ZHITNIKOV AND KOLOSOV v. RUSSIA

Prima secțiune decizia nr. 53637/08 de Valdemar Fedorovich ZHITNIKOV și de cerere nr. 53682/08 de Aleksandr Dmitriyevich KOLOSOV împotriva Rusiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care așezează la 25 noiembrie 2010 ca Cameră compusă din: Christos Rozakis, președinte, Nina Vajić, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecătorii, și Søren Nielsen, grefierul secțiunii, având în vedere cererile depuse la 22 mai 2008, după ce au deliberat, hotărăsc după cum urmează: FACTE Solicitările au fost depuse de doi resortisanți ruși („reclamanți”), dl Valdemar Fedorovich Zhitnikov (depunerea nr. 53637/08) și dl Aleksandr Dmitriyevich Kolosov (depunerea nr. 53682/08) la 22 mai 2008. Reclamanții s-au născut în 1938 și, respectiv, 1951 și au decedat la datele specificate mai jos. Au trăit în Minernyye Vody, regiunea Stavropol. Reclamanții au fost reprezentați în fața Curții de către dl V.M. Zavyalov, un avocat practicant în Yessentuki, regiunea Stavropol. Guvernul Rus („Guvernul”) au fost reprezentați de dl G. Matyushkin, reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În favoarea convenienței, Curtea va continua să se refere la dr. V.F. Zhitnikov și A.D. Kolosov ca „reclamanți”. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au participat la operația de curățare de la site-ul de dezastre nucleare de la Chernobyl, au fost înregistrate dezactivate și au devenit drepturi la diferite prestații sociale. La date neespecificate, reclamanții au depus în judecată autoritățile pentru ajustarea inflației prestațiilor de invaliditate din cauza acestora. La 4 iunie 2007, Curtea Orașului Mineralnyye Vody din regiunea Stavropol, într-o hotărâre, a susținut în parte acțiunile reclamanților și a ordonat departamentului local al Trezoreriei de Stat să plătească fiecare reclamant 1.925.45 Rubloul rus (RUB) lunar ca pensie de invaliditate, care va fi ajustat în conformitate cu cerințele legale și a atribuit fiecărui reclamant o sumă forfetară de RUB 104.405.82 în ceea ce privește prestațiile rămase, care urmează să fie plătite de Ministerul Finanțelor Federației Ruse. Hotărârea nu a fost apelată și a devenit finală la 19 iunie 2007. Începând cu iulie 2007, reclamanții primiau plățile lunare în timp util și, la 24 septembrie 2007, au primit sumele forfetare atribuite. La 29 noiembrie 2007, Presidiumul Curții Regionale de Stavropol, după cererea Ministerului Finanțelor, a anulat hotărârea din 4 iunie 2007 și a remis cauzele pentru o proaspătă examinare. Presidium a constatat că instanța inferioară a eșuat în aplicarea dispozițiilor legislației interne de fond și, ca urmare, a determinat în mod incorect autoritatea acuzată în acest caz. În decembrie 2007, autoritatea de asistență socială a respondentului a întrerupt plățile lunare datorate reclamanților în temeiul hotărârilor anulate. În schimb, autoritățile au început să plătească prestațiile lunare de invaliditate ale reclamanților în conformitate cu legislația relevantă. La 15 februarie 2008, Tribunalul Orașului a întrerupt procedura, din cauza neapăratului reclamanților în fața instanței de primă instanță. În februarie 2009, Ministerul Finanțelor Federației Ruse a interzis proceduri împotriva ambelor reclamante care au solicitat rambursarea sumelor forfetare pe care le-au primit în temeiul hotărârii anulate. Martie 2009 Tribunalul a respins cererea. Se pare că hotărârea nu a fost atacată și a devenit finală. La 28 mai 2009, dl Zhitnikov și 21 iunie 2008 dl Kolosov au murit. Veuvele lor, dna Galina Grigorievna Zhitnikova și Nadezhda Nikolayevna Kolosova au exprimat dorința de a continua cererile. Ei au prezentat copii ale certificatelor de căsătorie respective și certificatelor de deces în sprijinul cererilor lor. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolului 6 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 privind anularea hotărârii din 4 iunie 2007 în favoarea lor. HOTĂRÂREA 1. Având în vedere că prezentele două cereri se referă la plângeri similare și pun probleme identice în temeiul Convenției, Curtea decide să se alăture la acestea în temeiul articolului 42 § 1 din Regulamentul Curții. 2. Curtea observă că reclamanții au murit după ce au depus cererile în temeiul art. 34 din Convenție. Cu toate acestea, văduvele lor au exprimat dorința de a urmări cererile. Guvernul nu s-a opus poziției dnei Zhitnikova și Kolozova. Cu toate acestea, Curtea consideră necesară examinarea problemei locus standi art. 37 § 1 din Convenție se citește în partea relevantă, după cum urmează: „1. În orice etapă a procedurii, Curtea poate decide să ia o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la concluzia că [...] (c) pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii. Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile în cauză...” Curtea reiterează că, în diferite cazuri în care un reclamant a murit în cursul procedurii Convenției, a luat în considerare declarațiile moștenitorilor reclamantului sau a membrilor apropiati ai familiei sale care își exprimă dorința de a continua cererea (a se vedea, printre altele, Kallo c. Ungaria , nr. 30081/02 , § 24, 11 aprilie 2006, și Novinskiy c. Rusia , nr. 1982/02, § 92, 10 februarie 2009, § 92). În cazul în care este de stabilită problema statutului, Curtea trebuie să examineze fiecare cerere în funcție de faptele sale specifice și din punctul de vedere al faptului dacă interesul reclamantului în joc este de o natură astfel încât acesta poate fi transferat moștenitorului și, în continuare, dacă considerațiile referitoare la interesul general necesită examinarea continuă a cererii (a se vedea Gorodnichev v. Rusia (dec.), nr. 32275/03, 15 noiembrie 2007; S. v. Regatul Unit , nr. 9502/81 , Decizia Comisiei din 13 iulie 1983 , DR 34, p. 103; și Veit v. Germania , nr. 10474/83 , Decizia Comisiei din 6 mai 1986 , Decizii și Rapoarte (DR) 47, p. 116). În plus, cazurile dinaintea Curții au, în general, o dimensiune morală și persoanele apropiate de o reclamantă pot avea astfel un interes legitim de a se asigura că justiția se face chiar după moartea reclamanților (a se vedea Malhous c. Republica Cehă [GC] (dec.), nr. 33071/96, ECHR 2000-XII). Curtea a acceptat anterior că rudele apropiate ale reclamanților difuși ar putea menține cereri cu plângeri cu privire la diferite aspecte ale articolului 6 din Convenție (a se vedea Malhous (dec.), citat mai sus; Andreyeva c. Rusia (dec.), nr. 76737/01, 16 octombrie 2003; Shiryayeva c. Rusia , nr. 21417/04, § 8, 13 iulie 2006, privind neexecuția hotărârilor interne; a se vedea și Horváthová c. Slovacia , nr. 74456/01, § 26, 17 mai 2005, în contextul lungii procedurii; a se vedea, de asemenea, prin contrast, Gorodnichev (dec.), citat mai sus; și, în măsura în care este relevant, Stankevich c. Ucraina (dec.), nr. 48814/07, 26 mai 2009). Curtea a constatat, de asemenea, în mai multe cazuri legate de creanțe în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, că cererile privind drepturile de proprietate pot fi, în principiu, transferabile moștenitorilor (a se vedea, printre altele, Nerva și alții v. Regatul Unit , nr. 42295/98 , § 33, CEDH 2002-VIII; a se vedea, de asemenea, Sobelin și alții v. Rusia , nr. 30672/03 și seq. , §§ 43-45, 3 mai 2007, privind o combinație de aspecte în temeiul articolului 6 și art. 1 din Protocol Nr.1). În evaluarea transferabilității plângerilor, fosta Comisie și Curtea au luat în considerare, de exemplu, faptul că legătura dintre reclamațiile în joc și reclamantul decedat nu a fost exclusivă, sau faptul că, în contextul articolului 6, Funke v. Franța, nu a suferit în mod personal consecințele acesteia (a se vedea, în contextul articolului 6 Funke v. France . 10828/84, decizia Comisiei din 6 octombrie 1988, D.R. nr. 57, p. 18), sau a avut un interes propriu (a se vedea, în ceea ce privește art. 8, Armonienė c. Lituania , nr. 36919/02, § 29, 25 noiembrie 2008), sau că procedura internă se referă la drepturile pecuniare ale reclamantului (a se vedea Jeruzal c. Polonia , nr. 65888/01, § 25, 10 octombrie 2006). Curtea a stabilit, de asemenea, că este în favoarea moștenitorului care dorește să urmărească procedurile în fața Curții să susțină statutul său de a face acest lucru (a se vedea Belskiy c. Rusia (dec.), nr. 23593/03, noiembrie 2009). În ceea ce privește aceste cazuri, Curtea observă că reclamanții au formulat plângeri în temeiul articolului 6 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la anularea hotărârilor în favoarea lor. Reclamanții întârziați au fost părți la procedura internă privind stabilirea sumei plăților lunare cu handicap, în timp ce nici dna Zhitnikova, nici dna Kolosova nu au fost părți la această procedură. Curtea trebuie să asigure acum dacă văduvele reclamanților au susținut statutul lor de a continua procesul în fața Curții (a se vedea Belskiy , citat mai sus). Curtea consideră că, în prezent, în două cazuri, necesitatea justificării unui interes legitim în urmărirea cererilor a fost consolidată în special prin caracterul specific al plângerilor formulate de reclamanții în fața Curții. În ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 6, Curtea atribuie o ponderare deosebită a