ANDRITA c. ROUMANIE

ANDRITA c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 67708/01 prezentate de Ioana ANDRITA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 27 ianuarie 2009 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemela, Luis López Guerra, Ann Power, judecători și Santiago Quesada; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 4 august 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de recurentă, dl Ioana Andrita, este un resortisant român, născut în 1939 și rezident în București. Ea este reprezentată în fața Curții de către M. R. Mocanu, avocat la București. Guvernul român ( mai mult decât atât) este reprezentat de agentul său, dl Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele speculei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Moartea fiicei reclamantei și începutul anchetei sub autoritatea biroului de poliție Recurenta este mama Cristinei A. și fosta soție a B.P. la 21 septembrie 1993, în jurul orei 5 dimineața, fiica reclamantei, Cristina A., în vârstă de 24 de ani, a fost găsită moartă în fața clădirii în care locuia, la București. Poliția din București, care, însoțită de un medic legist și alți doi ofițeri de poliție, a constatat decesul și a identificat trei martori: B.P., proprietarul imobilului și tatăl Cristinei A., precum și C.A. și R.M., vecini care au declarat că au auzit țipetele în jurul orei 4:30 a.m. Cu ajutorul B.P., colonelul a deschis studioul închiriat de victimă la etajul 12 al clădirii. S-a constatat că nu există obiecte răsturnate și că ușa spre balcon era deschisă. Raportul a fost semnat doar de C.V. În aceeași zi, corpul Cristinei A. a fost supus unei autopsii efectuate de institutul medico-legal din București (IML). După ce a observat în special câteva vânătăi violacee și excoriații la nivelul corpului, precum și existența mai multor fracturi (coastă, stern, pelvis, femur și cot stâng etc.), raportul concluzionează că decesul Cristinei A. a fost violent. La 23 decembrie 1993, B.P., C.A. și R.M. au anunțat poliția. Primul a precizat, printre altele, că ușa de intrare în studio a fiicei sale era încuiată din interior când a încercat să intre cu ofițerul C.V. ; a adăugat că fiica sa avea probleme de vedere și că îi era frică să doarmă singură. C.A., care locuia într-o clădire situată în fața victimei, a declarat că auzise strigătele de apel prin intermediul unei femei și l-a văzut, ca concubina ei, făcând căderea mortală în timp ce ea încerca să treacă pe balconul vecin. R.M., vecinul de deasupra victimei, auzise și el țipetele. C.A. și R.M., nu au auzit alte voci sau au văzut lumină sau alte persoane în studioul în cauză sau în apartamentele din jur, și nu au observat sânge lângă corp pe 21 septembrie 1993. Dosarul referitor la moartea Cristinei A. a rămas timp de trei luni într-un birou de poliție de cartier. Preluarea dosarului de anchetă de către Parchet și clasificarea cauzei fără răspuns Sesizat de reclamantă cu o plângere penală în care aceasta incrimina B.P. și a declarat absența unei anchete efective, la 28 ianuarie 1994, Parchetul din apropierea tribunalului de primă instanță din București a ordonat transferul dosarului menționat anterior la biroul de urmărire penală. La 15 februarie 1994, colonelul C.V. a întocmit un raport care a completat procesul-verbal din 21 septembrie 1993. era încuiată cu cheia de la interior, și au deschis încuietoarea cu ajutorul sculelor făcute de R.M. și ușa cu ajutorul cheii de la B.P. În studio nu erau urme de sânge sau obiecte de interes pentru investigație. Pe balcoane erau urme de mâini în praf, dar amprentele erau imposibil de ridicat. C.V. a adăugat a constatat urme de sânge sub capul victimei, după îndepărtarea corpului. 10. La cererea Parchetului, la care reclamanta a solicitat exhumarea corpului fiicei sale pentru o nouă examinare medico-legale, printr-o scrisoare din 22 februarie 1994, la mail completează raportul său din 21 septembrie 1993. precizează că leziunile constatate la autopsie au fost consecința unei căzături de înălțime, pe care nu a avut nici o leziune care să ateste că victima a fost lovită, și că a fost inutil să exhumeze corpul, deoarece autopsia a dezvăluit toate leziunile constatate. La 11 aprilie 1994, o comisie medico-legale de control a confirmat concluziile menționate anterior. 11. Ca răspuns la îndoielile recurentei cu privire la posibila implicare a B.P. și N.M., logodnicul victimei, în moartea fiicei sale, Parchetul a efectuat o nouă audiere a acestor două persoane și confruntări între acestea și reclamantă, asistată de doi avocați, care verificau programul B.P. și N.M. Parchetul cu alți martori, inclusiv rudele victimei pentru a-i identifica mediul și profilul psihologic. 12. La 15 aprilie 1994, Parchetul la tribunalul departamental din București a dat o decizie de clasificare fără consecințe, considerând că nu era necesar să se dea în judecată, din cauza faptului că moartea Cristinei A. nu ridica probleme de natură penală, suspiciunile recurentei cu privire la B.P. și N.M. fiind nefondate (art. 10-b din Codul de procedură penală (CPP). Cu doar câteva zile înainte de deces (victima a avut impresia că cineva o urmărea pe stradă), procurorul a considerat că victima a avut în noaptea respectivă o stare depresivă, sau poate chiar a avut un coșmar, și că a avut o cădere accidentală când a încercat să părăsească studioul ei pentru a trece pe balconul vecin. 