din 8 martie 2004, a redus dreptul de vizită al reclamantului la o zi pe săptămână.

Pe 7 iunie 2004, mama copilului a cerut revizuirea rapoartelor de peritaj realizate până atunci.

Între 13 mai și 4 noiembrie 2004, reclamantul ținea tribunalul informat de situație și cerea custodia minorei. Soția sa s-a opus acuzelor lui. În consecință, judecătorul a solicitat cooperarea asistentei sociale și a părților și, pe 17 septembrie 2004, s-a întâlnit cu mama care a fost chemată să coopereze cu un centru de consultare. Mama a afirmat, printre altele, că în pofida explicațiilor sale și a unor întâlniri realizate în prezența curatorului (pe care reclamantul nu dorea să le continue), minora continua să refuze orice contact cu tatăl.

Pe 2 decembrie 2004, tribunalul a primit un raport din centrul de consultare menționat, în care fusese avut loc, pe 25 octombrie 2004, o întâlnire între părinți și minoră. Potrivit acestui raport, reclamantul nu manifesta suficientă empatică și înțelegere pentru nevoile copilului, de aceea contactul acestuia cu copilul nu a fost considerat favorabil pentru dezvoltarea acestuia.

Guvernul susține că potrivit raportului curatorului datat 10 decembrie 2004, nu existau deficiență în grija acordată de mamă și reclamantul nu contactase minora din end octombrie 2004.

Ședința din 13 decembrie 2004, la care fuseseră ascultate trei experți, a fost amânată sine die în scopul elaborării de către un institut a unui raport revizuit, solicitat de părți.

Pe 24 ianuarie 2005, tribunalul l-a dezbătut pe reclamant de cererea din 17 ianuarie 2005, prin care intenționase să i se atribuie temporar custodia.

Reclamantul susține că durata procedurii relative la exercitarea autorității părintești a încălcat principiul «termenului rezonabil» prevăzut de art. 6 § 1 al Convenției, redactat după cum urmează: «Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va hotărî (...) privind contestațiile asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil (...)»

Guvernul se opune acestei poziții.

Perioada de luat în considerare a început pe 25 mai 2001 și nu s-a încheiat încă. A durat deci deja patru ani și opt luni pentru o instanță, știind că instanța de apel a fost între timp chemată să se pronunțe asupra anumitor probleme accesoire. A. Privitor la admisibilitate

Curtea constată că motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă de asemenea că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Privitor la fond

Recunoscând că prezintă un enjeu considerabil pentru reclamant, Guvernul observă că procedura litigioasă este complexă prin natura sa. Într-adevăr, susceptibilă de a avea un impact considerabil asupra vieții interesaților, decizia asupra autorității părintești nu poate fi adoptată decât după un examen minuțios al intereselor, adesea contradictorii, ale persoanelor interesate. În caz concret, durata globală a procedurii ar fi datorată în primul rând unor tensiuni între părinți și pozițiilor lor ireconciliabile, care duc la un număr mare de diferite cereri, obiecții și apeluri introduse de aceștia. Pentru a determina obiectiv capacitatea educativă a părinților și interesele copilului, tribunalul a dispus realizarea mai multor rapoarte de peritaj; autorii acestora nu au ajuns totuși la concluzii compatibile. Prin urmare, tribunalele procedează la o viteză adecvată dar durata procedurii este dependentă de amploarea probelor prin peritaj. Activitatea lor este în plus retardată de cererile de măsuri provizorii introduse de interesat, care necesită un tratament prioritar.

Reclamantul susține că tribunalul nu a dovedit diligență și că nu există nicio explicație obiectivă pentru lapsurile importante de timp care au trecut între diferitele acte procedurale. El consideră de asemenea că tribunalul ar fi trebuit să angajeze d'office o procedură privind schimbarea custoziei.

Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază urmare circumstanțelor cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea afacerii, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru interesat. Este deci fundamental să se trateze cu celeritate afacerile de custodie a copiilor (Voleský c. Republica Cehă, nr. 63267/00, § 102, 29 iunie 2004).

