CASE OF MOLDOVAN AND OTHERS v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Aceste cereri, cu privire la condițiile de viață ale cetățenilor români de etnie romă care locuiesc în satul Hădăreni, județul Mureș, urmează altor două cereri care au fost făcute (nr. 41138/01 și 64320/01). Cererile respective au fost depuse la Curte la 14 aprilie 1997 și, respectiv, 9 mai 2000 de către douăzeci și cinci de cetățeni români de etnie romă care locuiesc în satul menționat anterior, ca o consecință a violențelor interetnice din 20 septembrie 1993 care au generat uciderea a trei persoane de etnie romă și arderea a optsprezece case ale unor cetățeni de etnie romă.

Cele două cereri menționate anterior au avut drept rezultat o soluționare pe cale amiabilă [a se vedea

Reclamanții din aceste cauze, unii dintre ei fiind părți și în procedura din cauza

Numele și anul nașterii fiecărui reclamant, data de depunere a fiecărei cereri și gradul de rudenie dintre reclamanți sunt descrise în tabelul atașat (a se vedea anexa).

La 25 februarie 2009, reclamanții, care inițial fie nu au fost reprezentați sau au fost reprezentanți de avocații celorlalți reclamanți, l-au împuternicit pe domnul Ovidiu-Laurențiu Podaru să îi reprezinte în fața instanței.

Prin urmare, toți reclamanții din toate cererile sunt, în prezent, reprezentați în fața instanței de către domnul Ovidiu-Laurențiu Podaru, avocat în Cluj-Napoca. Guvernul român („Guvernul”)

La originea acestei cauze se află evenimentele care au avut loc în 1993 în satul Hădăreni și care sunt prezentate pe scurt în hotărârile

Reclamanții sunt în mare parte copiii, nepoții și nepoatele celor douăzeci și cinci de reclamanți inițiali, victime ale evenimentelor din 20 septembrie 1993. Mulți dintre aceștia erau minori la momentul petrecerii evenimentelor și locuiau împreună cu rudele lor.

În urma evenimentelor, aceștia au fost nevoiți să locuiască în cotețe, grajduri, cocini de porci, beciuri fără geamuri sau în condiții de frig și inadecvate (dormeau pe podele de ciment și murdare de noroi, în aglomerație sau în dependințe fără acoperiș sau ferestre) împreună cu familiile lor. Aceste condiții au persistat mai mulți ani și, în unele cazuri, nu au fost complet remediate până în prezent.

Mulți reclamanți consideră că, în consecință, s-au îmbolnăvit și au suferit de o serie de afecțiuni medicale, în special boli de inimă care au provocat atacuri de cord, meningită și diabet. Unii dintre aceștia suferă acum și de boli mintale. Deși toți au avut acces de-a lungul anilor la tratamentul furnizat de sistemul asigurărilor sociale de sănătate, resursele lor financiare limitate și tratamentul pretins discriminator pe care l-au avut în spitale și în clinicile medicale private i-au împiedicat să se vindece.

Numai unii dintre reclamanți s-au constituit părți în procedurile interne. Aceștia îi includ, printre alții, pe Maria „Raria” Rostaș (Moldovan), Tiberiu Moldovan, Bazil Moldovan, Gabriela Moldovan, Mariana Moldovan și frații săi Octavian Rostaș, Petru-Doru Lăcătuș și Tarzan-Ferdinand Rostaș (ultimii patru reclamanți în calitate de moștenitori ai mamei lor Rozalia Rostaș). Totuși, niciunul din acești reclamanți nu a introdus apel împotriva hotărârii pronunțată de instanța prim grad în cursul acțiunii civile introduse împotriva terțelor părți condamnate pentru distrugerea caselor lor.

Reclamanții, care erau minori la vremea aceea și erau reprezentați legal de părinții sau bunicii lor, nu au fost incluși ca părți la această acțiune în justiție. Ei consideră, totuși, că Ministerul Public avea obligația prevăzută la art. 45 C. proc. civ., coroborat cu art. 173 C. proc. pen., să le apere cele mai bine interesele și să îi introducă ca părți la acțiune.

Cererea nr. 8229/04

Reclamanții au declarat că au plecat din sat după ce au fost martori la arderea și distrugerea caselor lui Iulius Moldovan și Mariei „Raria” Rostaș. Au căutat refugiu în pădure, pe câmpii, în satele vecine și la rude. Atunci când au încercat să se reîntoarcă în sat, i-a întâmpinat mulțimea furioasă și au fost izgoniți de poliție, care a tras cu arma asupra lor. Aceștia declară că mulțimea le-a ars și distrus casele și bunurile. În consecință, au fost nevoiți să doarmă afară mai multe perioade de timp, fără mâncare sau haine. În urma evenimentelor, au fost nevoiți să trăiască ani de zile în cocini de porci, fără mobilă, iar unii dintre ei, printre care și Costică Moldovan, au fost bătuți de poliție. Călina Rostaș, Nadia Moldovan și Virgil-Sorin Moldovan au declarat că din cauza condițiilor de viață s-au îmbolnăvit fizic și mintal. În scrisoarea sa din 19 august 2008, Costică Moldovan a informat instanța de faptul că nu a fost parte la procedura civilă introdusă în fața instanțelor naționale. Acesta a arătat că acțiunea civilă a depins de rezultatul acțiunii penale, iar aceasta din urmă a fost respinsă din motive politice. În consecință, nu a avut ocazia să își prezinte capetele de cerere în fața instanțelor naționale. Lenuța și Claudiu Rostaș au declarat că doar o singură cameră din casa părinților a fost renovată din fondurile Guvernului. Radu-Mihai Rostaș consideră că nu a putut termina școala din cauza unei pretinse discriminări din partea colegilor săi.

Guvernul a susținut că Costică și Loredana Moldovan au continuat să locuiască în Hădăreni și că Loredana a terminat clasa a cincea. Vizitele din partea serviciilor de protecție socială la domiciliul Loredanei din 2001 au arătat că familia ei locuia într-o casă cu două camere unde aveau gaz și electricitate. Din scrisoarea primită la 11 iunie 2009 din partea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Mureș (Direcția de Protecția Copilului) reiese că, între 4 aprilie 2001 și 30 aprilie 2002, Loredana a suferit de dificultăți de învățare de nivel mediu. Radu-Cristureanu Rostaș locuia împreună cu părinții săi în 1993, iar locuința lor nu a fost afectată de evenimente. Cu excepția lui Claudiu Rostaș, care locuiește în Petroșani și a absolvit patru clase, Lenuța, Cosmin-Sebastian și Radu-Mihai Rostaș locuiesc în Hădăreni nr. 77 și au absolvit cinci, șapte și respectiv două clase. Locuința părinților lor a fost reconstruită din fondurile Guvernului. Atât Nadia, cât și Virgil-Sorin Moldovan au absolvit trei clase.

Cererea nr. 8234/04

Reclamanta a declarat că, la 20 septembrie 1993, o parte din locuința sa și toate dependințele au fost distruse de mulțime, lăsând-o pe ea și pe copiii ei fără acoperiș. După evenimente, copiii i s-au îmbolnăvit din cauza condițiilor inumane în care au fost nevoiți să trăiască. Ea a fost parte la procedura internă și, prin hotărârea pronunțată la 12 mai 2003 de către Tribunalul Mureș, a primit despăgubiri de 240

Cererea nr. 12713/04

Reclamanta a declarat că, în septembrie 1993, a trebuit să își abandoneze casa, împreună cu fiica, mama, partenerul și frații săi. Aceasta declară că atât ea, cât și fiica sa au probleme de sănătate mintală în urma evenimentelor și că bunurile i-au fost distruse atunci când a ars locuința mamei sale.

Guvernul a susținut că, la momentul evenimentelor, reclamanta locuia în Hădăreni nr. 152, unde continuă să locuiască și în prezent. Aceasta a avut întotdeauna acces la asistență medicală adecvată asigurată de medicul generalist la care era înregistrată și de către serviciile de asistență medicală din Hădăreni.

Cererea nr. 12722/04

Reclamantul a declarat că, la momentul evenimentelor, era plecat în armată. În noiembrie 1993, acesta s-a întors în sat și a fost amenințat și lovit cu pietre aruncate de unii săteni. Aceștia l-au urmărit la casa mamei lui, unde au continuat să arunce cu pietre, spărgând ferestrele și acoperișul casei. După incident, reclamantul și-a petrecut restul permisiei la sora sa (Alexandrina Rostaș – cererea nr. 13129/04) care locuia în alt sat. Deoarece îi era frică pentru siguranța lui și a familiei sale, acesta s-a întors în satul Hădăreni numai noaptea. Din 2003, reclamantul locuiește în Spania.

Guvernul a susținut că reclamantul nu era în sat la momentul evenimentelor. La momentul evenimentelor, reședința lui oficială era în Hădăreni nr. 76. Cu toate acestea, din 2003 reclamantul locuiește în Spania.