13. În iunie 1994, recurenta a solicitat să consulte dosarul privind moartea fiicei sale. În aceeași zi, în prezența avocatului recurentei, procurorul îi furnizează informații cu privire la procesele-verbale menționate anterior, declarațiile martorului C.A. și rapoartele de experienă medico-legale 14. La 11 august 1994, în urma acțiunii recurentei, Parchetul la Curtea Supremă de Justiție a decis să inculce clasificarea cauzei. : că examinarea locului decesului a fost efectuată de ofițerii de poliție care nu cunoșteau art. 129 CPP (poziția corpului, existența unor urme de sânge, amprentele de pe balustradă, semnătura procesului-verbal), ceea ce a afectat desfășurarea anchetei ; și că au existat contradicții între cele două procese-verbale și declarațiile martorilor (deschiderea ușii studioului, urme de sânge în jurul/sub corp). Parchetul a ordonat reluarea anchetei, precizând măsurile care trebuie aplicate: o refacere a locului decesului ; o examinare a hainelor victimei în ziua căderii, o nouă audiere a tuturor martorilor, și o confruntare între martori, care nu au fost auzite decât la trei luni după data decesului. 15. În perioada octombrie-decembrie 1994, în prezența reclamantei și a avocatului acesteia, Parchetul din apropierea tribunalului departamental a efectuat o refacere la locul decesului, mergând, de asemenea, la balconul studioului victimei și la C.A. C.A. și R.M. au precizat că au auzit țipetele B.P. a confirmat că hainele victimei au fost abandonate într-un container de gunoi la ISL. Alte martori au fost, de asemenea, auziți (prieteni ai membrilor familiei victimei), inclusiv în ceea ce privește relația dintre N.M. și victimă și problemele de vedere de care suferea aceasta din urmă. 16. Printr-o decizie din 15 decembrie 1994, procurorul M.N. de la Parchetul din apropierea tribunalului departamental a respins cazul, considerând că reiese din dovezile colectate că moartea Cristinei A. nu a fost rezultatul unui fapt de natură penală. După ce a transmis la 11 august 1994, cu excepția celor referitoare la îmbrăcămintea victimei care fusese arsă la IIML, procurorul a recidivat elementele dosarului și a răspuns principalelor contradicții identificate de reclamantă. și concubina sa au putut vedea căderea victimei, că absența în procesul-verbal inițial de menționare a urmelor de sânge a fost cauzată de incompetența ofițerilor de poliție, și că contradicțiile dintre martori în ceea ce privește modul exact de deschidere a încuietorii au fost legate de sarcina emoțională a lacunei, declarațiile lor fiind în concordanță cu închiderea ușii din interior. Procuratura a respins teza de conspirație din partea reclamantei, concluzionând că a avut loc un accident. 17. Recurenta a formulat o plângere verbală împotriva acestui refuz. în fața procurorului-șef al Parchetului de lângă tribunalul departamental din București. Ea este de părere că este vorba despre o infracțiune, o înscenare a colonelului C.V. și a adresat audierile altor persoane, precum și noi confruntări între cele deja auzite. 18. Printr-un refuz din 22 februarie 1995, procurorul-șef menționat anterior a respins plângerea și a confirmat decizia pronunțată la 15 decembrie 1994, considerând că probele solicitate de reclamantă fie fuseseră deja administrate, fie că nu erau necesare. Plângerile recurentei care intenționau să revizuiască dosarul au fost respinse ca nefondate la 25 aprilie 1995 de către Parchetul de lângă curtea de judecată din București și la 11 decembrie 1995 și la 13 iunie 1997 de către Parchetul de lângă Curtea Supremă de Justiție. Între timp, reclamanta a consultat de mai multe ori dosarul cauzei. Alte plângeri ale reclamantei au fost respinse ulterior, între 1997 și 2002, în absența unor elemente noi care să permită să se submineze clasificarea cauzei. Plângeri penale ale reclamantei împotriva colonelului C.V. și a ofițerilor de poliție care au efectuat examinarea decesului la 21 septembrie 1993 19. La o dată care nu a fost precizată în 1999, recurenta sesizează tribunalul militar cu privire la o plângere penală împotriva colonelului C.V., în care îl acuza pe acesta din urmă de complicitate la crimă, indicând defectele anchetei între 21 septembrie 1993 și 15 aprilie 1994. Potrivit recurentei, în 1994 a solicitat o primă urmărire penală împotriva C.V. 20. Prin scrisorile din 8 iunie și 7 iulie 2000, Parchetul menționat anterior i-a răspuns că plângerea sa fusese clasată fără întârziere, din cauza decesului C.V. În ceea ce privește o altă plângere depusă de reclamantă la 17 februarie 2000 împotriva ofițerilor de poliție și privind neglijența în îndeplinirea îndatoririlor lor, aceasta a fost respinsă din cauza prescrierii răspunderii penale a acestora din urmă. Revizuirea și confirmarea de către instanțele interne a refuzului din 15 decembrie 1994 21. La 