În caz concret, Curtea admite că afacerea presenta o anumită complexitate, în particular din cauza dezacordurilor existente între părinți, care necesitau o reevaluare continuă a interesului superior al copilului. Cu toate acestea, nu se poate reproșa reclamantului că a folosit diverse apeluri oferite de dreptul intern pentru a-și apăra interesele. Privitor la comportamentul autorităților, Curtea observă mai întâi că nicio decizie pe fond nu a fost redată până în prezent și că afacerea rămâne în curs în fața tribunalului de primă instanță. Întârzierile sunt de observat mai ales în elaborarea rapoartelor de peritaj; pe acest punct, Curtea amintește că un expert, independent în realizarea raportului, rămâne totuși supus controlului autorităților judiciare, ținute să asigure bunul desfășurare al peritajului (Versini c. Franța, nr. 40096/98, § 29, 10 iulie 2001). Ar rezulta de asemenea din cererea reclamantului datată 21 octombrie 2003 că la această ultimă dată, experta desemnată pe 31 martie 2003 nu fusese încă în posesia dosarului. Apoi, ședința din 13 decembrie 2004 a fost amânată în așteptarea unui nou raport de revizuire dar pare că aceasta nu fusese încă prezentat pe 27 mai 2005, data prezentării de către Guvern a observațiilor sale. Curtea reafirmă în sfârșit că îi revine statelor contractante să-și organizeze sistemul judiciare în așa fel încât jurisdicțiile să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitiva asupra contestațiilor relative la drepturile și obligațiile sale de caracter civil într-un termen rezonabil (Gozalvo c. Franța, nr. 38894/97, § 27, 9 noiembrie 1999). Din aceasta, statul pârât nu ar putea invoca necesitatea de a se pronunța asupra cererilor de măsuri provizorii pentru a justifica întârzierile pe care le acuză procedura pe fond.

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate și ținând seama de miza procedurii pentru reclamant, Curtea consideră că în caz concret, tribunalele nu au dovedit diligența necesară și că nu se poate considera drept «rezonabilă» durata de patru ani și opt luni pe care o cunoaște deja procedura la data adoptării prezentei hotărâri. Din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției privind durata procedurii. II. PRIVITOR LA ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 8 AL CONVENȚIEI REZULTÂND DIN DURATA PROCEDURII

Invocând art. 8 al Convenției, reclamantul denunță o încălcare a dreptului la respectarea vieții private și familiale care ar rezulta, în primul rând, din durata procedurii litigioase.

Guvernul consideră că motiv se bazează pe aceleași fapte ca și cel tirat din art. 6 § 1 și că nu este deci necesar să fie examinat separat (a se vedea, mutatis mutandis, Voleský c. Republica Cehă, cit., § 116).

Curtea observă că motiv este legat de cel examinat mai sus și trebuie deci de asemenea declarat admisibil.

Cu toate acestea, ținând seama de constatarea privind art. 6 § 1 (§34 mai sus), Curtea consideră că nu este cazul să examineze dacă a existat, în caz concret, o încălcare a acestei dispoziții (a se vedea, printre altele, Laino c. Italia [Marea Cameră], nr. 33158/96, § 25, CEDH 1999-I). De mai mult, repercusiunile duratei procedurii litigioase asupra vieții familiale a reclamantului au fost luate în considerare în cadrul mizei procedurii.

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, interesat pare de asemenea să denunțe inechitatea procedurii, în sensul că tribunalul nu protejează suficient interesele sale.

Curtea constată că motiv reclamantului referitor la inechitatea procedurii este prematur, procedura fiind continuă în curs în fața tribunalului de primă instanță; căile de atac interne nu au fost deci epuizate așa cum este cerut de art. 35 § 1 al Convenției. De aici urmează că motiv trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4. 2. Privitor la motiv privind imposibilitatea reclamantului de a vedea fiica sa

Pe temeiul articolului 8 al Convenției, reclamantul reia argumentul conform căruia tribunalele nu protejează suficient drepturile sale, precum și interesele fiicei sale, și se plânge de imposibilitatea de a vedea aceasta.

