Moisa împotriva României

SECȚIA A TREIA

DECIZIE Cererea nr. 30608/02 prezentată de Ioan MOISĂ împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a treia), reunită la 16 noiembrie 2010 într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, și de Santiago Quesada, grefier de secție, Văzând cererea menționată mai sus introdusă la 1 august 2002, După deliberare, pronunță următoarea decizie: ÎN FAPT Reclamantul, dl Ioan Moisă, era un resortisant român, născut în 1933 și locuind la Alba Iulia. A decedat la 5 mai 2006. Prin scrisoarea din 9 octombrie 2009, dl Dumitru Mihail Moisă, fratele reclamantului, și-a exprimat intenția de a continua cererea, în calitate de moștenitor.

Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul său, Răzvan-Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Prin decizia din 12 iunie 2000 a casei județene de pensii și asigurări sociale, reclamantul, care exercita ca judecător la curtea de apel din Alba Iulia, a fost pus în beneficiul unei pensii de pensionare. Invocând o vechime de peste douăzeci de ani, el a cerut ulterior să i se acorde, pe lângă pensia sa de pensionare, despăgubirea specială prevăzută de articolul 104 din legea nr. 92/1992, în cuantum de cinci salarii lunare nete. La 1 august 2000, i s-a comunicat respingerea cererii sale pe motiv că, în temeiul ordinului ministerial nr. 466/C/2000, articolul 104 fusese interpretat ca acordând această despăgubire doar persoanelor care aveau o vechime în muncă în continuare doar ca judecător, procuror sau consilier juridic la Ministerul Justiției.

Or, acesta nu era cazul reclamantului care exercitase și alte profesii judiciare. Printr-o acțiune introdusă împotriva Ministerului Justiției, reclamantul a cerut curții de apel din București să anuleze decizia menționată mai sus, precum și ordinul ministerial nr. 466/C/2000 și să-i recunoască vechimea în vederea acordării beneficiului articolului 104 din legea nr. 92/1992. Printr-o hotărâre din 12 decembrie 2000, curtea de apel a admis acțiunea, a anulat ordinul ministerial și a condamnat ministerul să-i plătească reclamantului o despăgubire în cuantum de cinci salarii nete. Curtea de apel a reținut că ordinul ministerial încălca articolul 44 din legea nr. 92/1992, care prevedea că experiența profesională de avocat sau consilier juridic trebuia de asemenea luată în considerare la calculul vechimii unui magistrat pensionat.

Curtea de apel a reținut, în plus, că ordinul era discriminatoriu, în măsura în care doar consilierii juridici de la Ministerul Justiției erau acceptați la beneficiul despăgubirii în cauză. La recursul ministerului, printr-o hotărâre din 21 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea și a respins acțiunea pe motiv că se putea deduce din articolul 104 din legea nr. 92/1992 că intenția legiuitorului fusese să recompenseze loialitatea și stabilitatea magistraților care au rezistat atracției profesiilor liberale și au rămas în magistratură. Cât privește dispozițiile articolului 44 din legea nr. 92/1992, care precizau că experiența profesională de avocat sau consilier juridic putea fi de asemenea luată în considerare pentru calculul vechimii în magistratură, Curtea Supremă a considerat că acestea se aplicau doar pentru acordarea beneficiului pensiei de pensionare și nu pentru alte despăgubiri prevăzute de lege.

CAPETE DE CERERE

Invocând articolul 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plângea de durata procedurii și, în substanță, de o atingere adusă principiului securității juridice din cauza jurisprudenței contradictorii a Curții Supreme de Justiție, care a dat câștig de cauză altor foști magistrați, a căror situație era analogă cu a sa. În această privință, reclamantul a arătat că Curtea Supremă de Justiție recunoscuse că beneficiul despăgubirii prevăzute de articolul 104 din legea nr. 92/1992 se aplica unui magistrat a cărui vechime era calculată conform criteriilor articolului 44 din legea menționată, anume luând în considerare și experiența ca avocat, consilier juridic sau arbitru. Invocând articolul 14 din Convenție, el se plângea de o discriminare față de alte persoane care erau plasate într-o situație similară cu a sa și cărora instanțele interne le-au recunoscut dreptul de a beneficia de dispozițiile articolului 104 din legea nr. 92/1992, care acordă o despăgubire.

