AFFAIRE DOSTAL c. REPUBLIQUE TCHEQUE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6 en ce qui concerne la durée de la procédure;Irrecevable sous l'angle de l'art. 6-1 (procès équitable);Irrecevable sous l'angle de l'art. 8;Irrecevable sous l'angle de l'art. 14
AFFAIRE DOSTAL c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2006)
SECȚIUNEA A DOUA
CAUZA
DOSTÁL c. REPUBLICA CEHĂ
(Cererea nr. 26739/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
21 februarie 2006
DEFINITIV
21/05/2006
Această hotărâre va deveni definitiv în condițiile definite de art. 44 § 2 din Convenție. Poate suferi corecții de formă.
În cauza Dostál c. Republica Cehă,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), deliberând într-o cameră compusă din:
D-l J.-P. Costa,
președinte,
I. Cabral Barreto,
K. Jungwiert,
V. Butkevych,
M. Ugrekhelidze,
D-na A. Mularoni,
E. Fura-Sandström,
judecători,
și d-l S. Naismith,
grefier adjunct de secțiune,
După deliberări în camera de consiliu pe data de 31 ianuarie 2006,
Pronunță hotărârea de mai jos, adoptată în această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 26739/04) îndreptată împotriva Republicii Cehe și depusă la Curte pe data de 14 iulie 2004 de un cetățean al acestui stat, d-l Jaroslav Dostál („reclamantul"), în temeiul articolului 34 din Convenția de protejare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").
Reclamantul este reprezentat de d-na K. Veselá-Samková, avocat la baroului ceh. Guvernul ceh („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, d-l V.A. Schorm.
Pe data de 13 ianuarie 2005, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Invocând art. 29 § 3 din Convenție, ea a decis să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului.
ÎN FAPT
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1947 și locuiește la Brno.
În iunie 1988, T.D. s-a născut din căsătoria reclamantului cu T.M.
Pe data de 11 octombrie 1989, divorțul a fost pronunțat. Prin același jugement, tribunalul de district (Okresní soud) din Jihlava a aprobat acordul părinților privind exercitarea autorității parentale asupra T.D., în virtutea căruia custodia ei era atribuită mamei sale și reclamantul trebuia să plătească o pensie alimentară; dreptul de vizită nu a fost stabilit.
După aceea, reclamantul a cerut tribunalului să se pronunțe asupra dreptului său de vizită, susținând că T.M. nu-i permitea să vadă copilul.
Prin hotărârea din 20 mai 1991, care a devenit irevocabilă pe 11 iunie 1991, tribunalul de district a acordat interesatului un drept de vizită asupra fiicei sale.
După ce reclamantul a solicitat, pe data de 15 septembrie 1992, executarea acestei hotărâri, tribunalul a somit T.M. să se conformeze.
Pe data de 23 octombrie 1992, tribunalul de district a modificat ziua întâlnirilor regulate între reclamant și fiica sa.
Pe data de 2 august 1993, reclamantul a cerut executarea acestei ultime hotărâri prin sancționare cu amendă a T.M. Mai târziu, în cursul unei întâlniri a părților și a asistenței sociale organizate de tribunal, părinții au ajuns la un acord privind datele vizitelor.
Pe data de 20 octombrie 1994, reclamantul a sesizat tribunalul cu o nouă cerere referitoare la stabilirea dreptului de vizită, dar s-a retras ulterior, invocând posibilitatea unei soluții amiabile. Pe data de 7 iunie 1995, tribunalul municipal (Městský soud) din Brno a pronunțat deci desființarea acestei instanțe.
Pe data de 1 decembrie 1998, reclamantul și fosta sa soție au încheiat un acord reflectând programul de muncă neregulat al interesatului; în virtutea acestui acord, reclamantul putea petrece cu fiica sa cel puțin un weekend pe lună (cu condiția să precizeze data în avans), precum și o parte din vacanțele școlare.