Cererea nr. 13129/04

Reclamanta a declarat că atunci când au avut loc evenimentele era în vizită la o rudă de-a sa, Meneluța Moldovan, și era singură în casa acesteia împreună cu cei trei copii minori ai acesteia când a fost alertată de mama sa, Maria Moldovan, că o mulțime furioasă a început să dea foc caselor de romi din sat. Și-a adunat toate rudele și au plecat în casa ei din satul Chețani. Reclamanta consideră că ea și familia sa au fost afectate de evenimente în măsura în care poliția a oprit în jur de șaptesprezece persoane care nu erau de etnie romă de la arderea locuinței ei din Chețani nr. 3. Mai mult, nu a putut vinde casa din satul Chețani decât la un preț foarte mic.

Guvernul a susținut că reclamanta locuia în Chețani nr. 3 în timpul evenimentelor. Din 2002, reclamanta era înregistrată că locuia în Luduș și că nu a locuit niciodată în Hădăreni.

Cererea nr. 14538/04

Reclamanții au pretins că atât casa, cât și bunurile le-au fost distruse de către mulțimea furioasă. În urma evenimentelor, au fost nevoiți să locuiască în grajduri fără hrană, electricitate sau căldură. Mai târziu, au căutat adăpost la familie și prieteni. Au declarat că, în urma stresului pe care l-au suferit, s-au îmbolnăvit mintal și fizic. Suferă, după cum pretind, de diverse grade de handicap, diabet și alte maladii pe care le-au dezvoltat în urma evenimentelor, cum ar fi căderea părului în cazul Florinei Lăcătuș. Ancuța-Lucreția, Petruța-Maria și Iuliu Lăcătuș consideră că Ministerul Public nu a reușit să-și îndeplinească obligația legală de a apăra interesele copiilor minori și de a-i introduce ca părți în acțiune. Rada-Didina Moldovan, Petruța-Maria Lăcătuș, Iuliu Lăcătuș și Petru-Valentin Lăcătuș declară că au fost discriminați la școală și Florina Lăcătuș a susținut că trăiește acum pe un morman de gunoi din Spania. În scrisoarea din 29 iulie 2008 Maria-Ghergina Lăcătuș a informat instanța că este una din cei douăzeci și cinci de reclamanți inițiali și că a primit 13

Guvernul a susținut că reclamanta locuia la nr. 114 în Hădăreni în timpul evenimentelor. Cu excepția Radei-Didina Moldovan și a Florinei Lăcătuș, toți continuă să locuiască la aceeași adresă. Vizitele de protecție socială la domiciliul reclamanților în 2004, 2005 și 2007 au arătat că locuința familiei Lăcătuș avea electricitate, gaz, era compusă din trei camere, o baie și o bucătărie și că venitul familiei era pensia lui Petru „Gruia” Lăcătuș și alocația pentru copil acordată de stat. La acea vreme Ancuța-Lucreția Lăcătuș locuia într-o casă formată dintr-o cameră și o bucătărie echipată cu gaz și electricitate și plasată în aceeași curte cu casa părinților ei, venitul ei constând din alocația fiului său. Petruța-Maria Lăcătuș a absolvit clasa a opta gimnazială în 1989. La 17 ianuarie 2007, 9 aprilie 2008, 21 și 22 ianuarie 2009, Iuliu, Maria-Gherghina, Petru-Valentin și Ancuța-Lucerția Lăcătuș au fost diagnosticați cu boli psihice de diverse grade din 1976 și 1984. Totuși, au avut întotdeauna acces la asistență medicală adecvată asigurată de medicul generalist la care erau înregistrați și de serviciul de asistență medicală din Hădăreni.

Cererea nr. 31016/04

Reclamanții au pretins că, în septembrie 1993, le-au fost distruse casa și bunurile. Au fost nevoiți să-și abandoneze locuința și au căutat refugiu într-un sat vecin unde au stat săptămâni întregi fără hrană și fără haine și au dormit pe câmp. Tiberiu Moldovan declară că a primit 1

Guvernul a susținut că Tiberiu Moldovan, Țițo Rostaș, Petrică-Cidu Moldovan, Maria-Gabi Moldovan, Dolfi Rostaș și Olga-Mirela Moldovan locuiau la nr. 41 în Hădăreni în timpul evenimentelor și că în prezent continuă să locuiască acolo Au avut întotdeauna acces la asistență medicală adecvată asigurată de medicul generalist la care erau înregistrați și de serviciile de asistență medicală din Hădăreni. Lidia-Sonia Moldovan, Florin Rostaș și Crîșmaru Moldovan nu locuiau în Hădăreni în timpul evenimentelor. Între anii 1981 și 2005 reședința oficială legală a Lidiei-Sonia Moldovan era la nr. 15 în satul Cuieșd și din anul 2005 în Strada Crizantemelor nr. 32, Sighișoara. În 1997 domiciliul oficial al lui Florin Rostaș s-a schimbat la nr. 41 în Hădăreni, unde locuiește și în prezent. În 1995, Florin a renunțat la școală. În prezent, domiciliul oficial al lui Crîșmaru Moldovan este în Strada Tineretului nr. 3, Lupeni. În 1999, Crîșmaru și Petrică-Cidu Moldovan au absolvit clasa a șasea gimnazială și respectiv a patra primară. În 2001 Maria-Gabi Moldovan a absolvit clasa a șasea gimnazială, dar nu mai locuiește în acest sat. În 2002, Dolfi Rostaș a absolvit clasa a cincea gimnazială și în 2005 a renunțat la școală, deși locuiește și în prezent în acel sat. În prezent Olga-Mirela Moldovan locuiește în satul Răuseni.

Cererea nr. 142/05

Reclamantul a declarat că, la 20 septembrie 1993, locuia împreună cu bunica sa, a cărei casă a fost arsă. Pretinde că a trebuit să locuiască luni de zile în condiții inumane și că a fost nevoit să doarmă într-un coteț de porc în luna decembrie, doctorul a refuzat să-i dea un tratament pentru boala sa, a fost bătut de poliție și discriminat la școală. În consecință, a fost nevoit să plece din România în Spania. A declarat că s-a îmbolnăvit din cauza condițiilor în care a fost nevoit să trăiască ani de zile și că a trebuit să se opereze. Mai mult, el consideră că Ministerul Public nu a reușit să-și îndeplinească obligația legală de a apăra interesele copiilor minori și de a-l introduce ca parte la acțiune.

Guvernul a susținut că reclamantul locuia împreună cu bunicii săi la nr. 195 A în Hădăreni în timpul evenimentelor. Acum locuiește în Spania. În 1994, toți cei șapte membri ai familiei sale locuiau în bucătăria din casa părintească, care a fost parțial distrusă.

Cererea nr. 5395/05

Reclamanții au pretins că bunurile și casa le-au fost distruse și incendiate. Toți au fost nevoiți să părăsească satul fără haine sau hrană. Poliția a refuzat să îi ajute în timpul evenimentelor și aceștia au declarat că nu le-a fost reconstruită casa nici până în prezent din cauză că nu aveau act de proprietate asupra casei sau a terenului pe care era construită. În consecință, au fost toți nevoiți să trăiască patru ani de zile într-o pivniță umedă. Mai mult, continuă să locuiască aglomerat în alt sat, împărțind două camere la opt persoane. Toți suferă de diverse boli fizice și psihice din cauza umezelii și a frigului la care au fost expuși mai mulți ani de zile. Copiii au fost discriminați la școală și nu au mai putut continua studiile. Aceștia consideră că Ministerul Public nu a reușit să-și îndeplinească obligația legală de a apăra interesele copiilor minori și de a-i introduce ca părți la acțiune.

Guvernul a susținut că Lucaci Moldovan locuia împreună cu copiii săi în satul Hădăreni în timpul evenimentelor într-o casă care a fost arsă. S-au mutat toți în satul Frata, unde locuiesc și în prezent.

Cererea nr. 15998/05

Reclamanții au declarat că în septembrie 1993 casa lor părintească a fost arsă și că au fost nevoiți să plece din sat. Luni de zile au trăit în pădure fără mâncare sau haine și au dormit direct pe pământ. În consecință, s-au îmbolnăvit de tuberculoză și de alte boli de plămâni și rinichi. Li s-a dat voie să se întoarcă în sat abia în aprilie 1994, dar au fost în continuare discriminați la școală și la angajarea în muncă. Aceștia consideră că Ministerul Public nu a reușit să-și îndeplinească obligația legală de a apăra interesele copiilor minori și de a-i introduce ca părți la acțiune. Petrică-Florin și Ovidiu-Stelian Lăcătuș au declarat că au plecat din România și că acum locuiesc în Elveția pe un morman de gunoi.

Guvernul a susținut că reclamanții locuiau împreună cu părinții lor la nr. 115 în satul Hădăreni în timpul evenimentelor și că au continuat să locuiască în acest sat. Totuși, numai Nicolae-Romică Lăcătuș mai locuiește cu părinții la nr. 115. Ovidiu-Stelian Lăcătuș locuiește la nr. 116 împreună cu prietena sa, iar Petrică-Florin Lăcătuș locuiește la nr. 121. Au frecventat toți școala din Hădăreni, Nicolae-Romică și Ovidiu-Stelian au absolvit clasa a opta gimnazială, iar Petrică-Florin a absolvit numai clasa a șaptea gimnazială. Au avut întotdeauna acces la asistență medicală adecvată asigurată de medicul generalist la care erau înregistrați și de serviciile de asistență medicală din Hădăreni.