aspectului specific al „dreptului către instanță” în joc, și anume presupusa deficiență a principiului certitudinii juridice ca urmare a anulării hotărârii interne în favoarea reclamanților prin intermediul procedurii de control. În cazurile instantanee s-a întâmplat înainte ca reclamanții să moară.Cercul grijării în temeiul articolului 6 a fost, de fapt, frustrarea faptului că reclamanții se bazează pe hotărârea judiciară obligatorie. Curtea reiterează că anularea unei hotărâri finale este un act instantaniu și nu creează o situație continuă (a se vedea mutatis mutandis Sardin c. Rusia (dec.), nr. 69582/01, ECHR 2004 II). Nu s-a demonstrat că o astfel de plângere nu a fost personală pentru reclamanții, sau că rudele reclamanților – care nu au fost părți la procedura internă – ar putea pretinde că au un interes juridic suficient pentru a justifica examinarea continuă a plângerii cu privire la presupusa încălcare a principiului de securitate juridică (a se vedea mutatis mutandis, S. Regatul Unit , citat mai sus și, în măsura în care este relevant, Gorodnichev (dec.), citat mai sus. De asemenea, în ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu pierde de vedere natura specifică a datoriei hotărârii în cazurile reclamanților. În cazul actual, reclamanții au avut legitimitatea de a primi plăți lunare într-o sumă anume și, mai precis, de a avea aceste plăți legate de indice, în conformitate cu o metodă anume. Reclamanții au dreptul la primirea acestor plăți ca participanți la operația de curățare la locul de dezastre nucleare din Chernobyl. În lipsa oricărei dovezi contrare, Curtea are intenția de a constata că reclamația în ceea ce privește pensia de invaliditate a fost personală pentru solicitanți. În plus, în contrast cu cazul recent de Streltsov și alți „Pensionari militari Novocherkassk” (n. 8549/06 și seq., §§ 32-42, 29 iulie 2010), precum și pentru Sobelin și alții (citată mai sus), în aceste cazuri, problema de revizuire a supravegherii nu a fost însoțită de problema neexecutivă. În plus, nu a existat nicio datorie de judecată în favoarea reclamanților în momentul introducerii prezentelor cereri (a se vedea, prin contrast, Andreyeva (dec.), citat mai sus), întrucât nu a fost contestat de către părți că reclamanții au primit în timp util sumele forfetare din cauza lor. În suma, nu există nimic în cazurile în care se află să sugereze că afirmațiile reclamanților în procedura internă inițială au constituit o parte din proprietatea acumulată dnei Zhitnikova și Kolozova (a se vedea, în contrast, Andreyeva (dec.), citată mai sus; și Malhous În plus, se observă că, după anularea pensiilor lunare, reclamanții au continuat să primească pensiile lunare, în timp ce valoarea exactă a acestor pensii a fost reținută în litigiu. Curtea reamintește concluziile sale anterioare că, în principiu, ar fi un exercițiu în mare parte ipotetic de a încerca să prevină pe termen lung sumele de pensie care ar fi fost plătite unei reclamante, în cazul în care hotărârile finale în favoarea reclamanților nu ar fi fost anulate, având în vedere numeroasele imponderabile în ceea ce privește evoluția condițiilor politice și economice care ar putea afecta viitoarele drepturi și calcule la pensie (a se vedea, în măsura în care este cazul, Tarnopolskaya și alții c. Rusia , nos. 11093/07 et seq., § 51, 7 iulie 2009 . Astfel , în absența unei clarificări suplimentare privind această chestiune de la părți , Curtea ar fi extrem de speculativă să încheie transferabilitatea cererii în joc. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că doamnele Zhitnikova și Kolosova nu și-au justificat poziția și nu este convins că au un interes legitim de a continua procedurile în fața Curții în locul reclamanților. În plus, Curtea nu consideră că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolele, necesită examinarea cererilor, în ciuda decesului reclamanților. Curtea reiterează în acest sens că problema anulării hotărârilor finale prin revizuirea supravegherii a fost deja examinată de către Curte în mai multe cazuri împotriva Rusiei (a se vedea, printre altele, Kot c. Rusia , nr. 20887/03, §§ 20-33, 18 ianuarie 2007 și Mordachev c. Rusia , nr. 7944/05, §§ 19, 25 februarie 2010). În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererilor și să încheie în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție că cererile ar trebui eliminate din lista cazurilor sale. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se alăture cererilor; decide să excludă cererile din lista cazurilor sale. Søren Nielsen Președintele grefierului Christos Rozakis