Pe data de 24 ianuarie 2000, reclamantul a sesizat tribunalul cu o cerere tindând la schimbarea custoziei, susținând că T.M. îl împiedica să-și vadă fiica (ultimul contact datând din 30 octombrie 1999) și încerca să-i înrăutățească atitudinea acesteia, în timp ce copilul se simțea bine în noua sa familie. În cursul ședinței din 26 aprilie 2000, minora a declarat că dorește să-și întâlnească tatăl ca înainte; în consecință, reclamantul s-a retras din cerere și procedura s-a încheiat.
Pe data de 26 mai 2000, reclamantul a cerut tribunalului să se pronunțe din nou asupra dreptului său de vizită, susținând că circumstanțele s-au schimbat de la acordul din 1 decembrie 1998 și că nu reușea întotdeauna să se pună de acord cu fosta sa soție. Aceasta din urmă a reacționat cu o contrapropoziție și a cerut majorarea pensiei alimentare. Pe data de 18 septembrie 2000, interesatul și-a modificat cererea solicitând un drept de vizită mai larg.
La cererea reclamantului, ședința din 15 decembrie 2000 a fost amânată în vederea elaborării unui raport de expertiză psihologică; expertul a fost desemnat pe data de 20 februarie 2001.
Pe data de 2 ianuarie 2001, interesatul și-a extins cererea și a solicitat tribunalului să oblige T.M. să-i furnizeze informații regulate privind sănătatea și activitățile minorei. Pe data de 2 mai 2001, și-a modificat cererea solicitând custodia alternată, cu care minora ar fi fost de acord.
Examinarea psihologică a părților a fost efectuată pe datele de 18 mai, 25 mai și 1 iunie 2001. Potrivit raportului de expertiză prezentat tribunalului pe data de 31 octombrie 2001, minora avea o relație pozitivă cu interesatul și nu exista niciun obstacol la întâlnirile lor. Reclamantul susține totuși că T.M. a obținut acces la informații pe care fiica sa i le-a furnizat în conținență.
Pe data de 12 decembrie 2001, reclamantul a solicitat adoptarea unei măsuri provizorii determinând contactul său cu copilul.
Pe data de 18 decembrie 2001, tribunalul a pronunțat o măsură provisorie prin care a ordonat T.M. să permită reclamantului să întâlnească copilul o dată la două săptămâni. T.M. a făcut apel.
Pe datele de 16 ianuarie și 1 februarie 2002, reclamantul a cerut tribunalului să execute această măsură prin sancționare cu amendă a T.M., deoarece n-ar fi văzut pe fiica sa de mai multe luni.
Din scrisoarea asistenței sociale datată din 26 aprilie 2002 reiese că minora i-a spus că nu dorește să-și vadă tatăl; asistenta socială a recomandat deci reclamantului să nu exercite nici o presiune asupra fiicei sale.
Pe data de 2 mai 2002, interesatul a cerut din nou ca să fie executată măsura provisorie din 18 decembrie 2001. Potrivit spuselor sale, refuzând să-l vadă, copilul nu făcea decât să execute ordinele mamei sale.
Pe data de 23 mai 2002, tribunalul i-a cerut T.M. să nu facă obstacol dreptului de vizită al reclamantului determinat de măsura provisorie.
Pe data de 19 iunie 2002, reclamantul și-a reluat cererea de execuție.
Pe data de 26 iunie 2002, a cerut tribunalului să determine, prin intermediul unei măsuri provizorii, dreptul său de vizită în perioada vacanțelor de vară. Tribunalul a respins această cerere pe data de 9 iulie 2002, observând că o reglementare provisorie necesară era deja în vigoare.
Pe data de 9 august 2002, interesatul a cerut din nou o execuție rapidă a dreptului său de vizită.
