Dostal împotriva Cehiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 26739/04) îndreptată împotriva Republicii Cehe și depusă la Curte pe data de 14 iulie 2004 de un cetățean al acestui stat, d-l Jaroslav Dostál („reclamantul"), în temeiul articolului 34 din Convenția de protejare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de d-na K. Veselá-Samková, avocat la baroului ceh. Guvernul ceh („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, d-l V.A. Schorm.

Pe data de 13 ianuarie 2005, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Invocând art. 29 § 3 din Convenție, ea a decis să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului. ÎN FAPT

În iunie 1988, T.D. s-a născut din căsătoria reclamantului cu T.M.

Pe data de 11 octombrie 1989, divorțul a fost pronunțat. Prin același jugement, tribunalul de district (Okresní soud) din Jihlava a aprobat acordul părinților privind exercitarea autorității parentale asupra T.D., în virtutea căruia custodia ei era atribuită mamei sale și reclamantul trebuia să plătească o pensie alimentară; dreptul de vizită nu a fost stabilit.

După aceea, reclamantul a cerut tribunalului să se pronunțe asupra dreptului său de vizită, susținând că T.M. nu-i permitea să vadă copilul.

Prin hotărârea din 20 mai 1991, care a devenit irevocabilă pe 11 iunie 1991, tribunalul de district a acordat interesatului un drept de vizită asupra fiicei sale.

După ce reclamantul a solicitat, pe data de 15 septembrie 1992, executarea acestei hotărâri, tribunalul a somit T.M. să se conformeze.

Pe data de 23 octombrie 1992, tribunalul de district a modificat ziua întâlnirilor regulate între reclamant și fiica sa.

Pe data de 2 august 1993, reclamantul a cerut executarea acestei ultime hotărâri prin sancționare cu amendă a T.M. Mai târziu, în cursul unei întâlniri a părților și a asistenței sociale organizate de tribunal, părinții au ajuns la un acord privind datele vizitelor.

Pe data de 20 octombrie 1994, reclamantul a sesizat tribunalul cu o nouă cerere referitoare la stabilirea dreptului de vizită, dar s-a retras ulterior, invocând posibilitatea unei soluții amiabile. Pe data de 7 iunie 1995, tribunalul municipal (Městský soud) din Brno a pronunțat deci desființarea acestei instanțe.

Pe data de 1 decembrie 1998, reclamantul și fosta sa soție au încheiat un acord reflectând programul de muncă neregulat al interesatului; în virtutea acestui acord, reclamantul putea petrece cu fiica sa cel puțin un weekend pe lună (cu condiția să precizeze data în avans), precum și o parte din vacanțele școlare.

Pe data de 24 ianuarie 2000, reclamantul a sesizat tribunalul cu o cerere tindând la schimbarea custoziei, susținând că T.M. îl împiedica să-și vadă fiica (ultimul contact datând din 30 octombrie 1999) și încerca să-i înrăutățească atitudinea acesteia, în timp ce copilul se simțea bine în noua sa familie. În cursul ședinței din 26 aprilie 2000, minora a declarat că dorește să-și întâlnească tatăl ca înainte; în consecință, reclamantul s-a retras din cerere și procedura s-a încheiat.

Pe data de 26 mai 2000, reclamantul a cerut tribunalului să se pronunțe din nou asupra dreptului său de vizită, susținând că circumstanțele s-au schimbat de la acordul din 1 decembrie 1998 și că nu reușea întotdeauna să se pună de acord cu fosta sa soție. Aceasta din urmă a reacționat cu o contrapropoziție și a cerut majorarea pensiei alimentare. Pe data de 18 septembrie 2000, interesatul și-a modificat cererea solicitând un drept de vizită mai larg.

La cererea reclamantului, ședința din 15 decembrie 2000 a fost amânată în vederea elaborării unui raport de expertiză psihologică; expertul a fost desemnat pe data de 20 februarie 2001.

Pe data de 2 ianuarie 2001, interesatul și-a extins cererea și a solicitat tribunalului să oblige T.M. să-i furnizeze informații regulate privind sănătatea și activitățile minorei. Pe data de 2 mai 2001, și-a modificat cererea solicitând custodia alternată, cu care minora ar fi fost de acord.

Examinarea psihologică a părților a fost efectuată pe datele de 18 mai, 25 mai și 1 iunie 2001. Potrivit raportului de expertiză prezentat tribunalului pe data de 31 octombrie 2001, minora avea o relație pozitivă cu interesatul și nu exista niciun obstacol la întâlnirile lor. Reclamantul susține totuși că T.M. a obținut acces la informații pe care fiica sa i le-a furnizat în conținență.

Pe data de 12 decembrie 2001, reclamantul a solicitat adoptarea unei măsuri provizorii determinând contactul său cu copilul.

Pe data de 18 decembrie 2001, tribunalul a pronunțat o măsură provisorie prin care a ordonat T.M. să permită reclamantului să întâlnească copilul o dată la două săptămâni. T.M. a făcut apel.

Pe datele de 16 ianuarie și 1 februarie 2002, reclamantul a cerut tribunalului să execute această măsură prin sancționare cu amendă a T.M., deoarece n-ar fi văzut pe fiica sa de mai multe luni.

Din scrisoarea asistenței sociale datată din 26 aprilie 2002 reiese că minora i-a spus că nu dorește să-și vadă tatăl; asistenta socială a recomandat deci reclamantului să nu exercite nici o presiune asupra fiicei sale.

Pe data de 2 mai 2002, interesatul a cerut din nou ca să fie executată măsura provisorie din 18 decembrie 2001. Potrivit spuselor sale, refuzând să-l vadă, copilul nu făcea decât să execute ordinele mamei sale.

Pe data de 23 mai 2002, tribunalul i-a cerut T.M. să nu facă obstacol dreptului de vizită al reclamantului determinat de măsura provisorie.

Pe data de 19 iunie 2002, reclamantul și-a reluat cererea de execuție.