8 mai 2002, pe baza articolului 21 din Constituție, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 486/1997 a Curții Constituționale, recurenta sesizează tribunalul județ de la București cu privire la o plângere împotriva refuzului pronunțat la 15 decembrie 1994. Prin hotărârea pronunțată la 30 iulie 2002, Tribunalul a respins plângerea recurentei. El a considerat că Parchetul la tribunalul departamental din București era conform cu decizia din 11 august 1994 a Parchetului pe lângă Curtea Supremă și luase toate măsurile care erau încă posibile, având în vedere termenul de un an care se încheiase la momentul respectiv de la data decesului și deficiențele iremediabile ale examinării locului la 21 septembrie 1993. Se consideră că a fost dificil să se creadă că a fost întotdeauna posibil să se completeze mai mult sau să se clarifice contradicțiile dintre declarațiile martorilor, care s-au confruntat deja în 1994, printr-o nouă audiere. Reamintind că concluzia că a existat un accident a fost reținută pe baza declarațiilor martorilor și a rapoartelor medico-legale, instanța a adăugat că exhumarea corpului nu poate modifica concluzia că decesul fusese cauzat de o cădere de înălțime. 23. atât reclamanta, cât și Parchetul au intervenit împotriva hotărârii menționate anterior. În apelul său, Parchetul susținea că instanța ar fi trebuit să examineze dacă dovezile administrate duceau cu succes la soluția de clasificare a cauzei fără nici un rezultat, și nu doar să se mulțumească să estimeze, într-un mod subiectiv, că după atâția ani a fost dificil să se completeze dosarul. Parchetul consideră, de asemenea, că motivele hotărârii erau în contradicție cu dispozitivul, dat fiind că instanța a arătat că ancheta avea deficiențe. 24. În lacul din 14 noiembrie 2002 în fața instanței judecătorești judecătorești de la București, procurorul a declarat renunțarea la motivele de recurs, considerând că această cale de atac era inadmisibilă (art. 278 CPP). noiembrie 2002, pe baza Deciziei nr. 486/1997 a Curții Constituționale, Curtea Constituțională a declarat totuși recursul admisibil, dar l-a respins ca fiind nefondat. Prin urmare, Comisia a confirmat faptul că ancheta inițială nu a fost soluționată, considerând că nu există nicio contradicție între considerentele de mai sus și dispozitivul hotărârii din 30 iulie 2002, că deficiențele anchetei inițiale fuseseră remediate ulterior, că Parchetul a completat dosarul de anchetă și că toate dovezile duc la concluzia că moartea Cristinei A. 25. Prin hotărârea din 20 martie 2003, Curtea Supremă de Justiție a respins ca inadmisibil recursul în acțiune ( Recurs) formulat de recurentă, precizând că hotărârea menționată anterior nu era susceptibilă decât de o singură cale de atac. Dreptul intern relevant 26. Dispozițiile CPP privind plângerea prealabilă și recursul împotriva deciziilor Parchetului sunt descrise în Hotărârea Dumitru Popescu c. România (1) (n 49234/99, § 43-45, 26 aprilie 2007). Dispozițiile CPP relevante în materie de autoritate a lucrului care face obiectul unei hotărâri în materie penală cu privire la partea civilă a cauzei în cauză, în special art. 22, sunt menționate în hotărârea În ceea ce privește faptele din speță, sunt relevante și dispozițiile articolului 10-b și ale articolului 3 din CPP, astfel cum au fost redactate la momentul respectiv. La art. 10-b a precizat că acțiunea penală nu putea fi pusă în mișcare sau acuzată în cazul în care fapta în cauză nu avea caracter penal. La art. 3 alineatul (4), Tribunalul Penal nu mai putea judeca acțiunea civilă (atașată acțiunii penale) 28. La art. 15 din CPP se prevede că persoana afectată de o infracțiune poate fi parte civilă în cadrul procedurilor penale, fie în timpul urmăririi penale, fie în fața instanței responsabile de caz, până la ședința la care se face citirea rechizițiorii. 29. Articolele 998 și 999 din Codul civil care reglementează răspunderea civilă delictală sunt descrise în Hotărârea Lambor c. România 64536/01, § 142, 24 iunie 2008). Potrivit doctrinei și jurisprudenței interne, răspunderea civilă delictală nu poate fi angajată decât dacă reclamantul demonstrează existența celor patru elemente cumulative reunite : fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre aceste două elemente, precum și vinovăția, în sensul civil Invocând articolele 2 și 6 din convenție, recurenta se plânge, în scrisoarea sa din 3 august 2000 și în formularul de cerere din 21 februarie 2001 , de caracterul incomplet și inechivoc al anchetei privind moartea fiicei sale, în special de deficiențele de la începutul anchetei și de durata acesteia. În scrisoarea sa din 14 aprilie 2003, recurenta se plânge de hotărârea din 14 aprilie 2003 noiembrie 2002 care a confirmat în ultimă instanță că Parchetul din 15 decembrie 1994 nu a fost dat în judecată și, prin urmare, nu a permis, printr-o trimitere din dosar la autoritățile de urmărire penală, să se descopere eventual alte elemente care ar putea afecta circumstanțele decesului fiicei sale. 31. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge în esență că, din cauza deciziilor Parchetului, nu beneficiază de acces la o instanță pentru a fi examinată cererea sa în despăgubire împotriva, pe de o parte, ofițerilor de poliție responsabili de investigația defectuoasă efectuată până în ianuarie 1994 și, pe de altă parte, a eventualilor responsabili pentru decesul fiicei sale. Aceasta face trimitere, în esență, la hotărârile de nejudiciare pronunțate de Parchet la 15 decembrie 1994 și la 7 iulie 2000. Recurenta se plânge de caracterul inechitabil al anchetei privind decesul fiicei sale, în special de deficiențele de la începutul anchetei și de neredeschiderea acesteia. Aceasta invocă articolele 2 și 6 din convenție, primul fiind formulat după cum urmează în partea sa relevantă: Dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege. 33. Guvernul susține că reclamanta nu pune în discuție responsabilitatea autorităților în ceea ce privește caracterul efectiv al anchetei privind moartea fiicei sale. Retrimite obligațiilor autorităților conform jurisprudenței Curții, el susține că acestea din urmă au efectuat operațiunile necesare pentru clarificarea circumstanțelor decesului, prin efectuarea unei autopsii imediat după deces și prin intermediul audierii și, ulterior, prin confruntarea mai multor martori, inclusiv a ochilor. Pe de altă parte, recurenta a fost implicată în desfășurarea anchetei, Parchetul luând în considerare argumentele sale și respingându-le în mod motivat. Pe baza dovezilor colectate de către autorități, guvernul susține că încheierea decesului în mod direct nu a fost arbitrară, fiind, de altfel, confirmată de instanțele interne ; care aparține în primul rând autorităților de investigație de a aprecia elementele de probă ; și că deficiențele menționate în ordonanța din 11 august 1994 nu au influențat la sfârșitul anchetei. 34. Recurenta susține că autoritățile au ajuns la locul decesului, cu o idee preconcepută că: o sinucidere sau un accident, și că acestea din urmă nu au preluat ancheta decât după ce a fost subliniată în decembrie 1993 și că au fost neglijate mai multe probe contradictorii, astfel încât circumstanțele decesului nu au fost clarificate. 35. Având în vedere faptele relevante și argumentele invocate de recurentă, Curtea consideră că este necesar să se examineze acest aspect numai din perspectiva articolului 2 din convenție în partea sa de procedură. 36. Pe teren a faptelor din speță, Curtea consideră că obligația de a proteja dreptul la viață necesită, prin implicare, ca o anchetă oficială efectivă să se desfășoare (a se vedea, printre altele, Mantog c. România, nr. 2893/02, § 64, 11 octombrie 2007). 37. În speță, Curtea constată că România a ratificat Convenția că la iunie 2007 1994, astfel încât ancheta efectuată în speță ca urmare a decesului fiicei reclamantei în septembrie 1993 se situează parțial înainte și parțial după data menționată anterior. Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesar să soluționeze problema dacă, din cauza faptelor relevante și a domeniului de aplicare a dreptului garantat de Convenție, aceasta este competentă rațională. pentru a examina ingerința în litigiu în ceea ce privește ancheta autorităților, aceasta consideră că acest aspect este, în orice caz, respins ca inadmisibil din motivele de mai jos. 38. Curtea amintește că regula celor șase luni are drept scop să servească securitatea juridică și să se asigure că cauzele care ridică întrebări în temeiul convenției sunt examinate într-un termen rezonabil, evitându-se în același timp autoritățile și alte persoane vizate să fie în incertitudine pentru o lungă perioadă de timp (P.M. c. Regatul Unit (dec.), nr. 6638/03, 24 august 2004 și Bulut și Yavuz c. Turcia (dec.), n 73065/01, 28 mai 2002. În plus, această regulă oferă reclamantului potențial un termen de reflecție suficient pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a introduce o cerere și, dacă este cazul, de a determina obiecțiile și argumentele precise care trebuie prezentate (O august 2005), indicând atât particularilor, cât și autorităților perioada care depășește perioada în care controlul Curții nu mai există (Tahsin Ipek c. Turcia (dec.), nr. 3970/98, 7 noiembrie 2000). Numai acțiunile normale și efective pot fi luate în considerare deoarece un solicitant nu poate amâna termenul strict impus de Convenție prin încercarea de a adresa cereri inoportune unor instanțe sau instituții care nu au autoritatea sau competența necesară pentru a acorda, în temeiul Convenției, o reparație efectivă cu privire la cauza în cauză ( Fernie c. Regatul Unit (dec.), nr 14881/04, 5 ianuarie 2006).În plus, Curtea nu are posibilitatea de a nu aplica regula celor șase luni (de exemplu, pe motiv că un guvern nu a făcut o excepție preliminară în temeiul acestei norme) (Belaousof și alții c. Grecia, nr. 66296/01, § 38, 27 mai 2004). 