Cererea nr. 11382/06

Reclamanta a declarat că în septembrie 1993 casa părinților săi a fost incendiată. Casa a fost reconstruită numai parțial și, prin urmare, a fost nevoită să locuiască în bucătăria de vară pe timpul iernii. Ani de zile a fost nevoită să doarmă pe jos, a răcit în fiecare iarnă și nu a avut bani de medicamente. În consecință, s-a îmbolnăvit. Casa ei părintească nu este nici în prezent terminată. A fost discriminată la școală deși a absolvit cu brio clasa a opta gimnazială și a trecut examenul de admitere la colegiul tehnic din Câmpia-Turzii. Aici a continuat să fie supusă unui tratament neconform cu dispozițile art. 3 din Convenție. Acum muncește în Spania pentru a-și ajuta familia. Aceasta consideră că Ministerul Public nu a reușit să-și îndeplinească obligația legală de a apăra interesele copiilor minori și de a-i introduce ca părți la acțiune.

Guvernul a susținut că reclamanta locuia împreună cu părinții săi în satul Hădăreni nr. 78 în timpul evenimentelor. A continuat să locuiască în acest sat la aceeași adresă. A frecventat școala din sat și absolvit clasa a opta gimnazială în 1992. A avut întotdeauna acces la asistență medicală adecvată asigurată de medicul generalist la care era înregistrată și de serviciile de asistență medicală din Hădăreni.

Cererea nr. 20818/06

Reclamanții au declarat că Radu-Ițoc Moldovan a decedat și văduva Maria Moldovan îi continuă procedura. Casa părinților și a bunicilor lor a fost arsă până în temelii și au fost nevoiți să plece din sat și să trăiască câteva luni de zile într-o pivniță și un staul până când casa părintească a fost reconstruită. Din cauza condițiilor în care au fost nevoiți să trăiască s-au îmbolnăvit. Mai mult, au fost discriminați în continuare la școală și în societate. Aceștia consideră că Ministerul Public nu a reușit să-și îndeplinească obligația legală de a apăra interesele copiilor minori și de a-i introduce ca părți la acțiune. Elena Moldovan a declarat că în prezent locuiește în Franța și că își câștigă existența din cerșit, iar Lenuca-Petruța Moldovan locuiește în Germania.

Guvernul a susținut că toți reclamanții, cu excepția lui Radu-Ițoc, Geta-Romina și Lenuca-Petruța Moldovan, locuiau în satul Hădăreni nr. 2. Sandi-Adrian, Aurica și Elena Moldovan nu merg la școală. Bazil-Cosmin, Robert-Ștefan și Bobi-Aladin Moldovan au absolvit clasa a șaptea, a opta gimnazială și, respectiv, clasa întâi primară. Geta-Romina, Lenuca-Petruța și Crina-Simina Moldovan locuiesc în satul Hădăreni nr. 227 A și au absolvit clasa a opta, a opta și, respectiv, a șaptea gimnazială. Casa părintească a reclamanților de la nr. 2 din Hădăreni a fost reconstruită din fondurile guvernului.

Cererea nr. 23901/06

Reclamanta a declarat că a oferit adăpost în casa sa din satul Mărtinești mamei sale și soțului acesteia după ce casa lor a fost arsă până în temelii. Mai mult, mama și familia mamei sale au locuit la ea până în 1995 când le-a fost reconstruită casa. Aceasta a pretins că a fost amenințată de vecinii săi din Mărtinești că îi vor arde casa, iar copiii săi au început să fie discriminați la școală, ca o consecință directă a evenimentelor din Hădăreni. Au pretins, de asemenea, că doctorul local le-a refuzat orice tratament medical.

Guvernul a susținut că reclamanta nu locuia în Hădăreni în timpul evenimentelor și nu locuiește nici acum acolo. În 2002, domiciliul său oficial era la 20 în satul Mărtinești.

Cererea nr. 23965/06

Reclamanții pretind că soțul și tatăl lor a murit după evenimentele din 20 septembrie 1993. În consecință, au fost nevoiți să plece din casă și să se refugieze în satele vecine. Declară că zile întregi au fost nevoiți să trăiască în câmp fără hrană sau haine, motiv pentru care s-au îmbolnăvit. Nici acum nu au o casă unde să locuiască.

Guvernul a susținut că soțul Simonei-Cerasela Lăcătuș a fost omorât la 14 octombrie 1993 de alți trei cetățeni romi (Bazil-Sami, Adrian și Bazil Moldovan), nefiind nicio legătură între decesul său și evenimentele din 20 septembrie 1993. Reclamanții locuiau, și încă mai locuiesc, la nr. 111 din satul Mărtinești.

Cererea nr. 24223/06

Reclamantul pretinde că în urma evenimentelor din septembrie 1993 s-a îmbolnăvit psihic. Declară că a fost salvat de bunicii săi din flăcările care i-au ars casa părintească. Bunurile i-au fost distruse de flăcări și casa părintească nu i-a fost reconstruită nici până în prezent. A fost discriminat la școală și, așadar, a absolvit numai clasa a cincea gimnazială. El consideră că Ministerul Public nu a reușit să-și îndeplinească obligația legală de a apăra interesele copiilor minori și de a-l introduce ca parte la acțiune. Acum locuiește în Franța.

Guvernul a susținut că reclamantul locuia împreună cu bunica sa la nr. 1 în satul Hădăreni în timpul evenimentelor. Reclamantul a frecventat școala din sat până în 2005. Acum este în clasa a șasea, dar a abandonat școala. Acum locuiește tot cu bunica lui, care îl crește. La 12 iulie 1996, Comisia pentru Protecția Copilului Minor din cadrul Consiliului Județean Mureș (Comisia pentru Protecția Copilului) a decis să îl încredințeze pe reclamant bunicilor săi dat fiind situația sa familială (tatăl era în închisoare și mama l-a abandonat), urmând o anchetă socială prin care se examinau condițiile de trai ale bunicii și se evalua dacă putea fi încredințat acesteia pentru creștere și educație. Din 1996 a fost monitorizat de autoritățile locale relevante care i-au oferit asistență în funcție de nevoile sale. La 4 aprilie 2001 Comisia de evaluare complexă pentru copiii cu dizabilități mintale l-au diagnosticat pe reclamant cu „o afecțiune psihică minoră și probleme de comportament” și au admis că reclamantul are o boală psihică de gradul trei. A avut întotdeauna acces la asistență medicală adecvată asigurată de medicul generalist la care era înregistrat și de serviciile de asistență medicală din Hădăreni. La 29 septembrie 2006 Comisia pentru Protecția Copilului a decis să întrerupă măsurile speciale de sprijin acordate reclamantului și alocația specială acordată bunicii sale. Din dosarul său medical din 19 iulie 2007 reiese că afecțiunea reclamantului există din naștere.

Cererea nr. 25773/06

Reclamanții pretind că imobilul părinților săi a fost incendiat până în temelii în septembrie 1993, acesta nefiind reconstruit nici până în prezent. Familia lor a căutat refugiu în casa bunicilor, dar și casa acestora a fost incendiată complet. Au plecat din sat și s-au ascuns în pădure timp de trei zile fără hrană sau haine. În consecință, din cauza frigului s-au îmbolnăvit fizic și psihic. Reclamanții declară, de asemenea, că în urma evenimentelor au fost discriminați la școală și nu au putu absolvi. În cele din urmă, la o dată neprevăzută s-au mutat în satul Teaca. Aceștia consideră că Ministerul Public nu a reușit să-și îndeplinească obligația legală de a apăra interesele copiilor minori și de a-i introduce ca părți la acțiune.

Guvernul susține că reclamanții, cu excepția Sabinei Moldovan, locuiau împreună cu mama lor la nr. 170 în satul Hădăreni în timpul evenimentelor. Între 1997 și 2001 Adrian-Silviu Moldovan a frecventat școala din Hădăreni. În prezent Adrian-Sivliu și Adriana Moldovan locuiesc la nr. 131 și, respectiv, 170 în satul Hădăreni și au avut întotdeauna acces la asistență medicală adecvată asigurată de medicul generalist la care erau înregistrați și de serviciile de asistență medicală din Hădăreni. Adrian-Silviu Moldovan primește tratament pentru diabet. Sabina Moldovan locuia în satul Pinticu în timpul evenimentelor și este în prezent înregistrată cu domiciliul în același sat, ca agricultor. Mai mult, mama sa nu a trecut-o în testament în urma evenimentelor din satul Hădăreni, declarând că aceasta locuia în sat împreună cu ceilalți doi copii ai ei. La 30 ianuarie și la 6 februarie 2003 autoritățile locale din Pinticu au mers de două ori la domiciliul Sabinei de la nr. 25 din Pinticu pentru a verifica dacă poate primi ajutor social.

Cererea nr. 31063/06

Reclamanta a declarat că în timpul conflictului aceasta locuia împreună cu părinții săi la nr. 183 în satul Hădăreni. Au fost nevoiți să plece din sat timp de cinci luni și nu aveau un loc adecvat unde să doarmă. În consecință, a dezvoltat o boală de inimă și continuă să ia medicamente pentru asta. Mai mult, ani de zile toți membrii familiei ei au trebuit să împartă o singură cameră cu acoperișul și ferestrele acoperite cu celofan. A declarat că a fost discriminată la școală de profesori și, prin urmare, a trebuit să abandoneze școala.