Pe data de 26 iunie 2002, a cerut tribunalului să determine, prin intermediul unei măsuri provizorii, dreptul său de vizită în perioada vacanțelor de vară. Tribunalul a respins această cerere pe data de 9 iulie 2002, observând că o reglementare provisorie necesară era deja în vigoare.

Pe data de 9 august 2002, interesatul a cerut din nou o execuție rapidă a dreptului său de vizită.

Pe data de 20 august 2002, tribunalul regional (Krajský soud) din Brno, decizând apelul T.M. împotriva măsurii provizorii din 18 decembrie 2001, a respins cererea reclamantului care a condus la această măsură. Potrivit spuselor sale, nu era posibil să se concluzioneze că era T.M. care îi împiedica pe reclamant să vadă pe fiica sa și că, prin urmare, o reglementare provisorie corespundea intereselor minorei. De asemenea, a observat că tribunalul de primă instanță dispunea de dovezi suficiente pentru a se pronunța asupra fondului și că nu ar fi trebuit să prejudeceze astfel decizia finală.

Pe datele de 7 octombrie 2002 și 23 aprilie 2003, reclamantul a cerut tribunalului să țină o ședință asupra fondului. Susținea că nu avea contact cu fiica sa care se apropia de vârsta de cincisprezece ani și că raportul de expertiză din 2001 nu mai corespundea situației actuale.

În cursul ședinței din 17 septembrie 2003, minora a declarat că nu simte nevoia să-și vadă tatăl, iar interesatul (continuând să privilegieze custodia alternată) s-a retras din cererile sale tindând la o nouă determinare a dreptului său de vizită și la executarea acestui drept.

Prin hotărârea pronunțată în urma acestei ședințe, tribunalul municipal a pronunțat desființarea instanțelor referitoare la dreptul de vizită al reclamantului și la executarea acestuia, ducând la retragerea reclamantului, aprobată de T.M. și tutore. Tribunalul a respins apoi cererea interesatului tindând la custodia alternată, bazând-se în special pe refuzul minorei și pe opinia negativă a expertuluii, și a decis majorarea sumei pensiei alimentare pe care o urma să o plătească reclamantul. Reclamantul susține în cerere că, în aceste condiții, dreptul său de vizită continuă să fie reglementat de hotărârea din 23 octombrie 1992 care nu mai este executabilă, printre altele din cauza schimbării domiciliilor părților.

Pe data de 12 decembrie 2003, reclamantul a declarat apel împotriva părții hotărârii referitoare la pensia alimentară. Luând în considerare depozițiile și comportamentul fiicei sale, evidențiind o alienare din cauza unei lungi absențe de contact, interesatul a decis să nu conteste respingerea custoziei alternate. În același timp, a cerut tribunalului municipal să rectifice inexactitățile și erorile de fapt care se găseau în hotărârea sa.

Pe data de 25 ianuarie 2004, reclamantul s-a plâns președintei tribunalului municipal de activitatea judecătoarei care se ocupa de cazul său, precum și de întârzierile procedurii. Într-o scrisoare din 19 februarie 2004, vicepreședinta acelui tribunal a recunoscut că procedura a cunoscut întârzieri între lunile mai și septembrie 2003 și că au existat manșiri în activitatea registraturii.

Pe data de 24 februarie 2004, tribunalul municipal a procedat la o rectificare a hotărârii. Reclamantul a fost notificat cu textul nou pe data de 23 martie 2004 și, a doua zi, a cerut corectarea erorilor rămase. Și-a reluat cererea pe data de 21 octombrie 2004.

Pe data de 25 mai 2004, dosarul a fost depus tribunalului regional pentru decizie asupra apelului reclamantului. Pe data de 25 octombrie 2004, tribunalul regional a returnat dosarul tribunalului municipal, sub motiv că nu fusese decis apelul reclamantului tindând la rectificarea erorilor.

Pe data de 9 noiembrie 2004, vicepreședinta tribunalului municipal l-a informat pe interesatul că judecătoarea care se ocupa de cazul său era în concediu medical și urma să decidă după revenirea sa. Pe data de 20 decembrie 2004, dosarul a fost returnat tribunalului regional, sub motiv că nu era posibil să se primească cererea interesatului tindând la rectificarea erorilor rămase.

Pe data de 18 ianuarie 2005, a fost țin ută o ședință privitoare la pensia alimentară.

Prin hotărârea din 25 ianuarie 2005, tribunalul regional a reformatsat hotărârea din 17 septembrie 2003 în ceea ce privește pensia alimentară. Ca urmare a unui recurs extraordinar depus de reclamant plângând se din vicii de procedură, tribunalul a pronunțat mai întâi o suspensie a executării și, pe data de 22 august 2005, a anulat această hotărâre sub motiv că reclamantul fusese privat de posibilitatea de a participa în mod corespunzător la procedură. Prin decizia din 18 octombrie 2005, tribunalul regional a pronunțat desființarea instanței de apel referitoare la chestiunea pensiei alimentare, sub motiv că interesatul s-a retras din apel pe data de 13 octombrie 2005.

Guvernul adaugă că pe tot parcursul procedurii, tutorele prezenta raporturi tribunalului, efectua anchete și se întâlnea cu părțile. Din declarațiile minorei făcute în fața sa pe datele de 6 martie 2002 și 6 ianuarie 2005 ar rezulta că ea refuza din propria dorință să-l întâlnească pe reclamant, deoarece nu-i plăcea soția acestuia și simțea că aceștia nu iubeau propria sa mamă. ÎN DREPT I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE SUB ASPECTUL DURATEI PROCEDURII

Reclamantul susține că cauza sa nu este examinată într-un „termen rezonabil" în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, formulat astfel: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor sale privitoare la drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"

Guvernul se opune acestei teze. El consideră că singura procedură susceptibilă de a fi examinată de Curte este cea intentată prin cererea reclamantului din 26 mai 2000, care s-ar fi încheiat prin hotărârea din 17 septembrie 2003. Într-adevăr, celelalte proceduri nu au cunoscut decât o durată scurtă și s-au încheiat din cauza retragerii interesatului. Reclamantul obiectează că procedura în cauză nu s-a încheiat decât prin hotărârea din 25 ianuarie 2005; apoi, a transmis Curții decizia din 22 august 2005, în virtutea căreia această hotărâre fusese anulată, precum și noua decizie din 18 octombrie 2005. El consideră, de asemenea, că perioada de luat în considerare plutește de la primele sale cereri tindând la determinarea dreptului de vizită, adică din aproape cincisprezece ani.