39. Curtea observă că, în speță, recurenta nu a prezentat niciun argument pentru a justifica termenul care precedă sesizarea Curții la 3 august 2000 cu privire la caracterul inechiv al anchetei privind moartea fiicei sale, având în vedere faptul că respingerea din 15 decembrie 1994 a fost confirmată de Parchetul din apropierea Curții Supreme de Justiție la 11 decembrie 1995 și că nu i-a fost disponibilă nicio altă cale de atac efectivă la momentul faptelor (Dumitru Popescu c. România 1), citată anterior, § 52 și, pentru a compara, Geogescu c. România, 25230/03, § 80, 13 mai 2008). Celelalte plângeri care au același obiect depuse ulterior de recurentă la parchete, plângeri respinse în lipsa unor elemente noi, nu pot fi privite ca căi de atac efective, a căror exercitare ar putea, prin urmare, amâna data de începere a termenului de șase luni. Or, Curtea observă că, în momentul sesizării sale, la mai mult de patru ani și șase luni de la confirmarea refuzului de către Parchet în apropierea Curții Supreme, termenul de șase luni a fost depășit de mult (a se vedea, mutatis mutandis Tagaç c. Turcia (dec.), n 55195/00, 6 noiembrie 2007, și Kazel Yildiz și alții c. Turkey (dec.), n 34542/03, 28 septembrie 2006). 40. Cu toate acestea, pe baza deciziei de principiu nr. 486/1997 a Curții Constituționale, recurenta a putut, ulterior, să controleze de către instanțele interne respingerea din 15 decembrie 1994, ca urmare a unei noi cereri de redeschidere a anchetei, respinsă în aprilie 2002 de Parchetul din apropierea Curții Supreme. În această privință, Curtea ia notă de faptul că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20420/02, § 87-88, 13 octombrie 2005). 41. Curtea constată că reclamanta și-a exprimat plângerea cu privire la această procedură judiciară la 14 aprilie 2003, fie în termen de șase luni de la hotărârea definitivă din 14 noiembrie 2002, prin care Curtea de apel din București a confirmat, de asemenea, legalitatea și temeinicia nejudiciului menționat anterior. Cu toate acestea, având în vedere circumstanțele speciale ale cauzei, Curtea nu poate admite că această procedură poate repune recurenta în cadrul termenului de șase luni pentru a sesiza Curtea cu privire la ineficiența în ceea ce privește ancheta încheiată de Parchet în decembrie 1994 (a se vedea mutatis mutandis Tagaç Pe de o parte, Curtea reiterează că, în acea perioadă, ancheta în cauză se încheiase complet de aproximativ opt ani, deoarece nu s-a efectuat niciun act de punere în aplicare după clasificarea cauzei (a révo Kara și alții c. Turcia (dec.), nr 3744те, 3 decembrie 2002). Pe de altă parte, în examinarea unei excepții de la Excesul de căi de atac, Curtea amintește că a statuat că exercitarea unei căi de atac interne la aproximativ patru ani după ce a luat o decizie de "nu" locul a fost pronunțat de către Parchet nu a putut permite reluarea intervenției referitoare la caracterul adecvat al anchetei, având în vedere că concluziile instanțelor erau dependente de investigația inițială și capacitatea martorilor de a-și aminti evenimente cu exactitate (Dumitru Popescu c. România În plus, în prezenta cauză, Curtea consideră că reclamanta nu a prezentat niciun element care să permită să se ajungă la concluzia că acțiunea formulată în 2002 împotriva anchetei finalizate începând cu decembrie 1994 trebuie să fie apreciată ca fiind înmânată în termen de șase luni pentru a sesiza Curtea a anchetei respective. 42. Prin urmare, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Cu privire la încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția 43. În esență, recurenta se plânge de lipsa accesului la o instanță pentru examinarea unor acțiuni în despăgubire împotriva eventualilor responsabili de decesul fiicei sale și împotriva ofițerilor de poliție care au inițiat ancheta. În acest sens, aceasta invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...), de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 44. VIII, § 112), guvernul susține că recurenta are un astfel de acces la o instanță în ceea ce privește hotărârile de nejudiciare, întrucât Curtea nu consideră că este necesar să se examineze problema aplicabilității articolului 6 alineatul (1) sub aspect civil în speță, deoarece chiar și în cazul în care se presupune că acest articol ar trebui să se aplice, În această privință, Curtea face trimitere la observațiile sale cu privire la întârzierea punerii în aplicare a articolului 2 și cu privire la ancheta încheiată prin nu locul Parchetului din 15 decembrie 1994. În mod similar, Curtea arată că, în măsura în care Tribunalul apreciază că refuzul menționat anterior aducea atingere dreptului său de a avea acces la o instanță pentru examinarea cererii sale de despăgubire a prejudiciului invocat, aceasta nu oferă niciun motiv care să justifice așteptarea mai multor ani înainte de a sesiza Curtea în acest sens. 48. În ceea ce privește respingerea hotărârii pronunțate de Parchet la 7 iulie 2000 cu privire la colonelul C.V. Curtea constată, de asemenea, că reclamanta nu a furnizat nicio dovadă de a fi sesizat în acest sens în 1994 și că . având în vedere motivele care au condus la respingerea plângerilor sale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, această parte a cererii este parțial tardivă și în parte greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1), al articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Președintele