Guvernul a susținut că reclamanta locuia împreună cu părinții săi în timpul evenimentelor. Între 1987 și 1992 a frecventat școala din sat, iar în 1996 a abandonat școala. În prezent locuiește în propria sa casă din sat la nr. 212 și primește ajutor social de la Primăria Chețani. A avut întotdeauna acces la asistență medicală adecvată asigurată de medicul generalist la care era înregistrată și de serviciile de asistență medicală din Hădăreni.

Cererea nr. 31071/06

Reclamanții au pretins că în septembrie 1993 casa lor a fost incendiată complet. Au fost nevoiți să plece din casă și poliția locală nu le-a permis să se întoarcă în sat. În consecință, au fost nevoiți să doarmă afară și s-au îmbolnăvit fizic și psihic. Tot poliția locală i-a amenințat cu bastoane și au bătut-o pe soția lui Adrian „Costică” Moldovan.

Guvernul a susținut că reclamanții locuiau la nr. 195 A în satul Hădăreni în timpul evenimentelor. Casa lor a fost reconstruită în 1995 din fondurile Guvernului. La 19 mai 2009, conform ANR, au trebuit mai multe lucrări de reconstrucție la casa reclamanților: înlocuirea a șase ferestre și patru uși, consolidarea peretelui din spate, pavarea în jurul fundațiilor și instalarea țevilor de scurgere.

Cererea nr. 31077/06

Reclamanta a pretins că în urma evenimentelor din 20 sepetmbrie 1993 casa ei părintească a fost distrusă și a fost nevoită să doarmă multă vreme pe jos. În consecință, a dezvoltat o serie de probleme la plămâni. Mai mult, la școală a fost discriminată de profesori și de colegi și din cauza stresului pe care a trebuit să-l suporte la școală a dezvoltat o serie de probleme psihologice. Ea consideră că Ministerul Public nu a reușit să-și îndeplinească obligația legală de a apăra interesele copiilor minori și de a o introduce ca parte la acțiune.

Guvernul a susținut că reclamanta locuia împreună cu bunica sa la nr. 1 în satul Hădăreni în timpul evenimentelor. La 12 iulie 1996, Comisia pentru Protecția Copilului a decis să o încredințeze pe reclamantă bunicilor săi datorită situației ei familiale (tatăl său era în închisoare și mama a abandonat-o), realizând o anchetă socială care a examinat condițiile de trai ale bunicii și a estimat dacă reclamanta i-ar putea fi încredințată spre creștere și educare. Până la 29 iunie 2006 reclamanta a primit o alocație specială deoarece a fost încredințată bunicilor spre creștere și educare. De la acea dată alocația a fost retrasă de Comisia pentru Protecția Copilului pe motiv că tatăl reclamantei a fost eliberat din închisoare și locuia împreună cu ea și cu bunicii ei. Din 1996 situația reclamantei a fost examinată periodic de serviciile sociale locale și s-au făcut anchete sociale, rapoarte și investigații psihologice, care nu au recomandat includerea reclamantei într-un program de protecție. A avut întotdeauna acces la asistență medicală adecvată asigurată de medicul generalist la care era înregistrată și de către serviciile de asistență medicală din Hădăreni. La sfârșitul anului 2006 a absolvit școala din Hădăreni și frecventează în prezent o școală din Turda. Locuiește acum în Hădăreni împreună cu familia ei. Conform informațiilor furnizate de ANR, Consiliul Județean Mureș, Prefectura Mureș și Programul Organizației Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) casa aflată în proprietatea bunicii ei a fost renovată și reparată.

Cererea nr. 31079/06

Reclamanții au pretins că la 20 septembrie 1993 casa părinților lor a fost distrusă de săteni. Au fost nevoiți să plece din sat câteva luni de zile. În urma evenimentelor, familia ei a fost nevoită să locuiască într-o încăpere umedă acoperită de celofan, dormeau pe jos și nu aveau electricitate. În consecință, s-au îmbolnăvit. Mai mult, au declarat că au fost discriminați la școală de către profesori.

Guvernul a susținut că reclamanții locuiau împreună cu părinții lor în satul Hădăreni în timpul evenimentelor. Totuși, în prezent locuiesc în Lugoj (Ramona-Paraschiva și Mirela-Geanina) sau în altă parte (Gabriel-Marius și Aurel-Matei).

Cererea nr. 31546/06

Reclamantul au pretins că în urma evenimentelor din septembrie 1993 a suferit arsuri de la flăcările care au distrus casa părinților săi și a fost nevoit să trăiască fără un adăpost luni de zile. Mai mult, în octombrie 1993 a fost urmărit și bătut de poliție. În consecință, s-a îmbolnăvit și a rămas cu un handicap care l-a împiedicat să-și sprijine familia. El consideră că Ministerul Public nu a reușit să-și îndeplinească obligația legală de a apăra interesele copiilor minori și de a-l introduce ca parte la acțiune.

Guvernul a susținut că reclamantul locuiește și în prezent în sat și că a primit ajutor social de la primăria locală.

Cererea nr. 38813/06

Reclamantul a pretins că în urma evenimentelor din 20 septembrie 1993 casa părinților săi a fost incendiată complet. În consecință, a fost nevoit să trăiască fără un adăpost timp de două luni de zile. Prin urmare, a dezvoltat probleme pulmonare și un handicap fizic care l-a împiedicat să-și sprijine familia. Mai mult, în octombrie 1993 a fost urmărit și bătut de poliție. A declarat că a fost discriminat la școală de profesori și colegi. El consideră că Ministerul Public nu a reușit să-și îndeplinească obligația legală de a apăra interesele copiilor minori și de a-l introduce ca parte la acțiune.

Guvernul a susținut că reclamantul locuia împreună cu părinții săi la nr. 195 A în satul Hădăreni în timpul evenimentelor unde locuiește și în prezent.

Cererea nr. 4672/07

Reclamanții au pretins că în septembrie 1993 casa lor a fost arsă până în temelii și că au fost nevoiți să plece din sat. Nu au putut lua haine sau hrană cu ei. Prin urmare, suferă în prezent de o serie de boli fizice și mintale, inclusiv meningită și grave probleme de vedere, pe care nu au putut să le trateze din cauza lipsei de bani. Au declarat că în 2001 au plecat din satul Hădăreni și locuiesc acum în satul Unirea. Mai mult, Sibianca-Lămîița a declarat de asemenea că a fost discriminată la școală de profesori.

Guvernul a susținut că reclamanții locuiau toți la nr. 152 în satul Hădăreni în timpul evenimentelor. Conform Prefecturii Mureș, în 1994 membrii familiei Valentinei Rostaș au fost găzduiți de una din surorile ei. Mai mult, reclamanții au primit ajutor de la autorități (două pături) și în septembrie 1995 casa lor a fost reconstruită din fondurile Guvernului. În afară de Sibianca-Lămîița Lăcătuș, niciunul din ei nu mai locuiește acum în Hădăreni.

Cererea nr. 7909/07

Reclamanții au declarat că casa lor a fost incendiată. Au plecat din sat și au mers douăzeci și cinci de kilometri până în satul Unirea, unde locuiesc rudele lor. Au pretins că au locuit împreună cu rudele lor până în prezent și că locuința din satul Hădăreni nu le-a fost reconstruită.

Guvernul a susținut că reclamanții au locuit în satul Hădăreni în timpul evenimentelor și acum locuiesc în satul Unirea.

Cererea nr. 15949/07

Reclamanții au pretins că timp de cinci ani nu s-au putut întoarce în sat. Au declarat că au suferit traume fizice și mintale în urma evenimentelor. Mai mult, familia lor a trebuit să vândă casa din sat la un preț foarte mic.

Guvernul a susținut că reclamanții locuiau împreună cu părinții lor în satul Hădăreni în timpul evenimentelor. Apoi familia lor a plecat din sat și s-a mutat în satul Unirea.

Cererea nr. 34568/07

Reclamanții au pretins că casa părinților lor a fost incendiată. În consecință, a fost nevoit să-și crească copiii în condiții inumane. A declarat că a fost parte civilă la acțiunea internă din 12 ianuarie 2001, dar nu a introdus apel împotriva acesteia pe motiv că atunci era arestat și nu a fost citat. A mai declarat că a fost discriminat și nu a putut să-și găsească un loc de muncă. În consecință, a plecat din România și locuiește în prezent în Franța pe un morman de gunoi.

Guvernul a susținut că reclamantul era în închisoare pentru omor în timpul evenimentelor și că nu deținea nicio casă. În prezent locuiește la nr. 2 în satul Hădăreni. Casa părinților săi a ars până în temelii și a fost apoi reconstruită din fondurile Guvernului.

Cererea nr. 48126/07

Reclamanta a pretins că în septembrie 1993 casa părinților săi a fost arsă până în temelii și a trebuit să plece din sat împreună cu cei trei copii ai săi. Au fost nevoiți să locuiască cu rudele în condiții neadecvate timp de patru luni. Până la repararea casei lor întreaga familie a locuit într-o singură încăpere fără electricitate. În măsura în care casa i-a fost renovată din fondurile Guvernului, reclamanta a declarat că Guvernul nu i-a dat decât grinzile, o ușă și două ferestre. Mai mult, acoperișul a trebuit improvizat din nailon și alte materiale care ofereau foarte puțină izolație. A mai declarat că nu și-a putut trimite copiii la școală din cauza condițiilor lor de viață. În consecință, copiii au plecat din România și locuiesc acum în străinătate pe un morman de gunoi. Mai mult, a fost parte civilă la acțiunea internă din 12 ianuarie 2001, dar nu a reușit să introducă apel împotriva acestei hotărâri.