Guvernul excepționează mai întâi neepuizarea căilor de atac interne, din lipsă pentru reclamant de a ridica motiv tirat din dreptul la respectarea vieții familiale în fața Curții Constituționale cehe. El susține de asemenea că interesat nu a folosit toate mijloacele prevăzute de dreptul intern pentru a executa măsura provizoriu privind dreptul de vizită; într-adevăr, ar fi doar informat tribunalul de situație și ar fi cerut să-l avertizeze pe mama copilului asupra consecințelor care ar putea rezulta din nerespectarea de către ea a obligațiilor decurgând din măsura menționată. Privitor la fondul motivului, Guvernul observă că în virtutea măsurii provizorii din 14 iunie 2001, confirmată în apel pe 25 septembrie 2001, custodia minorei a fost încredințată mamei care se ocupa cum trebuie de ea. Dreptul de vizită al reclamantului a fost determinat de măsura provizoriu din 8 martie 2004, modificată pe 27 mai 2004. Ca reacție la acuzele reclamantului conform cărora mama refuza să-l lase să vadă copilul la datele prevăzute, tribunalul a somației aceasta, pe 29 martie 2004, să se achite de obligații, sub pedeapsa sancțiunilor. Pe 3 mai 2004, a solicitat ajutorul curatorului și, pe 17 septembrie 2004, a convocat mama la o întâlnire. Ținând seama că avocata mamei a informat tribunalul că minora era ea însăși opusă contactului cu reclamantul, tribunalul a încurajat părinții să coopereze cu un centru de consultare. Rezultă totuși din raportul acestuia din urmă referitor la o întâlnire organizată în cadrul lui pe 25 octombrie 2004 că reclamantul nu a respectat ceea ce fusese convenit, exercitând presiune asupra copilului și atacând verbal mama; în aceste condiții, continuarea întâlnirilor nu a fost recomandată de centru. În concluzie, Guvernul constată că acuzele reclamantului sunt în contradicție absolută cu cele ale soției sale. În caz concret, tribunalul se confruntă deci cu o situație foarte complicată, pe care incearcă s-o rezolve cu ajutorul curatorului și rapoartelor de peritaj, ale căror concluzii sunt totuși și ele contradictorii.

Reclamantul se opune excepției preliminare ridicate de Guvern, susținând că nu cere protecție împotriva unei atingeri injustificate dar o «satisfacție pentru inactivitatea celui care are obligația legală de a elimina consecințele» unei asemenea atingeri. Contestă de asemenea nu fi invitat tribunalul decât să-l avertizeze pe soție asupra consecințelor nerespectării obligațiilor sale, și susține că aceasta nu rezultă din documentele prezentate. Privitor la fond, reclamantul critică Guvernul că a ales în dosar doar unele informații și a omis altele, mai importante. El susține că dreptul de a-și întâlni fiica a fost încălcat pentru că tribunalele cehe nu i-au asigurat posibilitatea de a o vedea, nici nu au inițiat o procedură privind schimbarea custoziei.

În primul rând, Curtea nu consideră necesar să examineze în caz concret chestiunea de a ști dacă reclamantul s-a conformat condiției de epuizare a căilor de atac interne, deoarece presupunând chiar că a făcut-o, motivele sale sunt inadmisibile din alte motive indicate mai jos.

Curtea observă în particular că, în măsura în care procedura relative la exercitarea autorității părintești rămâne în curs, nu există la această dată nicio decizie definitiva privind dreptul de vizită al reclamantului. Singura decizie susceptibilă de a fi executată este deci măsura provizoriu din 8 martie 2004, rezultând din cererea reclamantului din 1 martie 2004. La acest privire, forța este de constatat că nimic nu împiedica reclamantul de a introduce o asemenea cerere mai devreme. Curtea observă de asemenea că după adoptarea măsurii menținute și după ce a avut loc că dreptul de vizită nu se realiza, tribunalul nu a rămas inactiv. El a, contrar, luat un anumit număr de măsuri pozitive, cum ar fi somația din 29 martie 2004, asocierea curatorului, asistentei sociale și a centrului de consultare, care mărturiseau voința sa de a restabili relațiile între reclamant și fiica sa, în timp ce protejează aceasta care pare că refuza orice contact cu interesat. Curtea nu ar putea de asemenea să treacă cu vederea faptul, neconstestt de reclamant, că acesta a refuzat posibilitatea de a intra în contact cu fiica sa prin intermediul curatorului (§21 mai sus) și că s-a comportat în mod nepotrivit la întâlnirea din 25 octombrie 2004 (§22 mai sus). Privitor la argumentul reclamantului conform căruia informațiile furnizate de Guvern sunt selective și uneori nu sunt veri, Curtea nu poate decât să constate că interesat nu a prezentat elemente concrete nici documente susceptibile de a le contesta, cu atât mai mult cu cât puținele documente atașate formularului de cerere privesc doar actele efectuate până la adoptarea măsurii provizorii din 8 martie 2004.