Curtea se aliniază cu opinia Guvernului conform căreia perioada de luat în considerare a început pe data de 26 mai 2000. Într-adevăr, tratarea altor cereri introductoare de instanță depuse de reclamant s-a încheiat cu mai mult de șase luni înainte de data depunerii prezentei cereri. Apoi, în ceea ce privește procedura de execuție a dreptului de vizită, Curtea nu vede motiv să se abată de la abordarea adoptată în cazurile cehe analoge, în special Kříž c. Republica Cehă ((decizie), nr. 26634/03, 29 noiembrie 2005), în care a judecat util să examineze doar durata și desfășurarea unei asemenea proceduri pe terenul articolului 8 din Convenție. Este adevărat că ultima decizie referitoare la drepturile de custodie și vizită a fost pronunțată pe data de 17 septembrie 2003, adică cu mai mult de șase luni înainte de data depunerii prezentei cereri. Curtea observă totuși că litigiul referitor la pensia alimentară, care este o contestație asupra unei obligații civile a reclamantului, nu s-a încheiat decât prin desființarea instanței pronunțată pe data de 18 octombrie 2005. Prin urmare, perioada de luat în considerare de Curte este de cinci ani și cinci luni pentru două instanțe.

Reclamantul susține că tribunalele naționale, obligate să acționeze din oficiu în materia minorilor, ar fi trebuit să fie mai active în speță. Potrivit spuselor sale, ar fi putut deduce din comportamentul ei că era supusă unei presiuni din partea mamei și, prin urmare, să inițieze ele însele o determinare a dreptului său de vizită. El se opune, de asemenea, faptului că efortul său de a reglementa cauza pe cale amiabilă să fie utilizat în defavoarea sa, și susține, invocând o hotărâre pronunțată de un tribunal ceh în o altă cauză, că voința comună a ambilor părinți nu este o condiție legală pentru introducerea unei custozii alternate.

Curtea rechemintă că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoanele interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

În speță, Curtea constată că partea procedurii referitoare la drepturile de custodie și vizită, prezentând o importanță deosebită pentru reclamant, s-a încheiat prin decizia din 17 septembrie 2003, iar interesatul a declarat apel doar de la decizia referitoare la pensia alimentară. Această chestiune a rămas în așteptare până pe data de 18 octombrie 2005, dată la care tribunalul a pronunțat desființarea instanței în urma retragerii reclamantului. Acceptând totuși că cauza prezenta o anumită complexitate, în special din cauza divergențelor existente între părinți și a mai multor modificări aduse de reclamant cererii sale inițiale, Curtea se vede obligată să constate mai multe perioade de inactivitate în conducerea jurisdicțiilor naționale. Astfel, se constată, în ceea ce privește procedura asupra fondului cauzei, că nici o acțiune nu a fost întreprinsă de tribunalul municipal de la primirea raportului de expertiză, pe data de 31 octombrie 2001, până la adoptarea hotărârii din 17 septembrie 2003. Trebuie să se noteze la acest prilej că tribunalul regional a observat deja pe data de 20 august 2002 că tribunalul municipal dispunea de dovezi suficiente pentru a se pronunța asupra fondului. Procedura următoare hotărârii din 17 septembrie 2003 nu s-a derulat nici ea în ritm susținut, din cauza în special a necesității de a rectifica erorile acestei hotărâri, having ca și consecință mai multe transmisii de dosar. În plus, hotărârea pronunțată în apel a trebuit să fie anulată din cauza unui viciu de procedură, nepurtând răspundere pentru reclamant.

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate și ținând seama de jurisprudența sa în materia aceasta, Curtea estimează că în speță durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde cerințelor unui „termen rezonabil". Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, interesatul pare, de asemenea, să denunțe inechitatea procedurii și absența imparțialității tribunalelor.

Curtea observă mai întâi că reclamantul n-a specificat în niciun fel grievul său. Ea constată apoi că n-a recurs împotriva hotărârii din 17 septembrie 2003, prin care fusese valabil decis asupra drepturilor de custodie și vizită cu privire la fiica sa, și că procedura referitoare la pensia alimentară rămâne în așteptare în fața tribunalului regional. Căile de atac interne nu au fost deci epuizate cum se cere de art. 35 § 1 din Convenție. De aceea, acest grief trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4. 2. Privind grieful referitor la presupusa atingere a dreptului reclamantului la respectarea vieții sale familiale

Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul denunță că autoritățile naționale, prin inactivitatea lor, l-au împiedicat să-și exercite drepturile parentale, în special de a-și realiza dreptul de vizită și de a participa la educația fiicei sale.