ÎN DREPT Curtea constată că nu este cazul să examineze mai în detaliu cererea introdusă de partea reclamantă pentru următoarele motive. Curtea reamintește mai întâi că la 2 aprilie 2009 a decis să comunice Guvernului capetele de cerere ale părții reclamante astfel cum au fost expuse mai sus, cu excepția capătului de cerere întemeiat pe durata procedurii. La 27 iulie 2009, Guvernul a transmis grefei observațiile sale cu privire la admisibilitatea și temeinicia cererii. Acestea au fost adresate părții reclamante la 3 august 2009, care a fost invitată să prezinte propriile sale observații ca răspuns înainte de 11 septembrie 2009. În absența unui răspuns din partea părții reclamante, printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire din 17 septembrie 2009, Curtea a atras atenția acesteia asupra faptului că termenul care îi era acordat pentru prezentarea observațiilor sale expirase și că nu fusese solicitată nicio prelungire a acestui termen.

Aceasta a indicat că, în conformitate cu articolul 37 § 1 a) din Convenție, putea să radieze o cerere de pe rol atunci când, ca în speță, circumstanțele dădeau de gândit că un reclamant nu intenționează să-și mențină cererea. Ca răspuns la această scrisoare, printr-o corespondență din 9 octombrie 2009, dl Dumitru Mihail Moisă, fratele reclamantului, a indicat că reclamantul decedase și și-a exprimat dorința de a continua cererea în calitate de moștenitor, prezentând în același timp o cerere de satisfacție echitabilă. El s-a prevalat de un certificat de moștenire stabilit de un notar, la 26 noiembrie 2007, conform căruia ceilalți trei frați ai reclamantului renunțaseră la succesiunea sa.

Curtea a recunoscut în repetate rânduri părinților sau rudelor unui reclamant decedat în cursul procedurii calitatea de a continua cererea în numele său, dacă demonstrează existența unui interes moral legitim de natură să justifice examinarea cererii (privind capete de cerere întemeiate pe articolele 5, 6 și 13 din Convenție, a se vedea X c. Franței, 31 martie 1992, § 26, seria A nr. 234-C; Anne-Marie Andersson c. Suediei, 27 august 1997, § 29, Culegere de hotărâri și decizii 1997-IV, și mutatis mutandis, Marie-Louise Loyen și Bruneel c. Franței, nr. 55929/00, §§ 29-30, 5 iulie 2005). Curtea a afirmat în special în această privință în decizia Malhous c. Republicii Cehe ([MC], nr. 33071/96, CEDO 2000-XII) că succesorul unui reclamant decedat poate continua altceva decât interese materiale declarând că dorește să mențină cererea.

Cauzele aduse în fața Curții prezintă, în general, și o dimensiune morală, iar apropiații unui reclamant pot avea un interes legitim să vegheze ca justiția să fie făcută chiar și după decesul reclamantului. Totuși, având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea observă că, chiar dacă persoana care dorește să mențină cererea este o rudă apropiată a reclamantului și moștenitorul său, drepturile invocate de reclamant – în principal cel de a nu fi discriminat în calculul vechimii în magistratură cu consecințe asupra acordării unei despăgubiri speciale – sunt eminamente personale și netransferabile (a se vedea mutatis mutandis Sanles Sanles c. Spaniei (dec.), nr. 48335/99, CEDO 2000-XI și Thévenon c. Franței (dec.), nr. 2476/02, CEDO 2006-III).

În plus, abia la 9 octombrie 2009, adică în afara termenului acordat de Curte pentru prezentarea observațiilor sale, dl Dumitru Mihail Moisă a informat Curtea despre decesul fratelui său, survenit cu mai mult de trei ani înainte (a se vedea mutatis mutandis, Léger c. Franței (radiere) [MC], nr. 19324/02, § 45, CEDO 2009-...) fără a justifica deloc această întârziere. În plus, nu a atestat calitatea sa de moștenitor al reclamantului în legătură cu creanța la care se raportează procedura în fața Curții (mutatis mutandis, Gavrileanu c. României (radiere), nr. 18037/02, § 12, 5 mai 2009). Prin urmare, nu poate pretinde că are un interes suficient pentru a justifica continuarea examinării cererii.