Guvernul a susținut că reclamanta locuia în casa părinților săi în timpul evenimentelor. În prezent locuiește la nr. 227 A în satul Hădăreni. Casa a fost reconstruită din fondurile Guvernului. La 19 mai 2009, conform ANR, au fost necesare mai multe lucrări de reconstrucție la casa părinților reclamantei: reparații la toate tavanele din casă, acoperiș și înlocuirea a trei sau patru ferestre.

Cererea nr. 1415/08

Reclamanții au pretins că în urma evenimentelor din 20 septembrie 1993 au fost discriminați la școală. Casa părinților lor a fost complet distrusă. Jumătate de an au fost nevoiți să locuiască în câmp într-o baracă din lut. Apoi s-au mutat într-o casă cu ferestre sparte și fără acoperiș și au fost nevoiți să doarmă pe jos timp de trei ani. Mariana Moldovan a declarat că a fost nevoită să plece în Italia să muncească în condiții deplorabile pentru a-și putea sprijini familia, iar Tarzan-Ferdinand Rostaș a plecat în Elveția. Prin hotărârea din 12 mai 2003 Tribunalul Mureș a acordat reclamanților 10

Guvernul a susținut că locuința reclamanților nu a fost afectată de evenimente. În timpul evenimentelor aceștia locuiau la nr. 49 din satul Hădăreni. În 1989 și 1993, Octavian Rostaș și Petru-Doru Lăcătuș au absolvit clasa întâi primară, iar Tarzan-Ferdinand Rostaș nu a frecventat deloc școala.

Cererea nr. 55152/08

Reclamantul a pretins că nici până în prezent casa nu i-a fost reparată, deși a fost arsă până în temelii în 1993. Acesta declară că în ultimii optsprezece ani a locuit și încă mai locuiește într-o singură încăpere în apropierea unui grajd. În consecință, el și copiii lui s-au îmbolnăvit, el a suferit chiar o operație din cauza muștelor din grajd care le invadează mereu încăperea. El consideră că reparația echitabilă acordată de instanță este și ea discriminatorie, deoarece suma acordată ca despăgubire a fost foarte mică.

Guvernul a susținut că reclamantul era în închisoare în timpul evenimentelor, în urma unui conflict dintre familiile rome care au dus la uciderea unei terțe părți. Locuința sa de la nr. 1 din satul Hădăreni a fost arsă până în temelii în timpul evenimentelor și nu a fost reconstruită din fondurile Guvernului. În prezent el locuiește în Hădăreni împreună cu prietena lui. A avut întotdeauna acces la asistență medicală adecvată asigurată de medicul generalist la care era înregistrat și de serviciile de asistență medicală din Hădăreni.

Cererea nr. 55168/08

Reclamantul a pretins că în urma evenimentelor din 20 septembrie 1993 casa lui a fost arsă până în temelii și a fost nevoit să doarmă afară. În consecință, s-a îmbolnăvit de câteva ori și a fost discriminat în continuare. El consideră că această cerere este prima lui cerere făcută în instanță cu privire la incendierea casei lui, care nu a fost nici până în prezent reconstruită. A declarat că a fost bătut de mai multe ori din cauză că este de etnie romă, dar că i-a fost prea frică ca să meargă la poliție.

Guvernul a susținut că reclamantul locuia la nr. 78 în satul Hădăreni în timpul evenimentelor și că locuința lui a fost arsă până în temelii. Acum locuiește la aceeași adresă, iar casa lui nu a fost reconstruită din fondurile Guvernului. Beneficiază de sistemul de asigurare medicală și primește medicamente gratuite sau compensate.

În ceea ce privește toate cele treizeci de cereri, toți reclamanții consideră parțiale și înșelătoare declarațiile făcute de Guvern cu privire la unii dintre ei pentru a demonstra că nu locuiau în sat în timpul evenimentelor. Și asta în special pentru că Guvernul se bazează în principal pe informațiile din cărțile de identitate ale reclamanților, care nu sunt în întregime corecte, având în vedere lipsa documentelor adecvate de identitate și a titlurilor de proprietate ale romilor.

Reclamanții contestă de asemenea acuzațiile Guvernului conform cărora câteva din caselor lor nu au fost afectate de conflict. Aceștia susțin că toate casele au fost afectate.

La 12 ianuarie 2001, după încetarea cercetării penale împotriva polițiștilor implicați în incident și după condamnarea penală și pedepsirea a douăsprezece civili, Curtea de Apel Târgu Mureș a pronunțat hotărârea în acțiunea civilă. Curtea a observat că victimele au cerut despăgubirea prejudiciului material rezultat din distrugerea caselor și bunurilor lor (mobilă și altele), precum și a prejudiciului moral. De asemenea, instanța a constat că în timpul evenimentelor din 20 septembrie 1993 optsprezece case de romi din satul Hădăreni au fost distruse total sau parțial și trei romi au fost uciși, instanța penală condamnând doisprezece săteni vinovați de aceste acte. Bazându-și decizia pe un raport de expertiză, instanța a acordat despăgubiri pentru prejudiciul material adus locuințelor lor care nu au fost nici până acum reconstruite și alocații de întreținere pentru copiii romilor uciși în timpul conflictelor. Pe baza unui raport de expertiză, instanța a acordat despăgubiri pentru prejudiciul moral adus prin distrugerea parțială sau totală a șase case de romi. Instanța a respins cererea altor reclamanți pentru despăgubirea prejudiciului material adus caselor reconstruite, constatând, pe baza aceluiași raport de expertiză, că valoarea lor era fie aceeași, fie mai mare decât construcțiile inițiale. De asemenea, a refuzat cererile tuturor reclamanților, inclusiv ale lui Bazil și Gabrielei Moldovan (cererile nr. 34568/07 și 48126/07), daunele produse bunurilor și mobilei, pe motiv că nu au prezentat documente care să confirme valoarea bunurilor lor.

Instanța a respins în cele din urmă cererile reclamanților privind prejudiciul moral pe motiv că nu au fost justificate și că infracțiunile comise nu au fost de natură să producă acest prejudiciu.

Curtea a obligat sătenii condamnați în procesul penal la plata daunelor acordate.

Bazându-se pe unele erori procedurale din hotărârea Tribunalului Mureș, unii reclamanți, cu excepția lui Bazil și a Gabrielei Moldovan (cererile nr. 34568/07 și 48126/07), au formulat recurs la Curtea de Apel Târgu Mureș.

La 17 octombrie 2001 Curtea de Apel Târgu Mureș a constatat că un număr de erori procedurale s-au petrecut în timpul audierilor privind fondul cauzei la Tribunalul Mureș: audierile s-au ținut în absența inculpaților și a avocaților lor; unul dintre reclamanți nu a fost citat; procurorului nu i s-a permis să se adreseze instanței și un număr de rapoarte de expertiză cerute de instanță nu au fost elaborate. Curtea de apel a casat hotărârea din 12 ianuarie 2001 și a dispus o nouă judecată a cauzei.

La rejudecarea cauzei, Tribunalul Mureș a pronunțat hotărârea în acțiunea civilă din 12 mai 2003. Bazându-și decizia pe un raport de expertiză elaborat în 1999 și actualizat în 2003, instanța a obligat sătenii condamnați în acțiunea penală pentru distrugerea caselor reclamanților la plata daunelor către unii dintre reclamanți pentru distrugerea locuințelor lor, inclusiv pe:

De asemenea, instanțele au dispus revizuirea sumelor pentru a lua în considerare orice devalorizare a monedei naționale:

Totuși, instanța a respins toate cererile reclamanților privind prejudiciul moral, pe motiv că nu erau justificate.

Niciunul din reclamanții menționați anterior nu au formulat recurs împotriva hotărârii Tribunalului Mureș din 12 mai 2003.

Acțiunile civile s-au finalizat cu hotărârea definitivă din 25 februarie 2005 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, instanțele naționale acordând reclamanților despăgubiri morale.

După încheierea procedurilor civile interne și a acțiunii în fața instanței privindu-i pe cei douăzeci și cinci de reclamanți, a fost deschis la Biroul Executorilor Judecătorești un dosar de executare pentru un număr de reclamanți, inclusiv Tiberiu Moldovan.

Reclamantul Tiberiu Moldovan a fost informat de Biroul Executorilor Judecătorești că hotărârea este executorie și reclamantul era obligat la plata taxelor de timbru pentru executare.

Sătenii au contestat procedurile de executare ale acelor hotărâri și au cerut suspendarea temporară a procedurilor de executare până la examinarea acțiunii lor de către instanțele interne, căutând să conteste executarea hotărârilor interne.