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

67708/01

présentée par Ioana ANDRITA

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 27 janvier 2009 en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura-Sandström,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Ineta Ziemele,

Luis López Guerra,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 4 août 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

La requérante, M

me

Ioana Andrita, est une ressortissante roumaine, née en 1939 et résidant à Bucuresti. Elle est représentée devant la Cour par M

e

R. Mocanu, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain («

le

Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

R.

‑

H.

Radu, du ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

2.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1)

Le décès de la fille de la requérante et le début de l’enquête sous l’autorité du bureau de police

3.

La requérante est la mère de Cristina A. et l’ex-épouse de B.P.

4.

Le 21 septembre 1993, vers 5 heures du matin, la fille de la requérante, Cristina A., alors âgée de 24 ans, fut trouvée morte devant le bâtiment dans lequel elle habitait, à Bucarest. Il ressort d’un procès-verbal dressé le même jour par le colonel C.V. du service d’«

interventions

» de la police de Bucarest, que ce dernier, accompagné d’un médecin légiste et de deux autres officiers de police, constata le décès et identifia trois témoins

: B.P., le gérant de l’immeuble et le père de Cristina A., ainsi que C.A. et R.M., des voisins qui déclarèrent avoir entendu crier vers 4 heures 30 du matin «

A

l’aide, messieurs, à l’aide

!

» («

Ajutor, domnilor, ajutor

!

»). Avec l’aide de B.P., le colonel ouvrit le studio que la victime louait au 12

e

étage de l’immeuble. Il fut constaté qu’il n’y avait pas d’objets renversés et que la porte vers le balcon était ouverte. Le rapport fut signé seulement par C.V.

5.