FIRST SECTION

DECISION

Application no. 53637/08

by Valdemar Fedorovich ZHITNIKOV

and application no. 53682/08

by Aleksandr Dmitriyevich KOLOSOV

against Russia

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 25

November 2010 as a Chamber composed of:

Christos Rozakis,

President,

Nina Vajić,

Anatoly Kovler,

Elisabeth Steiner,

Khanlar Hajiyev,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

judges,

and Søren Nielsen,

Section Registrar,

Having regard to the above applications lodged on 22 May 2008,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applications were lodged by two Russian nationals (“the applicants”), Mr Valdemar Fedorovich Zhitnikov (application no.53637/08) and Mr Aleksandr Dmitriyevich Kolosov (application no. 53682/08) on 22

May 2008. The applicants were born in 1938 and 1951 respectively and passed away on the dates specified below. They lived in Mineralnyye Vody, the Stavropol Region. The applicants were represented before the Court by Mr V.M. Zavyalov, a lawyer practicing in Yessentuki, the Stavropol Region. The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr G. Matyushkin, Representative of the Russian Federation at the European Court of Human Rights.

For the sake of convenience, the Court will continue to refer to Messrs

V.F. Zhitnikov and A.D. Kolosov as “the applicants”.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicants took part in the cleaning-up operation at the Chernobyl nuclear disaster site, were registered disabled and became entitled to various social benefits.

On unspecified dates the applicants sued authorities for inflation adjustment of the disability benefits due to them.

On 4 June 2007 the Mineralnyye Vody Town Court of the Stavropol Region in one judgment upheld the applicants’ actions in part and ordered the local department of the State Treasury to pay each claimant 1,925.45

Russian roubles (RUB) monthly as a disability pension, to be adjusted in accordance with legal requirements, and awarded each claimant a lump sum of RUB 104,405.82 in respect of the outstanding benefits, to be paid by the Ministry of Finance of the Russian Federation. The judgment was not appealed against and became final on 19

June 2007.

As from July 2007 the applicants were receiving the monthly payments in good time and on 24 September 2007 they received the awarded lump sums.

On 29 November 2007 the Presidium of the Stavropol Regional Court, upon the Ministry of Finance’s application, quashed the judgment of 4 June 2007 and remitted the cases for a fresh examination. The Presidium found that the lower court had erred in applying the provisions of substantive domestic law and, as a result, incorrectly determined the defendant authority in the case.

In December 2007 the respondent welfare authority discontinued the monthly payments due to the applicants under the quashed judgments. Instead, the authorities started to pay the applicants monthly disability benefits in accordance with the relevant legislation.

On 15 February 2008 the Town Court discontinued the proceedings, due to the applicants’ failure to appear before the first instance court.

In February 2009 the Ministry of Finance of the Russian Federation brought proceedings against both applicants claiming repayment of the lump sums they had received pursuant to the quashed judgment. On 4

March 2009 the Town Court rejected the claim. It appears that the judgment was not appealed against and became final.