Pe data de 20 august 2002, tribunalul regional (Krajský soud) din Brno, decizând apelul T.M. împotriva măsurii provizorii din 18 decembrie 2001, a respins cererea reclamantului care a condus la această măsură. Potrivit spuselor sale, nu era posibil să se concluzioneze că era T.M. care îi împiedica pe reclamant să vadă pe fiica sa și că, prin urmare, o reglementare provisorie corespundea intereselor minorei. De asemenea, a observat că tribunalul de primă instanță dispunea de dovezi suficiente pentru a se pronunța asupra fondului și că nu ar fi trebuit să prejudeceze astfel decizia finală.
Pe datele de 7 octombrie 2002 și 23 aprilie 2003, reclamantul a cerut tribunalului să țină o ședință asupra fondului. Susținea că nu avea contact cu fiica sa care se apropia de vârsta de cincisprezece ani și că raportul de expertiză din 2001 nu mai corespundea situației actuale.
În cursul ședinței din 17 septembrie 2003, minora a declarat că nu simte nevoia să-și vadă tatăl, iar interesatul (continuând să privilegieze custodia alternată) s-a retras din cererile sale tindând la o nouă determinare a dreptului său de vizită și la executarea acestui drept.
Prin hotărârea pronunțată în urma acestei ședințe, tribunalul municipal a pronunțat desființarea instanțelor referitoare la dreptul de vizită al reclamantului și la executarea acestuia, ducând la retragerea reclamantului, aprobată de T.M. și tutore. Tribunalul a respins apoi cererea interesatului tindând la custodia alternată, bazând-se în special pe refuzul minorei și pe opinia negativă a expertuluii, și a decis majorarea sumei pensiei alimentare pe care o urma să o plătească reclamantul.
Reclamantul susține în cerere că, în aceste condiții, dreptul său de vizită continuă să fie reglementat de hotărârea din 23 octombrie 1992 care nu mai este executabilă, printre altele din cauza schimbării domiciliilor părților.
Pe data de 12 decembrie 2003, reclamantul a declarat apel împotriva părții hotărârii referitoare la pensia alimentară. Luând în considerare depozițiile și comportamentul fiicei sale, evidențiind o alienare din cauza unei lungi absențe de contact, interesatul a decis să nu conteste respingerea custoziei alternate.
În același timp, a cerut tribunalului municipal să rectifice inexactitățile și erorile de fapt care se găseau în hotărârea sa.
Pe data de 25 ianuarie 2004, reclamantul s-a plâns președintei tribunalului municipal de activitatea judecătoarei care se ocupa de cazul său, precum și de întârzierile procedurii. Într-o scrisoare din 19 februarie 2004, vicepreședinta acelui tribunal a recunoscut că procedura a cunoscut întârzieri între lunile mai și septembrie 2003 și că au existat manșiri în activitatea registraturii.
Pe data de 24 februarie 2004, tribunalul municipal a procedat la o rectificare a hotărârii. Reclamantul a fost notificat cu textul nou pe data de 23 martie 2004 și, a doua zi, a cerut corectarea erorilor rămase. Și-a reluat cererea pe data de 21 octombrie 2004.
Pe data de 25 mai 2004, dosarul a fost depus tribunalului regional pentru decizie asupra apelului reclamantului. Pe data de 25 octombrie 2004, tribunalul regional a returnat dosarul tribunalului municipal, sub motiv că nu fusese decis apelul reclamantului tindând la rectificarea erorilor.
Pe data de 9 noiembrie 2004, vicepreședinta tribunalului municipal l-a informat pe interesatul că judecătoarea care se ocupa de cazul său era în concediu medical și urma să decidă după revenirea sa. Pe data de 20 decembrie 2004, dosarul a fost returnat tribunalului regional, sub motiv că nu era posibil să se primească cererea interesatului tindând la rectificarea erorilor rămase.
Pe data de 18 ianuarie 2005, a fost țin ută o ședință privitoare la pensia alimentară.