Le même jour, le corps de Cristina A. fut soumis à une autopsie réalisée par l’institut médicolégal de Bucarest (IML). Après avoir noté en particulier quelques ecchymoses violacées et excoriations au niveau du corps, ainsi que l’existence de plusieurs fractures (côtes, sterne, bassin, fémur et coude gauches, etc.), le rapport conclut que le décès de Cristina

A. avait été «

violent

», à la suite d’une hémorragie interne, et qu’il avait pu se produire par une chute de hauteur.

6.

Le 23 décembre 1993, B.P., C.A. et R.M. firent des déclarations à la police. Le premier précisa, entre autres, que la porte d’entrée au studio de sa fille était fermée à clé de l’intérieur lorsqu’il avait essayé d’entrer avec l’officier C.V.

; il ajouta que sa fille avait des problèmes de vue et qu’elle avait peur de dormir toute seule. C.A., qui habitait un immeuble situé en vis-à-vis de celui de la victime, déclara avoir entendu les cris d’appel à l’aide d’une femme et l’avoir vue, comme sa concubine, faire la chute mortelle alors qu’elle essayait de passer sur le balcon voisin. R.M., le voisin du dessus de la victime, avait lui aussi entendu les cris. C.A. et R.M. déclarèrent n’avoir pas entendu d’autres voix ni avoir vu de la lumière ou d’autres personnes dans le studio en cause ou dans les appartements environnants, et n’avoir pas remarqué de sang près du corps le 21

septembre

1993.

7.

Le dossier relatif au décès de Cristina A. demeura pendant trois mois dans un bureau de police de quartier.

2)

La reprise du dossier d’enquête par le parquet et le classement de l’affaire sans suite

8.

Saisi par la requérante d’une plainte pénale dans laquelle celle-ci incriminait B.P. et alléguait l’absence d’enquête effective, le 28

janvier

1994, le parquet près le tribunal de première instance de Bucarest ordonna le transfert du dossier susmentionné au bureau des poursuites.

9.

Le 15 février 1994, le colonel C.V. dressa un rapport complétant le procès-verbal du 21 septembre 1993. Il y mentionna qu’il avait constaté avec B.P. que la porte d’entrée au studio de Cristina A. était fermée à clé de l’intérieur, qu’ils avaient ouvert la serrure à l’aide d’outils apportés par R.M. et la porte à l’aide de la clé de B.P. Il n’y avait pas dans le studio de traces de sang ou d’objets d’intérêt pour l’enquête. Sur la balustrade du balcon, il y avait des traces de mains dans la poussière, mais les empreintes étaient impossibles à relever. C.V.

ajouta avoir constaté des traces de sang sous la tête de la victime, après avoir enlevé le corps.

10.

Sur demande du parquet, auquel la requérante avait demandé d’exhumer le corps de sa fille pour un nouvel examen médicolégal, par une lettre du 22 février 1994, l’IML compléta son rapport du 21

septembre

précisa que les lésions constatées à l’autopsie étaient la conséquence d’une chute de hauteur, qu’il n’y avait pas de lésions attestant que la victime ait été frappée, et qu’il était inutile d’exhumer le corps vu que l’autopsie avait révélé toutes les lésions constatées. Le 11

avril

1994, une commission médicolégale de contrôle confirma les conclusions précitées.

11.

En réponse aux doutes de la requérante quant à la possible implication de B.P. et de N.M., le fiancé de la victime, dans le décès de sa fille, le parquet procéda à une nouvelle audition de ces deux personnes et à des confrontations entre ceux-ci et la requérante, assistée de deux avocats, vérifiant l’emploi du temps de B.P. et N.M. Le parquet entendit d’autres témoins, y compris des proches de la victime pour déceler son environnement et son profil psychologique.

12.

Le 15 avril 1994, le parquet auprès du tribunal départemental de Bucarest rendit une décision de classement sans suite, considérant qu’il n’y avait pas lieu d’ouvrir des poursuites, puisqu’il ressortait du dossier que le décès de Cristina A. ne soulevait pas de problèmes de nature pénale, les suspicions de la requérante à l’égard de B.P. et de N.M. étant sans fondement (article 10-b du code de procédure pénale

(CPP). Notant les problèmes de vue de Cristina

A. ainsi qu’un certain état d’agitation observé chez elle par B.P. quelques jours à peine avant le décès (la victime avait eu l’impression que quelqu’un la poursuivait dans la rue), le procureur estima que la victime avait eu la nuit en question un état dépressif, ou peut-être même fait un cauchemar, et qu’elle avait fait une chute accidentelle lorsqu’elle avait essayé de quitter son studio pour passer sur le balcon voisin.