Ținând seama de ansamblul acestor elemente și în măsura în care este competentă să cunoască de susțineri formulate, Curtea nu a observat nicio apariție de încălcare a articolului 8 al Convenției. De aici urmează că aceasta parte a cererei este evident nefondat și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

Reclamantul cere 225 euro (EUR) cu titlu de daună materială, presupusă să corespundă cheltuielilor deplasărilor vane la domiciliul fiicei, și 24.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul se opune absenței legăturii de cauzalitate între prejudiciul material cerut și încălcarea susținută, considerând că nu se poate stabili că dacă Convenția nu ar fi fost încălcată, reclamantul nu ar fi trebuit să suporte aceste cheltuieli. El consideră că suma cerută de interesat cu titlu de prejudiciu moral este excesivă și invită Curtea să-i acorde o sumă rezonabilă.

Curtea consideră că reclamantul a suferit o anumită daună morală, care nu este suficient reparată de constatarea încălcării articolului 6 al Convenției. Luând în considerare miza litigiului pentru interesat și statuând în echitate, așa cum cere art. 41 al Convenției, consideră că trebuie să-i acorde 4.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere de asemenea 371 EUR pentru cheltuieli și costuri.

Guvernul observă că această pretenție nu este cu nimic specificată și că reclamantul nu a dovedit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cheltuielilor menționute.

În caz concret, Curtea observă că reclamantul nu a prezentat niciun justificativ și nu a prezentat elementele care permit calcularea cheltuielilor și costurilor angajate în fața juridiciilor naționale pentru a preveni sau a corecta presupusa încălcare a Convenției. Din aceasta, Curtea respinge orice cerere care se raportează la cheltuielile și costurile procedurii naționale. În schimb, ținând seama că reclamantul a fost reprezentat pe toată procedura în fața Curții, aceasta consideră rezonabil de a-i acorda suma de 350 EUR la acest titlu. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit de a baza rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilitate de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă privitor la motivele tirate din durata excesivă a procedurii și repercusiunile acesteia asupra vieții private și familiale a reclamantului, și inadmisibilă pentru restu; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Declară că nu este cazul să examineze separat motiv tirat din art. 8 al Convenției; 4. Declară a) că statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 4.000 EUR (patru mii euro) pentru prejudiciu moral și 350 EUR (trei sute cincizeci euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; aceste sume vor fi convertite în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data plății; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii facilitate de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restu. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 21 februarie 2006 în aplicare a articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Naismith J.-P. Costa Grefier adjunct Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 22771/04) dirigée contre la République tchèque et dont un ressortissant de cet Etat, M. Pavel Cambal (« le requérant »), a saisi la Cour le 1 er juin 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e J. Josef, avocat au barreau tchèque. Le gouvernement tchèque (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. V.A. Schorm.

Le 18 janvier 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT

L’intéressé et son épouse sont parents adoptifs d’une fille, née en 1998. A une date indéterminée en 2001, l’épouse du requérant quitta le domicile conjugal en emmenant l’enfant avec elle.

Le 25 mai 2001 , le requérant intenta auprès du tribunal de district (Okresní soud) de Hodonín une procédure relative à l’exercice de l’autorité parentale sur la mineure pour ce qui est de la période après le divorce. Son épouse demanda au tribunal de statuer sur cette question également pour ce qui est de la période avant le divorce.

Les 11 et 12 juin 2001, les parents demandèrent chacun l’adoption d’une mesure provisoire par laquelle la garde de la mineure leur serait attribuée.

Le 14 juin 2001, le tribunal adopta une mesure provisoire par laquelle il confia la garde de l’enfant à sa mère et ordonna au requérant de payer une pension alimentaire. Le tribunal régional (Krajský soud) de Brno confirma cette décision le 25 septembre 2001.

Le 20 novembre 2001, le requérant précisa sa demande du 25 mai 2001 en invitant le tribunal à déterminer dans le jugement son droit de visite à l’égard de la mineure, alléguant que la mère l’empêchait de la voir.