Prin hotărârea din 25 ianuarie 2005, tribunalul regional a reformatsat hotărârea din 17 septembrie 2003 în ceea ce privește pensia alimentară. Ca urmare a unui recurs extraordinar depus de reclamant plângând se din vicii de procedură, tribunalul a pronunțat mai întâi o suspensie a executării și, pe data de 22 august 2005, a anulat această hotărâre sub motiv că reclamantul fusese privat de posibilitatea de a participa în mod corespunzător la procedură. Prin decizia din 18 octombrie 2005, tribunalul regional a pronunțat desființarea instanței de apel referitoare la chestiunea pensiei alimentare, sub motiv că interesatul s-a retras din apel pe data de 13 octombrie 2005.
Guvernul adaugă că pe tot parcursul procedurii, tutorele prezenta raporturi tribunalului, efectua anchete și se întâlnea cu părțile. Din declarațiile minorei făcute în fața sa pe datele de 6 martie 2002 și 6 ianuarie 2005 ar rezulta că ea refuza din propria dorință să-l întâlnească pe reclamant, deoarece nu-i plăcea soția acestuia și simțea că aceștia nu iubeau propria sa mamă.
ÎN DREPT
I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE SUB ASPECTUL DURATEI PROCEDURII
Reclamantul susține că cauza sa nu este examinată într-un „termen rezonabil" în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, formulat astfel:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor sale privitoare la drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"
Guvernul se opune acestei teze. El consideră că singura procedură susceptibilă de a fi examinată de Curte este cea intentată prin cererea reclamantului din 26 mai 2000, care s-ar fi încheiat prin hotărârea din 17 septembrie 2003. Într-adevăr, celelalte proceduri nu au cunoscut decât o durată scurtă și s-au încheiat din cauza retragerii interesatului.
Reclamantul obiectează că procedura în cauză nu s-a încheiat decât prin hotărârea din 25 ianuarie 2005; apoi, a transmis Curții decizia din 22 august 2005, în virtutea căreia această hotărâre fusese anulată, precum și noua decizie din 18 octombrie 2005. El consideră, de asemenea, că perioada de luat în considerare plutește de la primele sale cereri tindând la determinarea dreptului de vizită, adică din aproape cincisprezece ani.
Curtea se aliniază cu opinia Guvernului conform căreia perioada de luat în considerare a început pe data de 26 mai 2000. Într-adevăr, tratarea altor cereri introductoare de instanță depuse de reclamant s-a încheiat cu mai mult de șase luni înainte de data depunerii prezentei cereri. Apoi, în ceea ce privește procedura de execuție a dreptului de vizită, Curtea nu vede motiv să se abată de la abordarea adoptată în cazurile cehe analoge, în special Kříž c. Republica Cehă ((decizie), nr. 26634/03, 29 noiembrie 2005), în care a judecat util să examineze doar durata și desfășurarea unei asemenea proceduri pe terenul articolului 8 din Convenție.
Este adevărat că ultima decizie referitoare la drepturile de custodie și vizită a fost pronunțată pe data de 17 septembrie 2003, adică cu mai mult de șase luni înainte de data depunerii prezentei cereri. Curtea observă totuși că litigiul referitor la pensia alimentară, care este o contestație asupra unei obligații civile a reclamantului, nu s-a încheiat decât prin desființarea instanței pronunțată pe data de 18 octombrie 2005. Prin urmare, perioada de luat în considerare de Curte este de cinci ani și cinci luni pentru două instanțe.
A. PRIVIND ADMISIBILITATEA
Curtea constată că acest grief nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de asemenea, că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate.
B. PRIVIND FONDUL
Guvernul constată că procedura a fost marcată mai ales de tensiuni între părinți, care au dus la imposibilitatea de a ajunge la vreun acord. Situația s-a complicat, de asemenea, din cauza diferitelor modificări aduse de reclamant cererii sale, care fac evidență indeciziei sale cu privire la dreptul de vizită. Guvernul este îngrijorat mai ales de faptul că, în timp ce se plânge în fața Curții de încălcarea dreptului său la respectarea vieții familiale, reclamantul s-a retras, pe data de 17 septembrie 2003, din cererea sa referitoare la determinarea și executarea dreptului său de vizită. Reprezentat de un avocat, reclamantul ar fi trebuit să presupună, potrivit Guvernului, că cererea sa de custodie alternată urma să fie respinsă, deoarece condițiile necesare pentru o asemenea soluție, inclusiv în special voința comună a ambilor părinți, nu erau îndeplinite.