În lumina celor de mai sus, în conformitate cu articolul 37 § 1 c) din Convenție, Curtea constată că nu se mai justifică continuarea examinării cererii. De altfel, în conformitate cu articolul 37 § 1 in fine, Curtea consideră că nicio circumstanță particulară referitoare la respectarea drepturilor garantate de Convenție sau de Protocoalele acesteia nu cere continuarea examinării cererii. Există deci motive pentru a radia cauza de pe rol. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Decide să radieze cererea de pe rol. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION Requête n o 30608/02 présentée par Ioan MOISĂ contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 16 novembre 2010 en une chambre composée de : Josep Casadevall, président, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, juges, et de Santiago Quesada, greffier de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 1 er août 2002, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Ioan Moisă, était un ressortissant roumain, né en 1933 et résidant à Alba Iulia. Il est décédé le 5 mai 2006. Par lettre du 9 octobre 2009, M. Dumitru Mihail Moisă, frère du requérant, exprima son intention de poursuivre la requête, en sa qualité d’héritier.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Par décision du 12 juin 2000 de la caisse départementale des pensions et des assurances sociales, le requérant, qui exerçait comme juge à la cour d’appel d’Alba Iulia, fut mis au bénéfice d’une pension de retraite. Invoquant une ancienneté de plus de vingt ans, il demanda par la suite à se voir octroyer, outre sa pension de retraite, l’indemnisation spéciale prévue par l’article 104 de la loi n o 92/1992, d’un montant de cinq salaires mensuels nets.

Le 1 er août 2000, il se vit communiquer le rejet de sa demande au motif qu’en vertu de l’arrêté ministériel n o 466/C/2000, l’article 104 avait été interprété comme n’octroyant cette indemnisation qu’aux personnes ayant une ancienneté de travail en continu seulement comme juge, procureur ou conseiller juridique au ministère de la Justice. Or, ce n’était pas le cas du requérant qui avait exercé d’autres professions judiciaires également. Par une action introduite contre le ministère de la Justice, le requérant demanda à la cour d’appel de Bucarest d’annuler la décision susmentionnée, ainsi que l’arrêté ministériel n o 466/C/2000 et de reconnaître son ancienneté en vue de lui octroyer le bénéfice de l’article 104 de la loi n o 92/1992.

Par un arrêt du 12 décembre 2000, la cour d’appel accueillit l’action, annula l’arrêté ministériel et condamna le ministère à payer au requérant une indemnisation d’un montant de cinq salaires nets. La cour d’appel retint que l’arrêté ministériel enfreignait l’article 44 de la loi n o 92/1992, qui prévoyait que l’expérience professionnelle d’avocat ou conseiller juridique devrait également être prise en compte lors du calcul de l’ancienneté d’un magistrat retraité. La cour d’appel retint, en outre, que l’arrêté était discriminatoire, dans la mesure où seuls les conseillers juridiques du ministère de la Justice étaient acceptés au bénéfice de l’indemnisation en question.

Sur recours du ministère, par un arrêt du 21 février 2002, la Cour suprême de justice cassa l’arrêt et rejeta l’action au motif qu’on pouvait déduire de l’article 104 de la loi n o 92/1992, que l’intention du législateur avait été de récompenser la loyauté et la stabilité des magistrats qui ont résisté à l’attrait des professions libérales et sont restés dans la magistrature. Quant aux dispositions de l’article 44 de la loi n o 92/1992, qui précisaient que l’expérience professionnelle d’avocat ou conseiller juridique pouvait être également prise en compte pour le calcul de l’ancienneté dans la magistrature, la Cour suprême considéra qu’elles s’appliquaient seulement pour l’octroi du bénéfice de la pension de retraite et non pour les autres indemnités prévues par la loi.

GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaignait de la durée de la procédure et, en substance, d’une atteinte au principe de la sécurité juridique en raison de la jurisprudence contradictoire de la Cour suprême de Justice, qui a donné gain de cause à d’autres anciens magistrats, dont la situation était analogue à la sienne. A cet égard, le requérant fit valoir que la Cour suprême de Justice avait reconnut que le bénéfice de l’indemnisation prévue par l’article 104 de la loi n o 92/1992 s’appliquait à un magistrat dont l’ancienneté était calculée conformément aux critères de l’article 44 de ladite loi, à savoir, en prenant en compte également l’expérience comme avocat, conseiller juridique ou arbitre.