L’audience tenue le 10 avril 2002 sur le fond de l’affaire fut reportée aux fins de l’élaboration d’un rapport d’expertise ; le 30 avril 2002, le tribunal chargea une experte en psychiatrie de l’établir dans le délai de trente jours. Les 27 août et 30 septembre 2002, le tribunal relança l’élaboration du rapport, lequel lui fut soumis probablement en décembre 2002. Dans la mesure où l’experte ne recommanda pas le contact entre l’enfant et le requérant et suggéra que ce dernier subisse un examen sexologique, l’intéressé contesta ses conclusions et sollicita l’élaboration d’un rapport de révision.

Le 18 décembre 2002, une experte en sexologie fut nommée ; son rapport, dans lequel elle recommanda d’accorder au requérant un droit de visite assez ample, parvint au tribunal le 26 mars 2003. En avril 2003, l’épouse du requérant émit des objections contre ce rapport, demanda sa révision et contesta, en vain, la décision sur la rémunération de l’experte.

Le 31 mars 2003, le tribunal demanda à un troisième expert d’établir le rapport de révision, et désigna un nouveau tuteur à l’enfant.

Le 1 er octobre 2003, le requérant sollicita l’adoption d’une mesure provisoire par laquelle il se verrait attribuer la garde de l’enfant. Le tribunal le débouta le 8 octobre 2003, après avoir désigné à l’enfant un nouveau tuteur. Il releva que, tant que la procédure sur le fond était pendante et qu’il continuait à recueillir des preuves, il ne disposait pas d’une base suffisante pour pouvoir modifier la décision antérieure.

Le 21 octobre 2003, le requérant invita le tribunal à soumettre le dossier à l’experte. Le 18 novembre 2003, celle-ci fit savoir au tribunal qu’en raison de sa surcharge de travail, elle ne pouvait s’occuper de l’affaire qu’en janvier 2004. Dans son rapport d’expertise, présenté le 16 février 2004, elle confirma la capacité éducative du requérant mais exprima des doutes quant à celle de la mère.

Le 1 er mars 2004, le requérant demanda que son droit de visite à l’égard de l’enfant soit déterminé par le biais d’une mesure provisoire. Il faisait valoir que selon le rapport d’expertise, l’absence de contact avec le père portait atteinte aux intérêts de la mineure. Le 8 mars 2004, le tribunal accueillit la demande de l’intéressé et décida par une mesure provisoire que celui-ci avait droit de voir sa fille un week-end sur deux. La mère fit appel.

A la suite de la lettre du requérant qui informait le tribunal du non-respect de la mesure provisoire par la mère, celle-ci se vit adresser, le 29 mars 2004, une sommation du tribunal l’avertissant des conséquences de son comportement.

Après que le requérant porta à la connaissance du tribunal, les 5 et 20 avril 2004, qu’il n’avait pas pu réaliser son droit de visite, le tribunal demanda au tuteur de l’enfant, le 3 mai 2004, d’amener la mère à respecter sa décision.

Le 12 mai 2004, l’avocate de la mère informa le tribunal que sa cliente respectait la mesure provisoire mais que c’était la mineure qui refusait de rejoindre le requérant.

Le 27 mai 2004, le tribunal régional, saisi de l’appel de la mère interjeté contre la décision du 8 mars 2004, réduisit le droit de visite du requérant à un jour par semaine.

Le 7 juin 2004, la mère de l’enfant sollicita la révision des rapports d’expertise établis jusqu’à lors.

Entre les 13 mai et 4 novembre 2004, le requérant tenait le tribunal informé de la situation et réclamait la garde de la mineure. Son épouse s’opposa à ses allégations. En conséquence, la juge requit la coopération de l’assistante sociale et des parties et, le 17 septembre 2004, elle s’entretint avec la mère qui fut appelée à coopérer avec un centre de consultation. La mère affirma, entre autres, que malgré ses explications et quelques rencontres réalisées en présence du tuteur (que le requérant ne souhaitait pas poursuivre), la mineure continuait à refuser tout contact avec son père.

Le 2 décembre 2004, le tribunal reçut un rapport dudit centre de consultation, au sein duquel avait eu lieu, le 25 octobre 2004, une rencontre entre les parents et la mineure. Selon ce rapport, le requérant ne manifestait pas assez d’empathie et de compréhension pour les besoins de l’enfant, c’est pourquoi son contact avec l’enfant ne fut pas jugé favorable pour le développement de ce dernier.

Le Gouvernement allègue que selon le rapport du tuteur daté du 10 décembre 2004, il n’y avait pas de défaillance dans les soins dispensés par la mère et le requérant n’avait pas contacté la mineure depuis la fin octobre 2004.