Guvernul adaugă că o anumită perioadă a fost necesară pentru elaborarea raportului de expertiză și că tribunalele s-au confruntat cu cererea de măsură provisorie precum și cu problema executării dreptului de vizită al interesatului.
El estimează deci că, în afară de o mânșire recunoscută de vicepreședinta tribunalului municipal în scrisoarea sa către reclamant datată din 19 februarie 2004 (§33 mai sus), durata procedurii în cauză poate încă să fie considerată rezonabilă.
Reclamantul susține că tribunalele naționale, obligate să acționeze din oficiu în materia minorilor, ar fi trebuit să fie mai active în speță. Potrivit spuselor sale, ar fi putut deduce din comportamentul ei că era supusă unei presiuni din partea mamei și, prin urmare, să inițieze ele însele o determinare a dreptului său de vizită. El se opune, de asemenea, faptului că efortul său de a reglementa cauza pe cale amiabilă să fie utilizat în defavoarea sa, și susține, invocând o hotărâre pronunțată de un tribunal ceh în o altă cauză, că voința comună a ambilor părinți nu este o condiție legală pentru introducerea unei custozii alternate.
Curtea rechemintă că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoanele interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).
În speță, Curtea constată că partea procedurii referitoare la drepturile de custodie și vizită, prezentând o importanță deosebită pentru reclamant, s-a încheiat prin decizia din 17 septembrie 2003, iar interesatul a declarat apel doar de la decizia referitoare la pensia alimentară. Această chestiune a rămas în așteptare până pe data de 18 octombrie 2005, dată la care tribunalul a pronunțat desființarea instanței în urma retragerii reclamantului.
Acceptând totuși că cauza prezenta o anumită complexitate, în special din cauza divergențelor existente între părinți și a mai multor modificări aduse de reclamant cererii sale inițiale, Curtea se vede obligată să constate mai multe perioade de inactivitate în conducerea jurisdicțiilor naționale. Astfel, se constată, în ceea ce privește procedura asupra fondului cauzei, că nici o acțiune nu a fost întreprinsă de tribunalul municipal de la primirea raportului de expertiză, pe data de 31 octombrie 2001, până la adoptarea hotărârii din 17 septembrie 2003. Trebuie să se noteze la acest prilej că tribunalul regional a observat deja pe data de 20 august 2002 că tribunalul municipal dispunea de dovezi suficiente pentru a se pronunța asupra fondului. Procedura următoare hotărârii din 17 septembrie 2003 nu s-a derulat nici ea în ritm susținut, din cauza în special a necesității de a rectifica erorile acestei hotărâri, having ca și consecință mai multe transmisii de dosar. În plus, hotărârea pronunțată în apel a trebuit să fie anulată din cauza unui viciu de procedură, nepurtând răspundere pentru reclamant.
După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate și ținând seama de jurisprudența sa în materia aceasta, Curtea estimează că în speță durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde cerințelor unui „termen rezonabil".
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.
II. PRIVIND ALTE ÎNCĂLCĂRI SUSȚINUTE
Privind grieful tirat din inechitatea procedurii și lipsa imparțialității tribunalelor
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, interesatul pare, de asemenea, să denunțe inechitatea procedurii și absența imparțialității tribunalelor.
Curtea observă mai întâi că reclamantul n-a specificat în niciun fel grievul său. Ea constată apoi că n-a recurs împotriva hotărârii din 17 septembrie 2003, prin care fusese valabil decis asupra drepturilor de custodie și vizită cu privire la fiica sa, și că procedura referitoare la pensia alimentară rămâne în așteptare în fața tribunalului regional.
