FRANDES c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
FRANDES c. ROUMANIE (CtEDO, 2011)
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 35802/05 prezentate de Elena FRANDEȘ împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 17 mai 2011 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemel, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, judecători și Santiago Quesada; grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 septembrie 2005, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, pronunța următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei, domnul Elena Frandeș, este un resortisant român, născut în 1971 și rezident în Târgu-Mureș. Guvernul român ( A fost reprezentat de agentul său, dl Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 20 martie 1990, tatăl reclamantei a participat la un conflict interetnic între un număr foarte mare de persoane din România și Ungaria în centrul orașului Târgu timp de câteva zile. Mureș. Tatăl reclamantei a fost atacat cu batoane și bare de fier de către alți protestatari. El a fost adus de urgență la spitalul Târgu-Mureș, apoi a fost transferat la Spitalul București, unde a murit la 29 martie 1990. Din raportul său din 31 martie 1990 reiese că moartea sa a fost violentă și că a fost cauzată de insuficiența renală acută și de șocul traumatic cauzat de loviturile repetate pe care le-a provocat cu un corp dur și care au dus la multiple fracturi și contuzii. La moartea tatălui său, reclamanta a depus la Parchetul din Mureș o plângere care susținea uciderea tatălui ei. Parchetul a deschis un dosar care conținea mai multe plângeri primite ca urmare a incidentelor interetnice care au avut loc la Târgu-Mureș în martie 1990. Între 23 martie și 12 septembrie 1990, parchetul a primit douăzeci Două persoane, care fuseseră chemate la Parchet pentru a depune o declarație. Cele mai multe dintre ele au fost victime ale incidentelor care au avut loc la Târgu-Mureș în martie 1990, care au depus plângere pentru culpă sancționată de art. 180 din Codul Penal (atacuri sau alte acte de violență care au provocat suferințe fizice). Din declarațiile lor reiese că, la 20 martie 1990, autobuzele care aduceau populația românească sau maghiară din diferite sate învecinate au ajuns în centrul orașului Târgu-Mureș, ceea ce a amplificat tensiunile deja existente între cele două etnii. Protestatarii de origine maghiară ar fi rupt barajele poliției și ar fi început luptele de stradă cu oponenții lor, demonstranții români de etnie, care au căutat apoi să părăsească locul, cu autobuzele care-i transportaseră la fața locului. Tatăl reclamantei se afla într-unul dintre aceste autobuze atunci când alți protestatari au aruncat sticle incendiare spre autobuz, provocând un incendiu și forțând pasagerii, inclusiv tatăl reclamantei, să coboare pe stradă. Aceștia din urmă au fost apoi atacați cu bețe și bare de fier de către opozanții care opriseră autobuzul. 20 dintre ei au suferit traume grave. La 10 aprilie 1990, cei doi fii ai defunctului au informat organele de anchetă că reiese din ultimele discuții pe care le-au avut la spital cu tatăl lor înainte de a muri numai acesta a fost atacat de naționalii de etnie romă și maghiară. Ei au precizat suma cheltuielilor pe care familia le-a suportat pentru înmormântarea părinților lor. La o dată nespecificată în 1990, procurorul însărcinat cu ancheta a clasat dosarul în categoria cazurilor de crimă comise de autori necunoscuți. Nu s-a comunicat nicio informație reclamantei sau altor membri ai familiei sale. La 28 septembrie 2005, reclamanta a solicitat Parchetului din Mureș un document care dovedea decesul tatălui său, care era necesar pentru depunerea unei cereri de pensie. Parchetul a primit cererea sa, trimițându-i o copie a raportului de autopsie medico-legale întocmit la 31 martie 1990. Prin scrisoarea care a însoțit raportul, datată 29 septembrie 2005, procurorul însărcinat cu ancheta a informat recurenta că tatăl său fusese victima unei crime, fiind atacat la Târgu-Mureș la 20 martie 1990 de către autorii care nu au putut fi identificați și a precizat că responsabilitatea lor penală era, între timp, prescrisă 10. Printr-o rezoluție din 18 septembrie 2007, un procuror general al Parchetului din