Invoquant l’article 14 de la Convention, il se plaignait d’une discrimination par rapport à d’autres personnes qui étaient placées dans une situation similaire à la sienne et auxquelles les juridictions internes ont reconnu le droit de bénéficier des dispositions de l’article 104 de la loi n o 92/1992, octroyant une indemnisation. EN DROIT La Cour relève qu’il n’y a pas lieu d’examiner plus avant la requête introduite par la partie requérante pour les motifs suivants. La Cour rappelle d’abord que le 2 avril 2009, elle a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs de la partie requérante tels qu’exposés ci-dessus, à l’exception du grief tiré de la durée de la procédure. Le 27 juillet 2009, le Gouvernement a transmis au greffe ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête.

Celles-ci ont été adressées à la partie requérante le 3 août 2009, laquelle a été invitée à faire parvenir les siennes en réponse avant le 11 septembre 2009. En absence de réponse de la partie requérante, par une lettre recommandée avec accusé de réception du 17 septembre 2009, la Cour a attiré son attention sur le fait que le délai qui lui était imparti pour la présentation de ses observations était échu et qu’aucune prorogation de ce délai n’avait été sollicitée. Elle a indiqué qu’aux termes de l’article 37 § 1 a) de la Convention, elle pouvait rayer une requête du rôle lorsque, comme en l’espèce, les circonstances donnent à penser qu’un requérant n’entend pas maintenir sa requête. En réponse à cette lettre, par un courrier du 9 octobre 2009, M. Dumitru Mihail Moisă, le frère du requérant, indiqua que le requérant était décédé et exprima son souhait de poursuivre la requête en sa qualité d’héritier, tout en présentant une demande de satisfaction équitable.

Il se prévalut d’un certificat d’héritage établi par un notaire, le 26 novembre 2007, selon lequel les trois autres frères du requérant avaient renoncé à sa succession.

La Cour a reconnu à de nombreuses reprises aux parents ou proches d’un requérant décédé en cours de procédure la qualité pour poursuivre la requête en son nom, s’ils démontrent l’existence d’un intérêt moral légitime de nature à justifier l’examen de la requête (concernant des griefs tirés des articles 5, 6 et 13 de la Convention, voir X c. France , 31 mars 1992, § 26, série A n o 234 ‑ C; Anne-Marie Andersson c. Suède , 27 août 1997, § 29, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ IV, et mutatis mutandis, Marie-Louise Loyen et Bruneel c. France , n o 55929/00, §§ 29-30, 5 juillet 2005). La Cour a notamment affirmé à cet égard dans la décision Malhous c. République tchèque ([GC], n o 33071/96, CEDH 2000 ‑ XII) que le successeur d’un requérant décédé peut poursuivre autre chose que des intérêts matériels en déclarant vouloir maintenir la requête.

Les affaires portées devant la Cour présentent généralement aussi une dimension morale, et les proches d’un requérant peuvent avoir un intérêt légitime à veiller à ce que justice soit rendue même après le décès du requérant. Toutefois, eu égard aux circonstances de l’espèce, la Cour observe que même si la personne désireuse de maintenir la requête est un proche parent du requérant et son héritier, les droits invoqués par le requérant – principalement celui de ne pas être discriminé dans le calcul de l’ancienneté dans la magistrature avec des conséquences sur l’octroi d’une indemnisation spéciale – sont éminemment personnels et non transférables (voir mutatis mutandis Sanles Sanles c. Espagne (déc.), n o 48335/99, CEDH 2000 ‑ XI et Thévenon c. France (déc.), n o 2476/02, CEDH 2006-III).

De plus, ce ne fut que le 9 octobre 2009, soit en dehors du délai imparti par la Cour pour la présentation de ses observations, que M. Dumitru Mihail Moisă informa la Cour du décès de son frère, survenu plus de trois ans auparavant (voir mutatis mutandis, Léger c. France (radiation) [GC], n o 19324/02, § 45, CEDH 2009 ‑ ...) sans aucunement justifier ce retard. Il n’a, en outre, pas attesté de sa qualité d’héritier du requérant quant à la créance à laquelle se rapporte la procédure devant la Cour ( mutatis mutandis, Gavrileanu c. Roumanie (radiation), n o 18037/02, § 12, 5 mai 2009). Dès lors, il ne peut pas prétendre avoir un intérêt suffisant pour justifier de la poursuite de l’examen de la requête A la lumière de ce qui précède, conformément à l’article 37 § 1 c) de la Convention, la Cour constate qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête.

Par ailleurs, conformément à l’article 37 § 1 in fine , la Cour estime qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention ou ses Protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête. Il y a donc lieu de rayer l’affaire du rôle. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président