On 28 May 2009 Mr Zhitnikov and on 21 June 2008 Mr Kolosov passed away. Their widows, Mses Galina Grigoryevna Zhitnikova and Nadezhda Nikolayevna Kolosova, expressed their wish to pursue the applications. They submitted copies of the respective marriage certificates and death certificates in support of their requests.

COMPLAINTS

The applicants complained under Article 6 of the Convention and Article

1 of Protocol No.1 thereto about the quashing of the judgment of 4

June 2007 in their favour.

THE LAW

died after having lodged their applications under Article 34 of the Convention. However, their widows expressed their wish to pursue the applications. The Government did not object to the standing of Mses Zhitnikova and Kolosova. However, the Court considers it necessary to examine the issue of

locus standi

of the applicants’ widows in detail of its own motion.

Article 37 § 1 of the Convention reads in the relevant part as follows:

“1.

The Court may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to the conclusion that

[...] (c)

for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application.

However, the Court shall continue the examination of the application if respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto so requires...”

The Court reiterates that in various cases in which an applicant died in the course of the Convention proceedings it took into account the statements of the applicant’s heirs or close members of his or her family expressing their wish to pursue the application (see, amongst other authorities,

Kalló v.

Hungary

, no.

30081/02, § 24, 11 April 2006, and

Novinskiy v. Russia

, no.

11982/02, § 92, 10 February 2009, § 92). Where the issue of standing is to be determined, the Court must examine each application in the light of its particular facts and from the standpoint of whether the applicant’s interest at stake is of such a nature that it can be transferred to the heir, and, further, whether considerations relating to the general interest require the continued examination of the application (see

Gorodnichev v. Russia

(dec.), no.

32275/03, 15

November 2007;

S. v. the United Kingdom

, no. 9502/81, Commission decision of 13 July 1983, DR 34, p. 103; and

Veit v. Germany

, no. 10474/83, Commission decision of 6 May 1986, Decisions and Reports (DR) 47, p.

116). Furthermore, the cases before the Court generally also have a moral dimension and persons near to an applicant may thus have a legitimate interest in seeing to it that justice is done even after the applicant’s death (see

Malhous v. the Czech Republic

[GC] (dec.), no.

33071/96, ECHR 2000-XII).

The Court has previously accepted that the late applicants’ close relatives could maintain applications with complaints concerning various aspects of Article 6 of the Convention (see

Malhous

(dec.), cited above;

Andreyeva v.

Russia

(dec.), no.

76737/01, 16

October 2003;

Shiryayeva v. Russia

, no.

21417/04, §

8, 13 July 2006, concerning the non-enforcement of domestic judgments; see also

Horváthová v. Slovakia

, no.

74456/01, § 26, 17

May 2005, in the context of the length of proceedings; see also, by way of contrast,

Gorodnichev

(dec.), cited above; and, in so far as relevant,

Stankevich v. Ukraine

(dec.), no.

48814/07, 26 May 2009). The Court has also found in a number of cases relating to claims under Article 1 of Protocol No.

1, that the applications concerning property rights may be, in principle, transferable to the heirs (see, among others,

Nerva and Others v.

the United Kingdom

, no.

42295/98, § 33, ECHR 2002-VIII; see also

Sobelin and Others v. Russia

, nos. 30672/03

et seq.,

§§ 43-45, 3 May 2007, concerning a combination of issues under Article 6 and Article 1 of Protocol

No.1). In assessing the transferability of the complaints, the former Commission and the Court took into account, for example, that the link between the complaints at stake and the deceased applicant was not exclusive, or the late applicant’s next-to-kin personally suffered the consequences (see, in the context of Article 6,

Funke v. France

, no.

10828/84, Commission decision of 6 October 1988, D.R. No. 57, p. 18), or had an interest of their own (see, regarding Article 8,

Armonienė v.

Lithuania

, no. 36919/02, § 29, 25 November 2008), or that the domestic proceedings concerned the late applicant’s pecuniary rights (see

Jeruzal v.

Poland

, no. 65888/01, § 25, 10 October 2006).

The Court has also established that it is for the heir who wishes to pursue the proceedings before the Court to substantiate his or her standing to do so (see

Belskiy v. Russia

(dec.), no.

23593/03,

26

November 2009).

Turning to the present cases, the Court observes that the applicants raised complaints under Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No.