Printr-o ordonanța președințială din 2 septembrie 2005, Judecătoria Luduș a admis acțiunea sătenilor împotriva,

Prin hotărârea definitivă din 19 ianuarie 2007 Tribunalul Mureș a admis în parte acțiunea terților de contestare a executării hotărârilor interne prin care se despăgubeau prejudiciile suferite de romi în urma evenimentelor din 20 septembrie 1993, pe motiv că aceste prejudicii au fost încorporate în sumele acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca reparație echitabilă sau ca parte din soluționarea pe cale amiabilă acceptată de reclamanți în urma hotărârilor

În scrisoarea din 15 mai 2009 adresată Guvernului, Biroul Executorilor Judecătorești a susținut că, în afară de Petru Lăcătuș, niciunul din creditori nu au mai depus cereri de executare, nici chiar Tiberiu Moldovan, în dosarul de executare nr. 66 din 2003 privind hotărârile instanțelor interne. Mai mult, chiar în cazul lui Petru Lăcătuș, acesta și-a retras cererea și i s-a rambursat taxa de timbru de executare pe care o plătise deja.

De asemenea, Biroul Executorilor Judecătorești a susținut că în temeiul art. 399 C. proc. civ. și în temeiul art. 53 din Legea nr. 188 din 2000 oricare din creditori ar fi putut sesiza instanțele naționale cu privire la vreun executor judecătoresc care refuză să-și îndeplinească îndatoririle legate de vreun act de executare. Totuși, niciunul din reclamanți nu au făcut asemenea plângeri.

Hotărârea din 12 mai 2003 nu fost pusă în executare.

Prin Hotărârea nr. 636 din 19 noiembrie 1993 Guvernul român a alocat 25

Prin Hotărârea Guvernului din 30 noiembrie 1993 a fost creată o comisie pentru coordonarea reconstruirii caselor respective. Printre membrii acestei comisii au fost și primarul și vice-primarul comunei Chețani.

În scrisoarea din 30 iunie 1994 adresată Guvernului, Prefectul județului Mureș a indicat că era necesară o sumă suplimentară de 53

Prin Hotărârea nr. 773 din 25 noiembrie 1994, Guvernul a acordat o sumă suplimentară de 32

În scrisoarea adresată prefectului în 1995, primarul comunei Chețani (din care face parte Hădăreni), G.G., membru al comisiei de reconstruire, a declarat că opt din cele paisprezece case distruse de incendiu au fost reconstruite sau aproape reconstruite. În ceea ce privește cele șase case rămase, a declarat că trei din ele ridicau „probleme speciale”: în special, una din case se afla pe un teren aproape de familia unei victime care nu era de etnie romă (Chețan Crăciun), care refuza să aibă vecini familii de țigani. O altă problemă menționată de primar era casa mamei celor doi romi care au decedat în timpul evenimentelor din 1993. Se pare că în urma evenimentelor familia Lăcătuș s-a mutat în orașul Luduș, iar primarul propusese să li se construiască o casă în locul pe care îl doresc ei.

La 4 mai 2006, Guvernul a publicat în Monitorul Oficial nr. 385 Programul de dezvoltare comunitară în localitatea Hădăreni pentru anii 2006-2008 (Programul) care fusese aprobat în prealabil. Programul a alocat 3

La 17 iulie 2007, responsabilitatea punerii în aplicare a Programului a fost transferată Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) care a contribuit, în schimb, cu 10% din suma totală alocată perioadei 2007-2008. ANR avea responsabilitatea de a coordona și evalua procesul de punere în aplicare.

ANR, Primăria Chețani și un grup de inițiativă locală au discutat despre sarcina prioritară care trebuia îndeplinită având în vedere bugetul disponibil.

Până la sfârșitul anului 2007, șase case afectate de evenimentele din 1993 au fost renovate în interior.

În conformitate cu raportul din 6 octombrie 2008 cu privire la perspectivele comunității rome din Hădăreni, Hotărârea Guvernului nr. 734 din 11 iulie 2007 alocase în 2007 suma de 9

Între septembrie 2006 și decembrie 2007 s-au organizat o serie de campanii de conștientizare, ateliere și sesiuni de formare cu implicarea comunității rome locale, a autorităților, media și poliției. Au pus accentul în special pe combaterea discriminării, accesului la serviciile de sănătate publică și la educație, comunicarea inter-etnică și calificarea profesională pentru profesiile căutate pe piața muncii.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 980 din 29 august 2008, Guvernul a alocat ANR suma de 2

Activitățile realizate în cursul anului au inclus: reabilitarea completă a șase case; schițarea planurilor de construcție a altor trei case, un centru medical și o clădire industrială pentru cei activi economic; semnarea unui contract pentru construirea unei școli locale și renovarea centrului cu activități locale.

În temeiul rapoartelor de evaluare din 13 și 17 martie și din 29 aprilie, 6 și 12 mai 2009 grădinița locală, centrul de activități locale și școala locală au fost în întregime renovate și toate defectele de construcție identificate înainte au fost reparate.

De asemenea, autoritățile locale au schițat un plan de acțiune detaliat pentru anul 2009, care a inclus ca primă etapă încurajarea dialogului inter-etnic și social, de cooperare comunitară și de dezvoltare a activităților economice în regiune.

A doua etapă a planului a urmărit construirea a trei case noi, renovarea a altor zece case, încurajarea activităților profitabile în regiune și organizarea seminarelor de conștientizare având ca teme regiunile de după conflictul etnic.

Planul de acțiune menționat anterior pentru anul 2009 a extins durata Programului inițial până la 13 decembrie 2009. Bugetul necesar a fost estimat la 1

Dispozițiile legale românești relevante, inclusiv dispozițiile relevante din Codul Civil, Codul de Procedură Civilă și Penală, Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, și jurisprudența relevantă, astfel cum sunt prevăzute în hotărârile

Art. 998 și 999 C. civ. prevăd că orice persoană care a suferit vreun prejudiciu poate solicita despăgubiri introducând o acțiune civilă împotriva persoanei care a cauzat-o în mod intenționat sau neglijent.

Guvernul a prezentat un număr de hotărâri definitive pronunțate între 1996 și 2009 de instanțele penale și civile din diverse jurisdicții teritoriale. A fost admisă acțiunea civilă introdusă de victimele mai multor acte ilegale comise de terți sau de agenți ai statului a căror răspundere penală a fost stabilită, iar victimele au fost despăgubite. În toate cazurile victimele respective fie au participat la procedura penală ca părți civile fie au introdus acțiuni separate de despăgubire în temeiul dreptului civil, în special al art. 998-999 C. civ.

În cererea nr. 31071/06, reclamantul Adrian „Costică” Moldovan pretinde în temeiul art. 2 din Convenție că soția sa, Maria Moldovan, a fost bătută de un agent de poliție în timpul evenimentelor și că aceasta a decedat pe urmă din cauza șocului și fricii cauzate de bătaie.

În toate cererile, reclamanții se plâng în temeiul art. 3, 8 și 14 din Convenție de condițiile lor de viață în urma evenimentelor din septembrie 1993 în măsura în care, după distrugerea caselor lor, omiterea autorităților de a remedia situația și atitudinea sătenilor față de ei, au fost nevoiți să-și abandoneze total sau parțial locuințele și să caute refugiu în pădure sau la rude și să trăiască în condiții de sărăcie și înghesuială, care le-au afectat sănătatea.

Invocând fie în mod expres, fie detaliat art. 6 § 1 din Convenție:

Bazându-se în mod expres sau în fond pe art. 14 separat sau coroborat cu art. 6 și 8 din Convenție:

Invocând fie în mod expres fie în fond art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție:

Având în vedere caracterul similar al cauzelor atât în fapt, cât și în drept, Curtea consideră necesar să le conexeze și să le examineze împreună.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Convenție

În temeiul art. 2 din Convenție, reclamantul Adrian „Costică” Moldovan (cererea nr. 31071/06) a pretins că în timpul evenimentelor din 20 septembrie 1993 soția sa, Maria Moldovan, a fost bătută de agenții de poliție și a decedat pe urmă din cauza șocului și fricii cauzate de bătaie;

Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță:

Curtea observă că evenimentele de care se plânge reclamantul s-au petrecut în septembrie 1993, înainte de ratificarea Convenției de către România la 20 iunie 1994.

Având în vedere cele menționate anterior, Curtea consideră că respectivul capăt de cerere introdus de reclamant este incompatibil

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 și 8 din Convenție

Reclamanții au pretins, în temeiul art. 3 și 8 din Convenție, că distrugerea caselor lor și discriminarea la care au fost supuși de autorități i-au privat de folosirea propriilor locuințe și dependințe, fiind nevoiți să plece și să trăiască în condiții de sărăcie și înghesuială.

2. Nu este admisă ingerința unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.”

Guvernul a pretins că reclamanții care au fost părți la hotărârea Curții de soluționare pe care amiabilă din 5 iulie 2005, în special Lucaci Moldovan, Adrian „Costică” Moldovan, Valentina Rostaș, Bazil-Sami Lăcătuș și Octavian Rostaș, nu mai pot pretinde că sunt victime în temeiul Convenției, deoarece capetele lor de cerere sunt similare celor ridicate în cererile lor anterioare și au fost deja examinate de Curte. Mai mult, reclamanții au primit despăgubiri de la Curte în valoare de 11.000 până la 23.000 euro. În același timp, casele lui Adrian „Costică” Moldovan, Octavian Rostaș și Valentina Rostaș au fost reconstruite până în 1995 din fondurile Guvernului. În cele din urmă, casa lui Adrian „Costică” Moldovan necesită doar unele lucrări de întreținere (înlocuirea a șase ferestre, patru uși, consolidarea pereților din spatele casei, instalarea țevilor de scurgere și pavarea în jurul temeliilor), iar Octavian Rostaș locuiește în prezent în casa lui (nr. 78 Hădăreni) împreună cu familia sa.