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, din lipsă ca reclamantul să fi depus aceste grievuri în fața Curții Constituționale. Cât privește fondul, el constată că, de la 1989 până în 2000, întâlnirile dintre reclamant și fiica sa decurgeau fără probleme mari și pe baza unui acord al părinților; de aceea reclamantul s-a retras de mai multe ori din cererile sale referitoare la dreptul său de vizită. În 2000, relațiile dintre interesată și fosta sa soție s-au deteriorat, la fel ca și comunicarea reclamantului cu fiica sa, marcate fără îndoială și de atitudinea interesatului. Într-adevăr, din septembrie 2001, fiica reclamantului refuză să-l vadă, manifestând-și așadar propria opinie care, având în vedere vârsta sa, ar trebui să fie respectată. Guvernul este deci convins că absența de contact dintre reclamant și fiica sa nu este imputabilă mamei copilului, cum a constatat tribunalul regional în decizia sa din 20 august 2002. Nici nu s-ar putea constata potrivit Guvernului că autoritățile naționale au rămas inactive. De mai multe ori, tutorele minorei s-a întâlnit cu toți cei interesați și mamei copilului i-au fost adresate mai multe somații judiciare invitând-o să-și îndeplinească obligațiile. Cu toate acestea, prin retragerea sa pe data de 17 septembrie 2003 din cererile sale tindând la determinarea și executarea dreptului său de vizită, reclamantul a împiedicat autoritățile să-și continue demersurile. În măsura în care nu a declarat apel de la decizia respingând cererea sa de custodie alternată, Guvernul estimează că reclamantul a ținut seama de opinia exprimată de fiica sa și a acceptat status quo-ul.

Reclamantul contestă excepția de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern. Referindu-se la hotărârea Hartman c. Republica Cehă (nr. 53341/99, CEDH 2003-VIII (extracts)), el susține că, la fel ca în materia articolului 6 din Convenție, Curtea Constituțională nu este în măsură să pună capăt unei încălcări a articolului 8 și să acorde victimei o indemnizație a prejudiciului moral suferit. El se opune, de asemenea, argumentului Guvernului potrivit căruia ar fi trebuit, ținând seama de jurisprudența internă relevantă, să renunțe la cererea sa de custodie alternată.

În primul rând, Curtea nu estimează necesară examinarea chestiunii dacă recursul constituțional constituia în speță un recurs efectiv pe care reclamantul ar fi trebuit să-l exercite înainte de a-și ridica grievurile în fața sa, deoarece chiar presupunând că ar fi făcut-o, această parte a cererii este inadmisibilă din alte motive indicate mai jos.

Curtea constată în special că ultima decizie a jurisdicțiilor naționale referitoare la drepturile de custodie și vizită ale reclamantului a fost pronunțată pe data de 17 septembrie 2003, adică cu mai mult de șase luni înainte de depunerea prezentei cereri, și că interesatul a decis să nu-i fac apel. De plus, nu rezultă din dosar că reclamantul ar fi întreprins din acea dată vreo acțiune la nivel intern demonstrând interesul său de a-și întâlni fiica. În orice caz, trebuie reamintit că art. 8 din Convenție nu recunoaște unuia sau altuia dintre părinți un drept preferențial la custodia unui copil. De altfel, Curtea nu are sarcina de a se substitui autorităților interne pentru a reglementa chestiunile de custodie și vizită, deoarece jurisdicțiile naționale sunt în principiu mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a evalua elementele de care dispun și se bucură deci de o mare latitudine în materia aceasta (Elsholz c. Germania [GC], nr. 25735/94, § 48, CEDH 2000-VIII). De altfel, trebuie să țină seama în special de interesele superioare ale copilului și de drepturile pe care i le recunoaște art. 8 din Convenție. În speta de față, nu este contestat de părti că reclamantul a putut-și vedea fiica relativ regulat până în 2001. La acea epocă, cum observă Guvernul, minora în vârstă de treisprezece ani a început să declare că nu mai dorește să-l întâlnească. Din acest motiv, tribunalul regional a estimat în decizia sa din 20 august 2002 că nu era posibil să se concluzioneze că era T.M. care îi împiedica pe reclamant să vadă fiica sa și că o reglementare provisorie ar corespunde intereselor minorei. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu s-ar putea reproșa tribunalelor că nu au recursat la această etapă la măsuri coercitive, care ar fi putut să se dovedească contraproductive, și reamintește că înțelegerea și cooperarea tuturor persoanelor interesate constituie întotdeauna un factor important. În fața atitudinii reclamantului care ulterior a renunțat să-și vadă dreptul de vizită nou determinat și executat, nu este loc potrivit Curții să acuze autoritățile naționale de inactivitate. Într-adevăr, dacă tribunalele cehe pot acționa din propria inițiativă în cazurile referitoare la copii minori, aceasta presupune potrivit Curții că au cunoștință de necesitatea de a interveni. În speta de față, ar fi greu de imaginat că reclamantul să-și vadă „impus" un drept de vizită, ținând seama că s-a retras din cerere și că nu rezultă din dosar că ar fi căutat un teren de înțelegere cu fiica sa. Reclamantul nu-și poate deci pune în sarcina Statului toată responsabilitatea deteriorării vieții sale familiale.

Ținând seama de întregul ansamblu al acestor elemente, și în măsura în care este competent să cunoască din acuzațiile formulate, Curtea nu a găsit niciun semn de încălcare a drepturilor garantate de Convenție. De aceea, această parte a cererii este vădit nefondat și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 3. Privind grieful referitor la presupusa discriminare a reclamantului

Reclamantul susține în sfârșit că suferă o discriminare pe baza sexului, interzisă de art. 14 din Convenție. La acest privire, el susține că în cazurile familiale, părinții ai copiilor sunt sistemtic discriminați de jurisdicțiile cehe (custodia fiind atribuită mamelor în 92% din cazuri).

Guvernul constată printre altele că reclamantul n-a specificat în niciun fel acuzația sa de discriminare și estimează că nu a făcut decât să reia grievul formalizat de reclamanți care au depus cereri similare în fața Curții.

Potrivit reclamantului, sarcina probei o poartă Guvernul; el estimează că aceluia din urmă îi revine să explice de ce poziția sa este atât de diferită de cea a mamei și de ce este obligat să solicite de cincisprezece ani o decizie privind dreptul său de vizită.