1 about the quashing of the judgments in their favour. The late applicants were parties to the domestic proceedings concerning the determination of the amount of the monthly disability payments, whereas neither Ms Zhitnikova nor Ms Kolosova were parties to those proceedings.

The Court now has to ascertain whether the applicants’ widows substantiated their standing to pursue the proceedings before the Court (see

Belskiy

, cited above).

The Court considers that in the present two cases the need for a justification of a legitimate interest in pursuing the applications was particularly strengthened by the specific nature of the complaints raised by the applicants before the Court.

As regards the complaint under Article 6, the Court attaches particular weight to the specific aspect of the “right to a court” at stake, namely the alleged impairment of the principle of legal certainty as a result of the annulment of the domestic judgment in the applicants’ favour by way of the supervisory review proceedings. The quashing in the instant cases had occurred before the applicants had passed away. The crux of the grievance under Article 6 was, in fact, frustration of the applicants’ reliance on the binding judicial decision. The Court reiterates that quashing of a final judgment is an instantaneous act and does not create a continuing situation (see,

mutatis mutandis

,

Sardin v. Russia

(dec.), no. 69582/01, ECHR

2004

‑

II). It was not demonstrated that such a complaint was not personal to the applicants, or that the applicants’ relatives – who were not parties to the domestic proceedings – could claim to have a sufficient legal interest to justify the continued examination of the complaint about the alleged violation of the legal certainty principle (see,

mutatis mutandis, S.

v.

the United Kingdom

, cited above; and, in so far as relevant,

Gorodnichev

(dec.), cited above).

Likewise, as regards the complaint under Article 1 of Protocol No.1, the Court does not lose sight of the specific nature of the judgment debt in the applicants’ cases. At stake at the present cases was the applicants’ legitimate expectation to receive monthly payments in a particular amount and, more precisely, to have these payments index-linked in accordance with a particular method. The applicants were entitled to receipt of these payments as participants of the cleaning-up operation at the Chernobyl nuclear disaster site. In the absence of any evidence to the contrary, the Court is inclined to find that the claim in respect of the disability pension was personal to the applicants. Furthermore, by contrast to the recent case of

Streltsov and Other “Novocherkassk Military Pensioners”

(nos. 8549/06 et seq., §§ 32-42, 29 July 2010)

,

as well as to

Sobelin and Others

(cited above), in the present cases the supervisory review issue was not coupled with the non-enforcement problem. Furthermore, no outstanding judgment debt in the applicants’ favour existed by the moment of introduction of the present applications (see, by contrast,

Andreyeva

(dec.), cited above), since it was not contested by the parties that the applicants had timely received the lump sums due to them. In sum, there is nothing in the cases at hand to suggest that the applicants’ claims in the initial domestic proceedings formed a part of the estate that accrued to Mses

Zhitnikova and Kolosova (see, by contrast,

Andreyeva

(dec.), cited above; and

Malhous

(dec.), cited above).

Furthermore, it is observed that after the quashing the applicants had continued to receive the monthly pensions, while the crux of the dispute was an exact amount of these pensions. The Court recalls its earlier findings that it would in principle be a largely hypothetical exercise to attempt to predict in the long term the amounts of pension which would have been paid to an applicant, if the final judgments in the applicants’ favour had not been quashed, given the many imponderables in evolving political and economic conditions that could affect future pension entitlements and calculations (see, in so far as relevant,

Tarnopolskaya and Others v. Russia

, nos.

11093/07

et seq.,

In view of the above, the Court finds that Mses Zhitnikova and Kolosova have not justified their standing and it is not convinced that they have a legitimate interest to pursue the proceedings before

the Court in the applicants’ stead.

Furthermore, the Court does not consider that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols requires the examination of the applications, despite the applicants’ death. The Court reiterates in this respect that the problem of the quashing of the final judgments by way of the supervisory review has been already examined by the Court in a number of cases against Russia (see, among others,

Kot v. Russia

, no. 20887/03, §§

20-33, 18 January 2007; and

Mordachev v. Russia

, no. 7944/05, §§

14

‑

19, 25 February 2010).

In these circumstances the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the applications and concludes pursuant to Article 37 § 1 (c) of the Convention that the applications should be struck out of its list of cases.

For these reasons, the Court unanimously

Decides

to join the applications;

Decides

to strike the applications out of its list of cases.

Søren Nielsen

Christos Rozakis

Registrar

President