Curtea constată de la bun început că, în scrisoarea din 29 iulie 2008 (a se vedea supra, pct. 23), Maria-Gherghina Lăcătuș a declarat în mod expres că a fost parte la o procedură de soluționare pe cale amiabilă în fața Curții la 5 iulie 2005. Prin urmare, consideră că excepția preliminară a Guvernului și decizia sa privind excepția se aplică acestei reclamante.

Curtea constată că, deși reclamanții și-au formulat capetele de cerere în temeiul art. 3 și 8 din Convenție, circumstanțele cauzelor lor impun să se aibă în vedere art. 46 din Convenție, care prevede:

Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului de Miniștri, care supraveghea executarea ei.”

Mai mult, Curtea consideră că excepția preliminară a Guvernului cu privire la lipsa statutului de victimă a celor șase reclamanți trebuie examinată ca o excepție de la competența Curții

Pentru Curte, argumentul reclamanților că s-a produs o nouă încălcare a art. 3 și 8 rămâne în esență, din punctul lor de vedere, că autoritățile interne, prin nerepararea și nerenovarea completă a locuințelor lor, nu au reușit să determine acceptarea declarației Guvernului de soluționare pe cale amiabilă făcută în cauza

Cu toate acestea, Curtea subliniază faptul că în esență concluzia acestei hotărâri a fost declarativă (a se vedea

În ceea ce privește cauza Mariei-Gherghina Lăcătuș, Lucaci Moldovan, Adrian „Costică” Moldovan, Valentina Rostaș, Bazil-Sami Lăcătus și Octavian Rostaș, Curtea constată, în primul rând, că Guvernul a început punerea în aplicare a Programul de dezvoltare comunitară în localitatea Hădăreni și, în al doilea rând, că Guvernul a plătit sumele acordate reclamanților și hotărârea de soluționare pe cale amiabilă, care a acoperit și prejudiciul moral și material, precum și costurile și cheltuielile. În ceea ce privește măsurile speciale care ar trebui luate pentru a permite

Acest lucru nu înseamnă că măsurile luate de statul intimat în faza de după pronunțarea hotărârii pentru a permite recursul unui reclamant nu intră sub incidența jurisdicției Curții. De exemplu, poate lua în considerare ceea ce a fost făcut la nivel național în cauzele în care a reținut problema prevăzută la art. 41 [a se vedea

Totuși, niciunul din aceste considerente nu se aplică în acest caz. Mai mult, Curtea constată că s-a considerat deja că examinarea pretinsei ineficacități a măsurilor propuse în urma soluționării pe cale amiabilă și a punerii lor în aplicare este în întregime datoria Comitetului de Miniștri în cadrul procedurii de executare (a se vedea

Având în vedere considerentele menționate anterior, Curtea constată că cererile formulate de Maria-Gherghina Lătăcuș (cererea nr. 14538/04), Lucaci Moldovan (cererea nr. 5395/05), Adrian „Costică” Moldovan (cererea nr. 31071/06), Valentina Rostaș (cererea nr. 4672/07), Bazil-Sami Lăcătuș (cererea nr. 55152/08) și Octavian Rostaș (cererea nr. 55168/08) sunt incompatibile

Guvernul a susținut că reclamanții nu au reușit să epuizeze căile de atac disponibile cu privire la capetele lor de cerere adresate Curții.

Guvernul a susținut că orice parte interesată care a fost afectată de evenimentele din 20 septembrie 1993 și a căutat să obțină despăgubiri pentru pretinsa încălcare a drepturilor lor fie s-ar fi putut alătura acțiunii penale introdusă de agenții de poliție și de terțele părți care le-au ars sau distrus locuințele, ca părți civile, fie ar fi putut intenta o acțiune în despăgubiri separată în temeiul dreptului civil, în special al art. 998-999 C. civ.

Totuși, unii reclamanți, nu au intentat nicio acțiune personal sau prin intermediul reprezentanților lor legali (în cazul copiilor minori sau cu handicap) privind pretinsele încălcări ale drepturilor lor sau prejudiciile pe care le-au suferit în urma evenimentelor din 20 septembrie 1993. Alții, deși s-au alăturat procedurilor interne ca părți civile nu au declarat apel împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele de prim grad, în special de Tribunalul Mureș din 12 mai 2003. Astfel, înainte de a-și prezenta declarațiile în fața Curții, reclamanții au fost obligați să epuizeze căile de atac disponibile de natură să le permită o reparație adecvată. În consecință, situația acestor reclamanți este diferită de cea a reclamanților care sunt părți la acțiunea anterioară în fața Curții, în special

În cele din urmă, Guvernul consideră că o acțiune civilă introdusă de reclamanți ar fi permis instanțelor interne să decidă cauzele pe fondul lor și să acorde reparația echitabilă reclamanților pentru orice prejudiciu pretins pe care l-ar fi suferit. Aceștia consideră că aceste căi de atac erau disponibile reclamanților, erau suficiente pentru a permite reparația cu privire la pretinsele încălcări și erau destul de sigure numai în teorie, cât și în practică. În susținerea argumentelor au făcut referire la constatarea Curții în cauza

Reclamanții nu au prezentat observații în această privință.

Curtea reamintește că obiectul dispoziției privind epuizarea căilor de atac interne este să permită autorităților naționale (în primul rând autorităților judecătorești) să rezolve acuzațiile aduse referitoare la încălcarea unui drept din Convenție și, acolo unde este cazul, să rezolve situațiile respective înainte ca astfel de plângeri să fie înaintate către Curte [a se vedea

Curtea reamintește că, în temeiul art. 35, un reclamant ar trebui să poată recurge la căi de atac care sunt disponibile și suficiente pentru a permite reparația încălcărilor pretinse. Existența unor asemenea căi de atac trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie, ci și în practică, fără de care acestea vor fi lipsite de accesibilitatea și eficiența necesare; statului pârât îi revine sarcina de a stabili dacă sunt îndeplinite aceste condiții variate (a se vedea,

În ceea ce privește aceste cauze și pe baza mijloacelor de probă disponibile Curtea constată că acțiunea civilă disponibilă pentru reclamanți, fie prin participarea la acțiunea penală ca părți civile fie prin intentarea unor acțiuni separate în despăgubire în temeiul dreptului civil, în special al art. 998-999 C. civ., instituie într-adevăr o procedură prin care reclamantul s-ar fi putut plânge în fața instanțelor interne privind condițiile lor de trai în sărăcie și înghesuială în urma distrugerii locuințelor lor și a atitudinii discriminatoare a autorităților și ar fi putut pretinde despăgubiri morale și materiale. Mai mult Curtea constată că s-a considerat deja că o asemenea acțiune a avut succes și eficiență, neținând seama de faptul că ar fi putut fi introdusă în perspectiva unui succes numai împotriva civililor care au fost găsiți vinovați de instanța penală de distrugerea locuințelor lor [a se vedea

Curtea constată, totuși, că marea majoritate a reclamanților nu s-au introdus ca părți civile ale acțiunii penale intentate împotriva celor responsabili de distrugerea locuințelor lor și nici nu au intentat, aceștia sau reprezentanții lor, acțiuni separate în despăgubiri (în cazul copiilor minori și/sau cu handicap) în temeiul dreptului civil general, în special al art. 998-999 C. civ. În același timp, reclamanții care s-au alăturat ca părți civile acțiunii penale intentate împotriva celor responsabili de distrugerea locuințelor lor nu au reușit să declare apel împotriva hotărârii pronunțată în primă instanță, în special de Tribunalul Mureș la 12 mai 2003, fără să invoce motive obiective. Mai mult, niciunul din reclamanții care nu au fost părți la acțiunea civilă nu au prezentat vreo dovadă că o acțiune civilă separată în temeiul dreptului civil general ar fi fost ineficientă în cazurile lor.

În cele din urmă, Curtea constată că o examinare a capetelor de cerere ale reclamanților ca atare, inclusiv o examinare realizată din oficiu, nu dezvăluie circumstanțele speciale care i-ar fi putut scuti pe reclamanți, conform normelor de drept internațional în general recunoscute, de epuizare a căilor de atac interne de care dispun.

Rezultă că aceste capete de cerere făcute de restul reclamanților trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea căilor de atac interne.

Constatând mai întâi că capetele de cerere ale celor șase reclamanți care au fost părți la procedura de soluționare pe cale amiabilă în fața Curții nu reușesc să fie de competența sa

Pretinsa încălcare a art. 6 separat sau coroborată cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

Guvernul a pretins că reclamantul Tiberiu Moldovan (cererea nr. 31016/04) nu a reușit să epuizeze căile de atac interne. A susținut că căile de atac interne au fost disponibile în dreptul intern împotriva oricărui act sau omisiune din partea executorilor judecătorești care ar fi permis reclamantului să execute respectiva hotărâre.