Curtea constată că grieful reclamantului lipsește de precizie și că niciun element din dosar nu permite să se spună că conduita tribunalelor a fost motivată de sexul interesatului (a se vedea, mutatis mutandis, Kříž c. Republica Cehă (decizie), citate mai sus). De aceea, acest grief este vădit nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul nu a prezentat nici o cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea estimează că nu este necesar să-i acorde vreo sumă la această titlu. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privitor la grieful tirat din durata excesivă a procedurii, și inadmisibilă pentru restul; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Făcut în limba franceză și comunicat în scris pe data de 21 februarie 2006 în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale Regulamentului. S. Naismith J.-P. Costa Grefier adjunct Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 26739/04) dirigée contre la République tchèque et dont un ressortissant de cet Etat, M. Jaroslav Dostál (« le requérant »), a saisi la Cour le 14 juillet 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e K. Veselá-Samková, avocate au barreau tchèque. Le gouvernement tchèque (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. V.A. Schorm.

Le 13 janvier 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT

En juin 1988, T.D. est née du mariage du requérant avec T.M.

Le 11 octobre 1989, le divorce fut prononcé. Par le même jugement, le tribunal de district (Okresní soud) de Jihlava approuva l’accord des parents concernant l’exercice de l’autorité parentale sur T.D., en vertu duquel la garde de celle-ci était attribuée à sa mère et le requérant devait payer une pension alimentaire ; son droit de visite ne fut pas déterminé.

Par la suite, le requérant demanda au tribunal de statuer sur son droit de visite, alléguant que T.M. ne lui permettait pas de voir l’enfant.

Par le jugement du 20 mai 1991, passé en force de chose jugée le 11 juin 1991, le tribunal de district accorda à l’intéressé un droit de visite sur sa fille.

Après que le requérant sollicita, le 15 septembre 1992, l’exécution dudit jugement, le tribunal somma T.M. à s’y conformer.

Le 23 octobre 1992, le tribunal de district modifia le jour des rencontres régulières entre le requérant et sa fille.

Le 2 août 1993, le requérant demanda l’exécution de ce dernier jugement par infliction d’une amende à T.M. Plus tard, lors d’une entrevue des parties et de l’assistante sociale organisée par le tribunal, les parents parvinrent à un accord sur les dates des visites.

Le 20 octobre 1994, le requérant saisit le tribunal d’une nouvelle demande relative à la détermination du droit de visite, mais il s’en désista par la suite, invoquant la possibilité d’un règlement amiable. Le 7 juin 1995, le tribunal municipal (Městský soud) de Brno prononça donc l’extinction de cette instance.

Le 1 er décembre 1998, le requérant et son ex-épouse conclurent un accord reflétant les horaires de travail irréguliers de l’intéressé ; en vertu de celui-ci, le requérant pouvait passer avec sa fille au moins un week-end par mois (à condition d’en préciser la date à l’avance), ainsi qu’une partie des vacances scolaires.

Le 24 janvier 2000, le requérant saisit le tribunal d’une demande tendant au changement de garde, alléguant que T.M. l’empêchait de voir sa fille (le dernier contact datant du 30 octobre 1999) et tentait de dresser celle-ci contre lui, tandis que l’enfant se sentait bien dans sa nouvelle famille. Lors de l’audience du 26 avril 2000, la mineure déclara vouloir rencontrer son père comme auparavant ; dès lors, le requérant se désista de sa demande et la procédure prit fin.

Le 26 mai 2000, le requérant demanda au tribunal de statuer de nouveau sur son droit de visite, faisant valoir que les circonstances avaient changé depuis l’accord du 1 er décembre 1998 et qu’il n’arrivait pas toujours à se mettre d’accord avec son ex-épouse. Cette dernière réagit par une contre-proposition et demanda l’augmentation de la pension alimentaire. Le 18 septembre 2000, l’intéressé modifia sa demande en sollicitant un droit de visite plus ample.

Sur demande du requérant, l’audience tenue le 15 décembre 2000 fut ajournée en vue de faire élaborer une expertise en psychologie ; l’experte fut nommée le 20 février 2001.

Le 2 janvier 2001, l’intéressé élargit sa demande et sollicita que le tribunal oblige T.M. à lui fournir des informations régulières sur la santé et les activités de la mineure. Le 2 mai 2001, il modifia sa demande en sollicitant la garde alternée, avec laquelle la mineure aurait été d’accord.

L’examen psychologique des parties fut effectué les 18 mai, 25 mai et 1 er juin 2001. Selon le rapport d’expertise présenté au tribunal le 31 octobre 2001, la mineure avait une relation positive envers l’intéressé et il n’y avait pas d’obstacle à leurs rencontres. Le requérant allègue néanmoins que T.M. obtint ainsi accès à des informations que sa fille lui avait fournies à titre confidentiel.

Le 12 décembre 2001, le requérant sollicita l’adoption d’une mesure provisoire déterminant son contact avec l’enfant.

Le 18 décembre 2001, le tribunal rendit une mesure provisoire par laquelle il enjoignit à T.M. de permettre au requérant de rencontrer l’enfant à raison d’un week-end sur deux. T.M. fit appel.

Les 16 janvier et 1 er février 2002, le requérant demanda au tribunal de faire exécuter ladite mesure par infliction d’une amende à T.M., car il n’aurait pas vu sa fille depuis plusieurs mois.

Il ressort d’une lettre de l’assistante sociale datée du 26 avril 2002 que la mineure lui avait dit ne pas souhaiter voir son père ; l’assistante recommanda donc au requérant de n’exercer aucune pression sur sa fille.

Le 2 mai 2002, l’intéressé demanda de nouveau que soit exécutée la mesure provisoire du 18 décembre 2001. Selon lui, en refusant de le voir, l’enfant ne faisait qu’exécuter les ordres de sa mère.

Le 23 mai 2002, le tribunal invita T.M. à ne pas faire obstacle au droit de visite du requérant déterminé par la mesure provisoire.

Le 19 juin 2002, le requérant relança sa demande d’exécution.

Le 26 juin 2002, il demanda au tribunal de déterminer, par le biais d’une mesure provisoire, son droit de visite pendant les vacances d’été. Le tribunal rejeta cette demande en date du 9 juillet 2002, relevant qu’une réglementation provisoire nécessaire était déjà en place.