L’audience du 13 décembre 2004, lors de laquelle les trois expertes furent entendues, fut reportée sine die aux fins de l’élaboration par un établissement d’une expertise révisée, sollicitée par les parties.

Le 24 janvier 2005, le tribunal débouta le requérant de sa demande du 17 janvier 2005, par laquelle il tendait à se voir provisoirement attribuer la garde. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

Le requérant allègue que la durée de la procédure relative à l’exercice de l’autorité parentale a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

La période à considérer a débuté le 25 mai 2001 et n’a pas encore pris fin. Elle a donc déjà duré quatre ans et huit mois pour une instance, sachant que la juridiction d’appel a été entre-temps amenée à statuer sur certaines questions accessoires. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond

Admettant qu’elle présente un enjeu considérable pour le requérant, le Gouvernement note que la procédure litigieuse est complexe de par sa nature. En effet, susceptible d’avoir un impact considérable sur la vie des intéressés, la décision sur l’autorité parentale ne peut être adoptée qu’après un examen minutieux des intérêts, souvent contradictoires, des personnes concernées. En l’occurrence, la durée globale de la procédure serait due en premier lieu à des tensions entre les parents et à leurs positions inconciliables, lesquelles mènent à un grand nombre de différentes demandes, objections et recours introduits par ceux-ci. Pour déterminer objectivement la capacité éducative des parents et les intérêts de l’enfant, le tribunal a fait élaborer plusieurs rapports d’expertise ; leurs auteurs ne sont cependant pas arrivés à des conclusions compatibles. Ainsi, les tribunaux procèdent à une vitesse adéquate mais la durée de la procédure est tributaire de l’ampleur des preuves par expertises. Leur activité est en outre retardée par des demandes de mesures provisoires introduites par l’intéressé, lesquelles nécessitent un traitement prioritaire.

Le requérant allègue que le tribunal n’a pas fait preuve de diligence et qu’il n’existe aucune explication objective à des laps de temps importants écoulés entre les différents actes procéduraux. Il estime également que le tribunal aurait dû engager d’office une procédure relative au changement de garde.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes, ainsi que l’enjeu du litige pour l’intéressé. Il est donc fondamental de traiter avec célérité les affaires de garde d’enfant ( Voleský c. République tchèque , n o 63267/00, § 102, 29 juin 2004).

En l’occurrence, la Cour admet que l’affaire présentait une certaine complexité, notamment en raison des différends existant entre les parents, lesquels nécessitaient une réévaluation continue de l’intérêt supérieur de l’enfant. L’on ne saurait en revanche reprocher au requérant d’avoir usé de divers recours offerts par le droit interne pour défendre ses intérêts. Pour ce qui est du comportement des autorités, la Cour note d’abord qu’aucune décision sur le fond n’a été rendue jusqu’à ce jour et que l’affaire reste pendante devant le tribunal de première instance. Des retards sont à relever notamment dans l’élaboration des rapports d’expertise ; sur ce point, la Cour rappelle qu’un expert, indépendant dans l’établissement de son rapport, reste néanmoins soumis au contrôle des autorités judiciaires, tenues d’assurer le bon déroulement de l’expertise ( Versini c. France , n o 40096/98, § 29, 10 juillet 2001). Il ressortirait en outre de la demande du requérant datée du 21 octobre 2003 qu’à cette dernière date, l’experte désignée le 31 mars 2003 n’a pas encore été en possession du dossier. Puis, l’audience du 13 décembre 2004 a été reportée dans l’attente d’un nouveau rapport de révision mais il semble que celui-ci n’ait pas encore été soumis au 27 mai 2005, date de la présentation par le Gouvernement de ses observations. La Cour réaffirme enfin qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que les juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable ( Gozalvo c. France , n o 38894/97, § 27, 9 novembre 1999). Dès lors, l’Etat défendeur ne saurait invoquer la nécessité de décider sur les demandes de mesures provisoires pour justifier des retards qu’accuse la procédure sur le fond.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis et compte tenu de l’enjeu de la procédure pour le requérant, la Cour estime qu’en l’espèce, les tribunaux n’ont pas fait preuve d’une diligence nécessaire et que l’on ne saurait considérer comme « raisonnable » la durée de quatre ans et huit mois que connaît déjà la procédure à la date de l’adoption du présent arrêt. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention au regard de la durée de la procédure. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION RÉSULTANT DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant dénonce une violation de son droit au respect de sa vie privée et familiale qui résulterait, en premier lieu, de la durée de la procédure litigieuse.