Guvernul a mai susținut,

Reclamantul nu a prezentat observații în această privință.

Curtea constată că nu este necesar să examineze dacă reclamantul a epuizat căile de atac disponibile, chiar presupunând că a făcut-o, capătul de cerere este în orice caz inadmisibil pentru următoarele motive.

Curtea reamintește că executarea unei hotărâri definitive pronunțată de orice instanță trebuie considerată ca parte integrală din „proces” în scopul art. 6 din Convenție (a se vedea

În acest caz, disputa a fost între două părți private. În consecință, Curtea constată că este de datoria fiecărui stat să se echipeze cu instrumente juridice care sunt adecvate și suficiente pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor pozitive impuse asupra statului. Singura sarcină a Curții este să examineze dacă măsurile aplicate de autoritățile din această cauză au fost adecvate și suficiente (a se vedea

Curtea constată că, în privința măsurilor de executare luate de autoritățile interne, a fost deschis un dosar de executare de către executorul judecătoresc cu privire la acea hotărâre. Reclamantul a fost informat de existența dosarului de executare și a fost invitat să plătească taxa de timbru pentru executare. Totuși, reclamantul nu a formulat nicio cerere de executare la executorul judecătoresc. Mai mult, având în vedere că hotărârea din 12 mai 2003 a devenit definitivă reclamantul nu a formulat nicio plângere în fața autorităților sau instanțelor interne cu privire la un refuz al executorului judecătoresc de a-l asista la executarea acelei hotărâri. În consecință, Curtea observă că nu există nicio dovadă în dosar care să sugereze că autoritățile interne nu au reușit să se elibereze de obligația de a asista reclamantul la executarea acelei hotărâri.

Curtea reamintește că deși nu este de datoria reclamantului să furnizeze executorului judecătoresc mijloacele necesare executării unei hotărâri (a se vedea

Astfel, spre deosebire de cauzele

Având în vedere cele menționate anterior, Curtea consideră că în acest caz statul nu pare să fi omis să pună la dispoziția reclamantului măsuri adecvate și suficiente pentru a asigura executarea hotărârii de către acesta, ca persoană de drept privat.

Având în vedere constatările sale în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, Curtea consideră că nu a existat nicio interferență în drepturile de proprietate ale reclamantului astfel cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea constată de la bun început că unii dintre reclamanți au formulat acest capăt de cerere după le-au fost comunicate cauzele Guvernului pârât. Cu toate acestea, chiar presupunând că toți reclamanții ar fi formulat acest capăt de cerere înainte de comunicare, Curtea constată că art. 45 C. proc. civ. prevede în cazul minorilor sau a persoanelor cu handicap că Ministerul Public „poate” introduce o acțiune civilă dacă consideră că este necesară pentru apărarea drepturilor și a celor mai bune interese ale minorului sau persoanei cu handicap. În consecință, Ministerul Public nu are obligația legală de a introduce o acțiune pentru a apăra toți minorii și persoanele cu handicap în general. Este pur și simplu posibil din punct de vedere juridic să exercite un asemenea drept, pe care nu l-a considerat necesar în cazul reclamanților.

În același timp Curtea constată că toți reclamanții aveau părinți sau reprezentanți legali care fie erau ei înșiși părți la acțiune fie i-ar fi putut introduce pe reclamanți ca părți la acțiunea civilă, dar nu au reușit. Prin urmare, Curtea consideră că nu a fost impusă nicio restricție dreptului reclamanților de acces în instanță.

Având în vedere cele menționate anterior, Curtea consideră că acest capăt de cerere al reclamanților este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

Pretinsa încălcare a art. 6 și 14 din Convenție considerate separat sau coroborate cu art. 8

Bazându-se în mod expres sau în fond pe art. 6 § 1 din Convenție considerate separat sau coroborate cu art. 6 și 8 din Convenție: a)

Curtea constată că, în afară de Adrian „Costică” Moldovan (cererea nr. 31071/06), Valentina Rostaș (cererea nr. 4672/07), Bazil Moldovan (cererea nr. 34568/07) și Gabriela Moldovan (cererea nr. 48126/07), niciunul dintre ceilalți reclamanți nu a fost parte la procedura internă. În consecință, Curtea consideră că nu pot pretinde, în sensul Convenției, că sunt victimele unei încălcări ale drepturilor prevăzute în prezenta și, prin urmare, cererile lor sunt inadmisibile pe motiv că sunt considerate în mod vădit nefondate.

Cu privire la Adrian „Costică” Moldovan (cererea nr. 31071/06) și la Valentina Rostaș (cererea nr. 4672/07) Curtea constată că aceiași reclamanți care au formulat aceleași plângeri au fost părți și la acțiunea anterioară în fața Curții. În consecință, Curtea consideră că respectivele capetele de cerere sunt în fond aceleași, fiind deja examinate.

În cele din urmă, în ceea ce privește reclamanții Bazil Moldovan (cererea nr. 34568/07) și Gabriela Moldovan (cererea nr. 48126/07), Curtea constată că aceștia nu au reușit să introducă apel împotriva hotărârii pronunțată de Tribunalul Mureș la 12 ianuarie 2001. În același timp, constată că reclamanții și-au depus capetele de cerere la Curte la 8 august și, respectiv, 11 octombrie 2007. Prin urmare, capătul lor de cerere depășește termenul de șase luni.

Având în vedere cele menționate anterior, Curtea consideră că plângerile reclamanților din cererile nr. 8229/04, 142/05, 15998/05, 11382/06, 20818/06, 23901/06, 24223/06, 25773/06, 31063/06, 31071/06, 31077/06, 31079/06, 31546/06, 38813/06, 4672/07; 7909/07, 34568/07 și 48126/07

Curtea constată de la bun început că unii dintre reclamanți au formulat acest capăt de cerere după comunicarea cererilor lor Guvernului pârât. Chiar presupunând că toți reclamanții și-ar fi formulat capetele de cerere înainte de comunicarea cererii către Guvernul pârât, Curtea constată că plângerea care urma să fie făcută ulterior Curții trebuie făcută mai întâi, cel puțin pe fond, la organismul intern adecvat și în conformitate cu cerințele formale și termenele stabilite în dreptul intern [a se vedea

Curtea constată, totuși, în ceea ce privește aceste cauze, că nu există nicio dovadă în dosar care să susțină declarațiile reclamanților. Mai mult, nu au introdus proceduri interne împotriva profesorilor sau colegilor lor, nici nu au supus atenției autorităților interne practicile discriminatorii la care declară că au fost supuși.

Având în vedere cele menționate anterior, Curtea consideră că plângerea reclamanților trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea căilor de atac interne.

Pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

Bazându-se pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții din cererile nr. 12713/04, 24223/06, 25773/06, 31071/06, 31077/06, 31546/06 și 38813/06

Având în vedere că plângerea reclamanților este strâns legată de constatările Curții cu privire la art. 3 și 8 din Convenție (a se vedea supra, pct. 127 și 138), consideră că nu este necesar să o examineze, nici să cerceteze dacă în aceste cauze a existat vreo încălcare a dispoziției menționate [a se vedea,

MOLDOVAN Costică (1964)

ROSTAȘ Radu-Cristureanu (1977)

ROSTAȘ Călina (1981)

ROSTAȘ Lenuța (1982)

MOLDOVAN Nadia (1983)

ROSTAȘ Claudiu (1985)

MOLDOVAN Virgil-Sorin (1985)

ROSTAȘ Cosmin-Sebastian (1986)

MOLDOVAN Loredana (1989)

ROSTAȘ Radu-Mihai (1989)

ROSTAȘ Maria „Raria” (1937)

ROSTAȘ Sibianca-Niculina (1967)

MOLDOVAN Dănuț (1972)

ROSTAȘ Alexandrina (1963)

MOLDOVAN Rada-Didina (1974)

LĂCĂTUȘ Florina (1972)

LĂCĂTUȘ Iuliu (1979)

MOLDOVAN Tiberiu (1954)

ROSTAȘ Tițo (1963)

MOLDOVAN Lidia-Sonia (1981)

ROSTAȘ Florin (1982)

MOLDOVAN Crîsmaru (1984)

MOLDOVAN Petrică-Cidu (1985)

MOLDOVAN Maria-Gabi (1986)

ROSTAȘ Dolfi (1980)

MOLDOVAN Olga-Mirela (1990)

MOLDOVAN Lucaci (1953)

MOLDOVAN Sangowia-Persida (1978)

MOLDOVAN Minerva-Anișoara (1980)

MOLDOVAN Adrian-Codin (1982)

MOLDOVAN Cosmina-Rita (1983)

MOLDOVAN Iancu-Iosif (1987)

ROSTAȘ Eleonora (1977)

MOLDOVAN Radu-Ițoc (1978)

MOLDOVAN Sandi-Adrian (1978)

MOLDOVAN Aurica (1981)

MOLDOVAN Elena (1985)

MOLDOVAN Bazil-Cozmin (1990)

MOLDOVAN Robert-Ștefan (1991)

MOLDOVAN Bobi-Aladin (1993)

MOLDOVAN Geta-Romina (1989)

MOLDOVAN Lenuca-Petruța (1988)

MOLDOVAN Crina-Simina (1992)

ROSTAȘ Sanda-Alexandrina (1964)