Le 9 août 2002, l’intéressé redemanda une exécution rapide de son droit de visite.

Le 20 août 2002, le tribunal régional (Krajský soud) de Brno, décidant de l’appel de T.M. contre la mesure provisoire du 18 décembre 2001, rejeta la demande du requérant ayant conduit à cette mesure. Selon lui, il n’était pas possible de conclure que c’était T.M. qui empêchait le requérant de voir sa fille et que, partant, une réglementation provisoire correspondait aux intérêts de la mineure. Il releva également que le tribunal de première instance disposait de preuves suffisantes pour statuer sur le fond et qu’il n’aurait pas dû préjuger ainsi la décision finale.

Les 7 octobre 2002 et 23 avril 2003, le requérant demanda au tribunal de tenir une audience sur le fond. Il faisait valoir qu’il n’avait pas de contact avec sa fille qui approchait l’âge de quinze ans, et que le rapport d’expertise de 2001 ne correspondait plus à la situation actuelle.

Lors de l’audience du 17 septembre 2003, la mineure déclara ne pas ressentir le besoin de voir son père, et l’intéressé (continuant à privilégier la garde alternée) se désista de ses demandes tendant à une nouvelle détermination de son droit de visite et à l’exécution dudit droit.

Par le jugement rendu à l’issue de cette audience, le tribunal municipal prononça l’extinction des instances portant sur le droit de visite du requérant et sur son exécution, faisant ainsi suite au désistement du requérant, approuvé par T.M. et le tuteur. Le tribunal rejeta ensuite la demande de l’intéressé tendant à la garde alternée, se fondant en particulier sur le refus de la mineure et sur une opinion négative de l’experte, et décida d’augmenter le montant de la pension alimentaire à payer par le requérant. Le requérant fait valoir dans sa requête que, dans ces conditions, son droit de visite continue à être régi par le jugement du 23 octobre 1992 qui n’est plus exécutable, entre autres en raison du changement de domiciles des parties.

Le 12 décembre 2003, le requérant interjeta appel contre la partie du jugement concernant la pension alimentaire. Ayant pris en compte la déposition et le comportement de sa fille, faisant apparaître une aliénation due à une longue absence de contact, l’intéressé décida de ne pas recourir contre le rejet de la garde alternée. En même temps, il demanda au tribunal municipal de rectifier les inexactitudes et les erreurs de fait qui se trouvaient dans son jugement.

Le 25 janvier 2004, le requérant se plaignit auprès de la présidente du tribunal municipal du travail de la juge chargée de son affaire ainsi que des retards de la procédure. Dans une lettre du 19 février 2004, la vice-présidente dudit tribunal admit que la procédure avait accusé des retards entre les mois de mai et septembre 2003 et qu’il y avait eu des manquements dans le travail du greffe.

Le 24 février 2004, le tribunal municipal procéda à une rectification du jugement. Le requérant se vit notifier le nouveau texte le 23 mars 2004 et, le lendemain, il demanda la correction des erreurs restantes. Il relança sa demande le 21 octobre 2004.

Le 25 mai 2004, le dossier fut soumis au tribunal régional pour décision sur l’appel du requérant. Le 25 octobre 2004, le tribunal régional retourna le dossier au tribunal municipal, au motif qu’il n’avait pas été décidé de la demande du requérant tendant à la rectification des erreurs.

Le 9 novembre 2004, la vice-présidente du tribunal municipal informa l’intéressé que la juge chargée de l’affaire était en arrêt maladie et allait décider dès son retour. Le 20 décembre 2004, le dossier fut retourné au tribunal régional, au motif qu’il n’était pas possible d’accueillir la demande de l’intéressé tendant à la rectification des erreurs restantes.

Le 18 janvier 2005, une audience fut tenue au sujet de la pension alimentaire.

Par l’arrêt du 25 janvier 2005, le tribunal régional réforma le jugement du 17 septembre 2003 pour ce qui est de la pension alimentaire. A la suite d’un recours extraordinaire formé par le requérant se plaignant des vices de procédure, le tribunal prononça d’abord un sursis à l’exécution et, le 22 août 2005, annula ledit arrêt au motif que le requérant avait été privé de la possibilité de dûment participer à la procédure. Par la décision du 18 octobre 2005, le tribunal régional prononça l’extinction de l’instance d’appel portant sur la question de la pension alimentaire, au motif que l’intéressé s’était désisté de son appel en date du 13 octobre 2005.

Le Gouvernement ajoute que tout au long de la procédure, le tuteur présentait des rapports au tribunal, effectuait des enquêtes et s’entretenait avec les parties. Il ressortirait des déclarations de la mineure faites devant lui les 6 mars 2002 et 6 janvier 2005 qu’elle refusait de son propre gré de rencontrer le requérant, car elle n’appréciait pas l’épouse de celui-ci et ressentait qu’ils n’aimaient pas sa propre mère. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

Le requérant allègue que sa cause n’est pas examinée dans un « délai raisonnable » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il considère que la seule procédure susceptible de faire l’objet de l’examen par la Cour est celle intentée par la demande du requérant du 26 mai 2000, laquelle se serait terminée par le jugement du 17 septembre 2003. En effet, les autres procédures n’ont connu qu’une brève durée et se sont terminées du fait du désistement de l’intéressé. Le requérant objecte que la procédure en question n’a pris fin que par l’arrêt du 25 janvier 2005 ; par la suite, il a fait parvenir à la Cour la décision du 22 août 2005, en vertu de laquelle cet arrêt avait été annulé, ainsi que la nouvelle décision du 18 octobre 2005. Il estime également que la période à prendre en considération court depuis ses premières demandes tendant à la détermination du droit de visite, soit depuis pratiquement quinze ans.