Le Gouvernement estime que ce grief se fonde sur les mêmes faits que celui tiré de l’article 6 § 1 et qu’il n’est donc pas nécessaire de l’examiner séparément (voir, mutatis mutandis, Voleský c. République tchèque , précité, § 116).

La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et doit donc aussi être déclaré recevable.

Toutefois, eu égard au constat relatif à l’article 6 § 1 (paragraphe 34 ci-dessus), la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner s’il y a eu, en l’espèce, violation de cette disposition (voir, entre autres, Laino c. Italie [GC], n o 33158/96, § 25, CEDH 1999-I). Par ailleurs, les répercussions de la durée de la procédure litigieuse sur la vie familiale du requérant ont été prises en compte dans le cadre de l’enjeu de la procédure. III.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, l’intéressé semble aussi dénoncer l’iniquité de la procédure, en ce que le tribunal ne protégerait pas suffisamment ses intérêts.

La Cour constate que le grief du requérant relatif à l’iniquité de la procédure est prématuré, la procédure étant toujours pendante devant le tribunal de première instance ; les voies de recours internes n’ont donc pas été épuisées comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. 2. Sur le grief concernant l’impossibilité pour le requérant de voir sa fille

Sur le terrain de l’article 8 de la Convention, le requérant réitère son argument selon lequel les tribunaux ne protègent pas suffisamment ses droits ainsi que les intérêts de sa fille, et se plaint de l’impossibilité de voir cette dernière.

Le Gouvernement excipe tout d’abord du non-épuisement des voies de recours internes, faute pour le requérant d’avoir soulevé le grief tiré du droit au respect de sa vie familiale devant la Cour constitutionnelle tchèque. Il soutient également que l’intéressé n’a pas usé de tous les moyens prévus par le droit interne pour faire exécuter la mesure provisoire relative à son droit de visite ; en effet, il n’aurait fait que d’informer le tribunal de la situation et de lui demander d’avertir la mère de l’enfant des conséquences que pourrait entraîner le non-respect par elle de ses obligations découlant de ladite mesure. Quant au bien-fondé du grief, le Gouvernement note qu’en vertu de la mesure provisoire du 14 juin 2001, confirmée en appel le 25 septembre 2001, la garde de la mineure a été confiée à sa mère qui s’occupait dûment d’elle. Le droit de visite du requérant a été déterminé par la mesure provisoire du 8 mars 2004, modifiée le 27 mai 2004. En réaction aux allégations du requérant selon lesquelles la mère refusait de lui permettre de voir l’enfant aux dates prévues, le tribunal a sommé celle-ci, le 29 mars 2004, à s’acquitter de ses obligations, sous peine de sanctions. Le 3 mai 2004, il a sollicité l’assistance du tuteur et, le 17 septembre 2004, il convoqua la mère à un entretien. Etant donné que l’avocate de la mère a informé le tribunal que c’était la mineure elle-même qui était opposée au contact avec le requérant, le tribunal a incité les parents à coopérer avec un centre de consultation. Il ressort néanmoins du rapport de ce dernier relatif à une rencontre organisée en son sein le 23 novembre 2004 que le requérant n’a pas respecté ce qui avait été convenu, ayant exercé de la pression sur l’enfant et verbalement attaqué la mère ; dans ces conditions, la poursuite des rencontres n’a pas été recommandée par le centre. En conclusion, le Gouvernement constate que les allégations du requérant sont en contradiction absolue avec celles de son épouse. En l’occurrence, le tribunal fait donc face à une situation très compliquée, qu’il essaie de résoudre avec l’aide du tuteur et des rapports d’expertise, dont les conclusions sont cependant contradictoires aussi.

Le requérant s’oppose à l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement, alléguant qu’il ne demande pas une protection contre une atteinte injustifiée mais une « satisfaction au titre de l’inactivité de celui qui a l’obligation légale d’éliminer les conséquences » d’une telle atteinte. Il conteste également n’avoir invité le tribunal qu’à avertir son épouse des conséquences du non-respect de ses obligations, et soutient que cela ne ressort pas des documents soumis. Quant au bien-fondé, le requérant reproche au Gouvernement de n’avoir choisi dans le dossier que certaines informations et d’en avoir omis d’autres, plus importantes. Il soutient que son droit de rencontrer sa fille a été violé car les tribunaux tchèques ne lui ont pas assuré la possibilité de la voir, ni n’ont initié une procédure relative au changement de garde.