Căile de atac interne nu au fost deci epuizate cum se cere de art. 35 § 1 din Convenție. De aceea, acest grief trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4.
Privind grieful referitor la presupusa atingere a dreptului reclamantului la respectarea vieții sale familiale
Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul denunță că autoritățile naționale, prin inactivitatea lor, l-au împiedicat să-și exercite drepturile parentale, în special de a-și realiza dreptul de vizită și de a participa la educația fiicei sale.
Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, din lipsă ca reclamantul să fi depus aceste grievuri în fața Curții Constituționale.
Cât privește fondul, el constată că, de la 1989 până în 2000, întâlnirile dintre reclamant și fiica sa decurgeau fără probleme mari și pe baza unui acord al părinților; de aceea reclamantul s-a retras de mai multe ori din cererile sale referitoare la dreptul său de vizită. În 2000, relațiile dintre interesată și fosta sa soție s-au deteriorat, la fel ca și comunicarea reclamantului cu fiica sa, marcate fără îndoială și de atitudinea interesatului. Într-adevăr, din septembrie 2001, fiica reclamantului refuză să-l vadă, manifestând-și așadar propria opinie care, având în vedere vârsta sa, ar trebui să fie respectată. Guvernul este deci convins că absența de contact dintre reclamant și fiica sa nu este imputabilă mamei copilului, cum a constatat tribunalul regional în decizia sa din 20 august 2002.
Nici nu s-ar putea constata potrivit Guvernului că autoritățile naționale au rămas inactive. De mai multe ori, tutorele minorei s-a întâlnit cu toți cei interesați și mamei copilului i-au fost adresate mai multe somații judiciare invitând-o să-și îndeplinească obligațiile. Cu toate acestea, prin retragerea sa pe data de 17 septembrie 2003 din cererile sale tindând la determinarea și executarea dreptului său de vizită, reclamantul a împiedicat autoritățile să-și continue demersurile. În măsura în care nu a declarat apel de la decizia respingând cererea sa de custodie alternată, Guvernul estimează că reclamantul a ținut seama de opinia exprimată de fiica sa și a acceptat status quo-ul.
Reclamantul contestă excepția de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern. Referindu-se la hotărârea Hartman c. Republica Cehă (nr. 53341/99, CEDH 2003-VIII (extracts)), el susține că, la fel ca în materia articolului 6 din Convenție, Curtea Constituțională nu este în măsură să pună capăt unei încălcări a articolului 8 și să acorde victimei o indemnizație a prejudiciului moral suferit. El se opune, de asemenea, argumentului Guvernului potrivit căruia ar fi trebuit, ținând seama de jurisprudența internă relevantă, să renunțe la cererea sa de custodie alternată.
În primul rând, Curtea nu estimează necesară examinarea chestiunii dacă recursul constituțional constituia în speță un recurs efectiv pe care reclamantul ar fi trebuit să-l exercite înainte de a-și ridica grievurile în fața sa, deoarece chiar presupunând că ar fi făcut-o, această parte a cererii este inadmisibilă din alte motive indicate mai jos.
Curtea constată în special că ultima decizie a jurisdicțiilor naționale referitoare la drepturile de custodie și vizită ale reclamantului a fost pronunțată pe data de 17 septembrie 2003, adică cu mai mult de șase luni înainte de depunerea prezentei cereri, și că interesatul a decis să nu-i fac apel. De plus, nu rezultă din dosar că reclamantul ar fi întreprins din acea dată vreo acțiune la nivel intern demonstrând interesul său de a-și întâlni fiica.