La Cour partage l’avis du Gouvernement selon lequel la période à considérer a débuté le 26 mai 2000. En effet, le traitement des autres demandes introductives d’instance formées par le requérant s’est achevé plus de six mois avant la date d’introduction de la présente requête. Puis, pour ce qui est de la procédure d’exécution du droit de visite, la Cour ne voit pas de raison pour s’écarter de l’approche adoptée dans les affaires tchèques analogues, notamment Kříž c. République tchèque ((déc.), n o 26634/03, 29 novembre 2005), dans lesquelles elle a jugé utile d’examiner la durée et le déroulement d’une telle procédure uniquement sur le terrain de l’article 8 de la Convention. Il est vrai que la dernière décision portant sur les droits de garde et de visite a été rendue le 17 septembre 2003, à savoir plus de six mois avant la date d’introduction de la présente requête. La Cour observe cependant que le litige concernant la pension alimentaire, qui est une contestation sur une obligation civile du requérant, n’a pris fin que par l’extinction de l’instance prononcée le 18 octobre 2005. Ainsi, la période à prendre en considération par la Cour est de cinq ans et cinq mois pour deux instances. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond

Le Gouvernement note que la procédure a été marquée surtout par des tensions entre les parents, qui ont abouti à une incapacité de parvenir à un accord quelconque. La situation s’est compliquée aussi en raison de diverses modifications apportées par le requérant à sa demande, lesquelles laissent apparaître son indécision quant au droit de visite. Le Gouvernement s’étonne notamment du fait que, tandis qu’il se plaint devant la Cour de la violation de son droit au respect de la vie familiale, le requérant s’est désisté, le 17 septembre 2003, de sa demande concernant la détermination et l’exécution de son droit de visite. Représenté par un avocat, le requérant aurait dû supposer, selon le Gouvernement, que sa demande de garde alternée allait être rejetée car les conditions nécessaires pour une telle solution, dont notamment une volonté commune des deux parents, n’étaient pas réunies. Le Gouvernement ajoute qu’un certain temps a été nécessaire pour l’élaboration du rapport d’expertise et que les tribunaux ont été confrontés à la demande de mesure provisoire ainsi qu’au problème de l’exécution du droit de visite de l’intéressé. Il estime donc que, mis à part un manquement reconnu par la vice-présidente du tribunal municipal dans sa lettre au requérant datée du 19 février 2004 (paragraphe 33 ci-dessus), la durée de la procédure en question peut encore passer pour être raisonnable.

Le requérant allègue que les tribunaux nationaux, tenus d’agir d’office en matière des mineurs, auraient dû se montrer plus actifs en l’espèce. Selon lui, ils auraient pu déduire de son comportement qu’il était soumis à une pression de la part de la mère et, partant, initier eux-mêmes une détermination de son droit de visite. Il s’oppose également à ce que son effort de régler l’affaire à l’amiable soit utilisé en sa défaveur, et soutient, en s’appuyant sur un jugement rendu par un tribunal tchèque dans une autre affaire, que la volonté commune des deux parents n’est pas une condition légale pour la mise en place d’une garde alternée.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

En l’espèce, la Cour note que la partie de la procédure concernant les droits de garde et de visite, présentant un grand enjeu pour le requérant, a pris fin par la décision du 17 septembre 2003, et que l’intéressé n’a fait appel que de la décision sur la pension alimentaire. Cette question est restée pendante jusqu’au 18 octobre 2005, date à laquelle le tribunal a prononcé l’extinction de l’instance à la suite du désistement du requérant. Tout en admettant que l’affaire présentait une certaine complexité, notamment en raison des différends existant entre les parents et de plusieurs modifications apportées par le requérant à sa demande initiale, la Cour se doit de relever plusieurs périodes d’inactivité dans la conduite des juridictions nationales. Ainsi, force est de constater, pour ce qui est de la procédure sur le fond de l’affaire, qu’aucune démarche n’a été entreprise par le tribunal municipal depuis la réception du rapport d’expertise, le 31 octobre 2001, jusqu’à l’adoption du jugement du 17 septembre 2003. Il convient à noter à cet égard que le tribunal régional a relevé, dès le 20 août 2002, que le tribunal municipal disposait de preuves suffisantes pour statuer sur le fond. La procédure suivant le jugement du 17 septembre 2003 ne s’est pas non plus déroulée à un rythme soutenu, en raison notamment de la nécessité de rectifier les erreurs dudit jugement ayant pour conséquence plusieurs transmissions de dossier. En sus, l’arrêt rendu en appel a dû être annulé en raison d’un vice de procédure, non imputable au requérant.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, l’intéressé semble aussi dénoncer l’iniquité de la procédure et le défaut d’impartialité des tribunaux.

La Cour note tout d’abord que le requérant n’a aucunement spécifié son grief. Elle constate ensuite qu’il n’a pas recouru contre le jugement du 17 septembre 2003, par lequel il a été valablement décidé des droits de garde et de visite à l’égard de sa fille, et que la procédure relative à la pension alimentaire reste pendante devant le tribunal régional. Les voies de recours internes n’ont donc pas été épuisées comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. 2. Sur le grief concernant l’atteinte alléguée au droit du requérant au respect de sa vie familiale