Tout d’abord, la Cour n’estime pas nécessaire d’examiner en l’espèce la question de savoir si le requérant a satisfait à la condition de l’épuisement des voies de recours internes puisqu’à supposer même qu’il l’ait fait, ses griefs sont irrecevables pour d’autres motifs indiqués ci-dessous.

La Cour observe notamment que, dans la mesure où la procédure relative à l’exercice de l’autorité parentale reste pendante, il n’existe à ce jour aucune décision définitive sur le droit de visite du requérant. La seule décision susceptible d’être exécutée est donc la mesure provisoire du 8 mars 2004, faisant suite à la demande du requérant du 1 er mars 2004. A cet égard, force est de constater que rien n’empêchait le requérant d’introduire une telle demande plus tôt. La Cour relève également qu’après avoir adopté ladite mesure et appris par le requérant que le droit de visite ne se réalisait pas, le tribunal n’est pas resté inactif. Il a, au contraire, pris un certain nombre de mesures positives, telle la sommation du 29 mars 2004, l’association du tuteur, de l’assistante sociale et du centre de consultation, lesquelles témoignaient de sa volonté de rétablir les relations entre le requérant et sa fille, tout en préservant cette dernière qui semblait refuser tout contact avec l’intéressé. La Cour ne saurait non plus passer outre le fait, non réfuté par le requérant, que celui-ci a décliné la possibilité d’entrer en contact avec sa fille par l’intermédiaire du tuteur (paragraphe 21 ci-dessus) et qu’il s’est comporté de manière inappropriée lors de la rencontre du 25 octobre 2004 (paragraphe 22 ci-dessus). Quant à l’argument du requérant selon lequel les informations fournies par le Gouvernement sont sélectives et parfois non véridiques, la Cour ne peut que constater que l’intéressé n’a pas soumis d’éléments concrets ni de documents susceptibles de les réfuter, d’autant plus que les quelques documents joints au formulaire de requête ne concernent que les actes effectués jusqu’à l’adoption de la mesure provisoire du 8 mars 2004.

Compte tenu de l’ensemble de ces éléments, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation de l’article 8 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

Le requérant réclame 225 euros (EUR) au titre du dommage matériel, censé correspondre aux frais de ses vains déplacements au domicile de sa fille, et 24 000 EUR au titre du préjudice moral.

Le Gouvernement objecte l’absence de lien de causalité entre le préjudice matériel réclamé et la violation alléguée, considérant que l’on ne saurait établir que si la Convention n’avait pas été violée, le requérant n’aurait pas eu à supporter ces frais. Il estime que la somme demandée par l’intéressé au titre du préjudice moral est excessive et invite la Cour à lui allouer une somme raisonnable.

La Cour estime que le requérant a subi un certain dommage moral, qui ne se trouve pas suffisamment réparé par le constat d’infraction à l’article 6 de la Convention. Prenant en compte l’enjeu du litige pour l’intéressé et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, elle considère qu’il y a lieu de lui octroyer 4 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 371 EUR pour les frais et dépens.

Le Gouvernement observe que cette prétention n’est nullement spécifiée et que le requérant n’a pas prouvé la réalité, la nécessité et le caractère raisonnable desdits frais.

En l’espèce, la Cour note que le requérant n’a produit aucun justificatif ni n’a présenté les éléments permettant de calculer les frais et dépens engagés devant les juridictions nationales pour prévenir ou faire corriger la violation alléguée de la Convention. Dès lors, la Cour rejette toute demande qui se rapporterait aux frais et dépens de la procédure nationale. En revanche, étant donné que le requérant a été représenté tout au long de la procédure devant la Cour, celle-ci estime raisonnable de lui allouer la somme de 350 EUR à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de la durée excessive de la procédure et des répercussions de celle-ci sur la vie privée et familiale du requérant, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief tiré de l’article 8 de la Convention ; 4. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 4 000 EUR (quatre mille euros) pour dommage moral et 350 EUR (trois cents cinquante euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; ces sommes sont à convertir dans la monnaie nationale de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 février 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Naismith J.-P. Costa Greffier adjoint Président