În orice caz, trebuie reamintit că art. 8 din Convenție nu recunoaște unuia sau altuia dintre părinți un drept preferențial la custodia unui copil. De altfel, Curtea nu are sarcina de a se substitui autorităților interne pentru a reglementa chestiunile de custodie și vizită, deoarece jurisdicțiile naționale sunt în principiu mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a evalua elementele de care dispun și se bucură deci de o mare latitudine în materia aceasta (Elsholz c. Germania [GC], nr. 25735/94, § 48, CEDH 2000-VIII). De altfel, trebuie să țină seama în special de interesele superioare ale copilului și de drepturile pe care i le recunoaște art. 8 din Convenție.
În speta de față, nu este contestat de părti că reclamantul a putut-și vedea fiica relativ regulat până în 2001. La acea epocă, cum observă Guvernul, minora în vârstă de treisprezece ani a început să declare că nu mai dorește să-l întâlnească. Din acest motiv, tribunalul regional a estimat în decizia sa din 20 august 2002 că nu era posibil să se concluzioneze că era T.M. care îi împiedica pe reclamant să vadă fiica sa și că o reglementare provisorie ar corespunde intereselor minorei. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu s-ar putea reproșa tribunalelor că nu au recursat la această etapă la măsuri coercitive, care ar fi putut să se dovedească contraproductive, și reamintește că înțelegerea și cooperarea tuturor persoanelor interesate constituie întotdeauna un factor important.
În fața atitudinii reclamantului care ulterior a renunțat să-și vadă dreptul de vizită nou determinat și executat, nu este loc potrivit Curții să acuze autoritățile naționale de inactivitate. Într-adevăr, dacă tribunalele cehe pot acționa din propria inițiativă în cazurile referitoare la copii minori, aceasta presupune potrivit Curții că au cunoștință de necesitatea de a interveni. În speta de față, ar fi greu de imaginat că reclamantul să-și vadă „impus" un drept de vizită, ținând seama că s-a retras din cerere și că nu rezultă din dosar că ar fi căutat un teren de înțelegere cu fiica sa. Reclamantul nu-și poate deci pune în sarcina Statului toată responsabilitatea deteriorării vieții sale familiale.
Ținând seama de întregul ansamblu al acestor elemente, și în măsura în care este competent să cunoască din acuzațiile formulate, Curtea nu a găsit niciun semn de încălcare a drepturilor garantate de Convenție.
De aceea, această parte a cererii este vădit nefondat și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Privind grieful referitor la presupusa discriminare a reclamantului
Reclamantul susține în sfârșit că suferă o discriminare pe baza sexului, interzisă de art. 14 din Convenție. La acest privire, el susține că în cazurile familiale, părinții ai copiilor sunt sistemtic discriminați de jurisdicțiile cehe (custodia fiind atribuită mamelor în 92% din cazuri).
Guvernul constată printre altele că reclamantul n-a specificat în niciun fel acuzația sa de discriminare și estimează că nu a făcut decât să reia grievul formalizat de reclamanți care au depus cereri similare în fața Curții.
Potrivit reclamantului, sarcina probei o poartă Guvernul; el estimează că aceluia din urmă îi revine să explice de ce poziția sa este atât de diferită de cea a mamei și de ce este obligat să solicite de cincisprezece ani o decizie privind dreptul său de vizită.
Curtea constată că grieful reclamantului lipsește de precizie și că niciun element din dosar nu permite să se spună că conduita tribunalelor a fost motivată de sexul interesatului (a se vedea, mutatis mutandis, Kříž c. Republica Cehă (decizie), citate mai sus).
De aceea, acest grief este vădit nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante nu permite decât repararea parțială a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, în caz de nevoie, o satisfacție echitabilă."
Reclamantul nu a prezentat nici o cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea estimează că nu este necesar să-i acorde vreo sumă la această titlu.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE,
Declară cererea admisibilă privitor la grieful tirat din durata excesivă a procedurii, și inadmisibilă pentru restul;
Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.
Făcut în limba franceză și comunicat în scris pe data de 21 februarie 2006 în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale Regulamentului.
S. Naismith
J.-P. Costa
Grefier adjunct
Președinte