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant dénonce que les autorités nationales, par leur inactivité, l’ont empêché d’exercer ses droits parentaux, notamment de réaliser son droit de visite et de participer à l’éducation de sa fille.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, faute pour le requérant d’avoir soumis lesdits griefs à la Cour constitutionnelle. Quant au bien-fondé, il note que, de 1989 jusqu’en 2000, les rencontres entre le requérant et sa fille se déroulaient sans grands problèmes et sur la base d’un accord des parents ; c’est pourquoi le requérant s’est à plusieurs reprises désisté de ses demandes relatives à son droit de visite. En 2000, les relations entre l’intéressé et son ex-épouse se sont dégradées, de même que la communication du requérant avec sa fille, marquée sans doute aussi par l’attitude de l’intéressé. En effet, depuis septembre 2001, la fille du requérant refuse de le voir, manifestant ainsi sa propre opinion qui, compte tenu de son âge, devrait être respectée. Le Gouvernement se dit donc convaincu que l’absence de contact entre le requérant et sa fille n’est pas imputable à la mère de l’enfant, comme l’a constaté le tribunal régional dans sa décision du 20 août 2002. L’on ne saurait non plus constater selon le Gouvernement que les autorités nationales sont restées inactives. A plusieurs reprises, le tuteur de la mineure s’est entretenu avec tous les intéressés, et la mère de l’enfant s’est vu adresser plusieurs sommations judiciaires l’invitant à s’acquitter de ses obligations. Cependant, en se désistant, le 17 septembre 2003, de ses demandes tendant à la détermination et à l’exécution de son droit de visite, le requérant a empêché les autorités de poursuivre leurs démarches. Dans la mesure où il n’a pas fait appel de la décision rejetant sa demande de garde alternée, le Gouvernement estime que le requérant a tenu compte de l’avis exprimé par sa fille et accepté le statu quo .

Le requérant conteste l’exception de non-épuisement des voies de recours internes, soulevée par le Gouvernement. Se référant à l’arrêt Hartman c. République tchèque (n o 53341/99, CEDH 2003 ‑ VIII (extraits)), il fait valoir que, tout comme en matière de l’article 6 de la Convention, la Cour constitutionnelle n’est pas en mesure de mettre fin à une violation de l’article 8 et d’accorder à la victime une indemnisation du préjudice moral subi. Il s’oppose également à l’argument du Gouvernement selon lequel il aurait dû, au vu de la jurisprudence interne pertinente, renoncer à sa demande de garde alternée.

Tout d’abord, la Cour n’estime pas nécessaire d’examiner la question de savoir si le recours constitutionnel constituait en l’espèce un recours effectif que le requérant aurait dû exercer avant de soulever ses griefs devant elle, puisqu’à supposer même qu’il l’ait fait, cette partie de la requête est irrecevable pour d’autres motifs indiqués ci-dessous.

La Cour relève notamment que la dernière décision des juridictions nationales portant sur les droits de garde et de visite du requérant a été rendue le 17 septembre 2003, soit plus de six mois avant l’introduction de la présente requête, et que l’intéressé a décidé de ne pas en faire appel. De plus, il ne ressort pas du dossier que le requérant ait depuis ladite date entrepris une quelconque démarche au niveau interne témoignant de son intérêt à rencontrer sa fille. En tout état de cause, il convient de rappeler que l’article 8 de la Convention ne reconnaît pas à l’un ou l’autre des parents un droit préférentiel à la garde d’un enfant. Par ailleurs, la Cour n’a point pour tâche de se substituer aux autorités internes pour réglementer les questions de garde et de visite, car les juridictions nationales sont en principe mieux placées que le juge international pour évaluer les éléments dont elles disposent et jouissent donc d’une grande latitude en la matière ( Elsholz c. Allemagne [GC], n o 25735/94, § 48, CEDH 2000 ‑ VIII). Il leur faut par ailleurs tenir compte notamment des intérêts supérieurs de l’enfant et des droits que lui reconnaît l’article 8 de la Convention. En l’occurrence, il n’est pas contesté par les parties que le requérant a pu voir sa fille assez régulièrement jusqu’en 2001. A cette époque, comme le fait observer le Gouvernement, la mineure âgée de treize ans a commencé à déclarer qu’elle ne voulait plus le rencontrer. C’est pour cette raison que le tribunal régional a estimé dans sa décision du 20 août 2002 qu’il n’était pas possible de conclure que c’était T.M. qui empêchait le requérant de voir sa fille et qu’une réglementation provisoire correspondrait aux intérêts de la mineure. Dans ces circonstances, la Cour considère que l’on ne saurait reprocher aux tribunaux de ne pas avoir à ce stade recouru à des mesures coercitives, qui auraient pu s’avérer contreproductives, et rappelle que la compréhension et la coopération de l’ensemble des personnes concernées constituent toujours un facteur important. Face à l’attitude du requérant qui a par la suite renoncé à voir son droit de visite nouvellement déterminé et exécuté, il n’y a pas lieu selon la Cour d’accuser les autorités nationales de l’inactivité. En effet, si les tribunaux tchèques peuvent agir de leur propre initiative dans les affaires concernant les enfants mineurs, cela présuppose selon la Cour qu’ils aient connaissance de la nécessité d’intervenir. En l’occurrence, il serait difficilement imaginable que le requérant se voie « imposer » un droit de visite, vu qu’il s’est désisté de sa demande et qu’il ne ressort pas du dossier qu’il ait cherché un terrain d’entente avec sa fille. Le requérant ne saurait dès lors rejeter sur l’Etat toute la responsabilité de la dégradation de sa vie familiale.

Compte tenu de l’ensemble de ces éléments, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits garantis par la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Sur le grief concernant la discrimination alléguée du requérant

Le requérant allègue enfin subir une discrimination fondée sur le sexe, prohibée par l’article 14 de la Convention. A cet égard, il soutient que dans les affaires familiales, les pères des enfants sont systématiquement discriminés par les juridictions tchèques (la garde étant attribuée aux mères dans 92% des cas).

Le Gouvernement note entre autres que le requérant n’a aucunement spécifié son allégation de discrimination et estime qu’il n’a fait que reprendre le grief formulé par les requérants ayant introduit des requêtes analogues devant la Cour.

Selon le requérant, la charge de la preuve incombe au Gouvernement ; il estime que c’est à ce dernier d’expliquer pourquoi sa position est tellement différente de celle de la mère et pourquoi il est obligé de solliciter depuis quinze ans une décision sur son droit de visite.

La Cour observe que le grief du requérant manque de précision et qu’aucun élément du dossier ne permet de dire que la conduite des tribunaux ait été motivée par le sexe de l’intéressé (voir, mutatis mutandis , Kříž c. République tchèque (déc.), précité). Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 février 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Naismith J.-P. Costa Greffier adjoint Président