Mureș, după ce a amintit faptele care au avut loc la Târgu-Mureș la 20 martie 1990, a emis o decizie de a nu se pronunța asupra autorilor, care au rămas necunoscuți, ai uciderii tatălui reclamantei și a menționat că termenul de prescripție pentru infracțiunea de crimă a expirat la 20 martie 2005. Procurorul a precizat în decizia sa că dosarul de anchetă pe care l-a deschis în 1990 fusese pierdut, fiind imposibil de recuperat în ciuda verificărilor efectuate în 2004 și 2005 ca urmare a unui ordin care impunea verificarea și analizarea cazurilor de crimă cu autorii necunoscuți. Procurorul a primit apoi o scrisoare din partea poliției din Târgu-Mureș din 19 iulie 2004 că nu a fost sesizată de Parchet în vederea identificării autorilor faptelor care fac obiectul dosarului deschis ca urmare a incidentului din 20 martie 1990. În al doilea rând, a fost doar la 23 mai 2005 faptul că parchetul din apropierea instanței de apel din Târgu-Mureș a trimis cazul la tribunalul din Mureș. În al doilea rând, dintre cele trei volume pe care le cuprindea dosarul de anchetă, două conținea documente care nu erau relevante în ceea ce privește obiectul anchetei și care fuseseră, probabil, anexate din greșeală. 11. Prin aceeași rezoluție, Parchetul a făcut, de asemenea, un non-judiciar împotriva autorilor, rămași necunoscuți, a tuturor faptelor care fuseseră denunțate de celelalte victime ale incidentelor din 20 martie 1990 și ale căror plângeri au fost incluse în același dosar cu cel referitor la decesul dlui Simion Frandeș; Parchetul a arătat că, în ceea ce privește autorii bătăilor și a altor acte de violență, pedepsită cu art. 180 din Codul penal, termenul de prescripție a fost prelungit începând cu 20 martie 1993. și că, în ceea ce privește încălcarea dreptului penal al celor care au atacat autobuzul în care se afla, printre altele, tatăl reclamantei, termenul de prescripție a fost de la 20 martie 1995. Dreptul și practica internă relevantă 12. Dispozițiile relevante ale dreptului și practicii naționale privind încălcările dreptului la viață și termenele de prescripție sunt rezumate în cauzele Bălășoiu c. România 37424/97 (dec.), 2 septembrie 2003 și Pantea c. România 33343/96, § 153-154, CEDO 2003 VI (extrași). Toate dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală (art. 278 și art. 278 introduse prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003) privind acțiunile disponibile pentru contestarea unei decizii a Parchetului sunt menționate în mod exhaustiv în cauzele Dumitru Popescu (n 1), 49234/99, § 43-46, 26 aprilie 2007 și Stoica c. România, n 42722/02, § 45, 4 martie 2008. GRIEF 14. Invocând art. 2 din Convenție, reclamanta se plânge de durata excesivă și de eficiența investigației efectuate de Parchet pentru a identifica și pedepsi responsabilii pentru moartea tatălui său în 1990. ÎN 2 este o obligație distinctă și independentă de actele referitoare la aspectele materiale ale acestui articol ( Šilih c. Slovenia [GC], n 71463/01, § 159, 9 aprilie 2009 Dvořáček și Dvořáčková c. Slovacia, n 30754/04, § 53, 28 iulie 2009 și Varnava și alții c. Turcia [GC], n 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 160071/90, 16072/90 și 16073/90, § 136 și 138, 18 septembrie 2009).Cu toate acestea, pentru ca obligațiile procedurale impuse de art. 2 să devină aplicabile, trebuie stabilit că o parte importantă a măsurilor procedurale au fost sau ar fi trebuit să fie puse în aplicare după ratificarea Convenției de către țara în cauză ( Šiliah, menționat anterior, § 163). În speță, Curtea arată că procedura îndreptată împotriva autorilor actelor violente care au avut loc prin decesul tatălui recurentei, inițiată în martie 1990, a continuat după 20 iunie 1994, data ratificării convenției de către România și a făcut obiectul unei decizii de nejudiciare la 18 septembrie 2007. În plus, Curtea constată că termenul de prescripție pentru uciderea tatălui recurentei a expirat la 20 septembrie 2007. martie 2005, adică la aproximativ 11 ani de la data ratificării Convenției privind România. Având în vedere gravitatea faptelor care au făcut obiectul anchetei, autoritățile naționale au solicitat măsuri de natură procedurală. acționează până la expirarea termenului de prescripție pentru a încerca să determine circumstanțele care au înconjurat faptele și pentru a identifica și sancționa responsabilii. În lumina acestor considerații, Curtea apreciază că este competentă rațională . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cu toate acestea, examinarea temeiniciei cererii presupune îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 35 alineatul (1) din convenție, în temeiul cărora Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Curtea amintește că regula celor șase luni are ca obiect d a asigura securitatea juridică și să se asigure că cauzele în litigiu în temeiul convenției sunt examinate într-un termen rezonabil. În plus, această regulă urmărește, de asemenea, să protejeze autoritățile și alte persoane vizate de incertitudinea în care acestea ar lăsa curgerea prelungită a timpului (Bulut și Yavuz c. Turcia (dec.), 73065/01, 28 mai 2002 și Bayram și Y Curtea a respins cererile pentru întârziere atunci când reclamanții au așteptat sau au așteptat prea mult, fără un motiv aparent, să o sesizeze, după luarea în considerare, sau atunci când ar fi trebuit să își dea seama, de lipsa de deschidere a unei anchete sau de înfășurare sau de pierderea de eficacitate a anchetei efectuate, precum și de absența în orice caz, a oricărei șanse realiste de a vedea o anchetă efectivă în viitor (a se vedea, printre altele, Narrin c. Turcia , n 18907/02, § 51, 15 decembrie 2010 Ayd.n și alții c. Turcia (dec), nr. 46231/99, 26 mai 2005 K Curtea a considerat că este indispensabil ca persoanele care intenționau să se plângă în fața Curții de o lipsă de eficiență a investigației sau a absenței unei anchete să nu întârzie în mod nejustificat să sesizeze Curtea cu privire la aceasta, făcând dovadă de diligență și de inițiativă. Curtea a statuat în special că, atâta timp cât există un contact real între familii și autorități cu privire la plângeri și cereri de informare, sau un indice sau o posibilitate realistă ca măsurile de investigare să avanseze, problema unui eventual termen excesiv nu era, în general, o chestiune de timp. Pe de altă parte, după o perioadă considerabilă de timp, atunci când activitatea de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În cazul de față, având în vedere natura ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... ancheta și iau măsuri imediat ce au fost informate cu privire la decesul în condiții suspecte al tatălui reclamantei; de asemenea, acesta îi solicita acesteia din urmă să dea dovadă de diligență și din proprie inițiativă; cu toate acestea, reclamanta nu este niciodată interesată de soarta investigației efectuate de Parchet în urma decesului tatălui său. Singura sa cerere adresată Parchetului în septembrie 2005 viza obținerea unor documente care să confirme moartea tatălui său, necesare pentru a susține o cerere de pensie. Elementele dosarului arată că, după 20 iunie 1994, data ratificării Convenției de către România, nu s-a realizat nici un act de procedură de către organele de anchetă înainte de decizia de a nu fi soluționat Parchetul din 18 septembrie 2007, care să arate că dosarul cauzei fusese chiar pierdut timp de mai mulți ani. În lipsa oricărui contact cu autoritățile și a oricărui indice de progresie a anchetei pentru atât de mulți ani, recurenta ar fi trebuit să își dea seama că a fost și nu ar fi efectuat o anchetă efectivă și ar fi trebuit să sesizeze Curtea. La 20 iunie 1994 nu s-a demonstrat existența unor circumstanțe specifice care ar fi putut justifica, dacă este cazul, inacțiunea sa începând cu 20 iunie 1994. Forța trebuie să constate mai mult decât la data la care și-a depus cererea la 30 septembrie 2005, termenul de prescripție pentru infracțiunea de crimă care făcea obiectul anchetei în fața autorităților naționale era deja aplicabil 22. Prin urmare, Curtea consideră că perioada lungă de timp între intrarea în vigoare a Convenției cu privire la România și introducerea de către reclamant a unei inculpate în temeiul articolului 34 din Convenție ca o neglijență din partea sa, de natură să priveze examinarea cauzei și pronunțarea unei hotărâri a Curții de sens și de eficiență. 23. Prin urmare, cererea este tardivă. 24. Prin urmare, este necesar să se declare inadmisibilă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall modulier Președinte