13.

Le 1

er

juin 1994, la requérante demanda à consulter le dossier relatif au décès de sa fille. Le même jour, en présence de l’avocat de la requérante, le parquet lui fournit des renseignements au sujet des procès-verbaux précités, des déclarations du témoin C.A. et des rapports d’expertise médicolégale.

14.

Le 11 août 1994, à la suite du recours de la requérante, le parquet auprès de la Cour suprême de justice décida d’infirmer le classement de l’affaire. Il

releva

: que l’examen du lieu du décès avait été fait par les officiers de police en méconnaissance de l’article 129 CPP (position du corps, existence de traces de sang, empreintes sur la balustrade, signature du procès-verbal), ce qui avait nuit au déroulement de l’enquête

; et qu’il y avait des contradictions entre les deux procès-verbaux et les déclarations des témoins (ouverture de la porte du studio, traces de sang autour/sous le corps). Le parquet ordonna la reprise de l’enquête, précisant les mesures à appliquer

: une reconstitution du lieu du décès

; un examen des vêtements de la victime le jour de la chute, une nouvelle audition de tous les témoins, et une confrontation entre les témoins, qui n’avaient été entendus que trois mois après la date du décès.

15.

Entre octobre et décembre 1994, en présence de la requérante et de son avocat, le parquet près le tribunal départemental procéda à une reconstitution sur le lieu du décès, se rendant également au balcon du studio de la victime et chez C.A. pour apprécier la visibilité que ce dernier en avait, et à des confrontations entre la requérante et plusieurs témoins (entre autres, C.A., sa concubine, R.M., B.P., N.M., et la mère de ce dernier). C.A. et R.M. précisèrent avoir entendu les cris «

A l’aide (...), je suis sur Pantelimon

!

» (le nom du quartier où les faits se sont déroulés). B.P. confirma que les vêtements de la victime avaient été abandonnés dans un conteneur-poubelle à l’IML. D’autres témoins furent également entendus (des amies des membres de la famille de la victime), y compris au sujet de la relation entre N.M. et la victime et des problèmes de vue dont souffrait cette dernière.

16.

Par une décision du 15 décembre 1994, le procureur M.N. du parquet près le tribunal départemental rendit un non-lieu, considérant qu’il ressortait des preuves recueillies que le décès de Cristina A. n’était pas le résultat d’un fait de nature pénale. Après avoir relaté l’accomplissement des mesures ordonnées le 11 août 1994, à l’exception de celles relatives aux vêtements de la victime qui avaient été brûlés à l’IML, le procureur reprit les éléments du dossier et répondit aux principales contradictions relevées par la requérante. Il nota ainsi que C.A. et sa concubine avaient pu voir la chute de la victime, que l’absence dans le procès-verbal initial de mention de traces de sang était due à l’incompétence des officiers de police, et que les contradictions entre les témoins quant à la modalité exacte de l’ouverture de la serrure s’expliquaient par la charge émotionnelle de l’évènement, leur dépositions étant concordantes quant à la fermeture de la porte de l’intérieur. Le procureur rejeta la thèse de la «

conspiration

» évoquée par la requérante, concluant qu’il s’agissait d’un accident.

17.

La requérante forma une plainte-réclamation hiérarchique contre ce non

‑

lieu devant le procureur en chef du parquet près le tribunal départemental de Bucarest. Elle estima qu’il s’agissait d’un crime, d’une mise en scène du colonel C.V., et sollicita l’audition d’autres personnes, ainsi que de nouvelles confrontations entre celles déjà entendues.

18.

Par un non-lieu du 22 février 1995, le procureur en chef précité rejeta la plainte et confirma la décision rendue le 15 décembre

1994, estimant que les preuves sollicitées par la requérante soit avaient été déjà administrées, soit se révélaient inutiles. Les plaintes de la requérante tendant au réexamen du dossier furent rejetées comme mal fondées le 25 avril

1995 par le parquet près la cour d’appel de Bucarest et le 11 décembre 1995 et le 13

juin

1997 par le parquet près la Cour suprême de justice. Entre temps, la requérante consulta à plusieurs reprises le dossier de l’affaire. D’autres plaintes de la requérante furent rejetées par la suite, entre 1997 et 2002, en l’absence d’éléments nouveaux permettant d’infirmer le classement de l’affaire.

3)

Les plaintes pénales de la requérante contre le colonel C.V. et les officiers de police ayant réalisé l’examen du décès le 21 septembre 1993

19.

A une date non précisée en 1999, la requérante saisit le parquet près le tribunal militaire d’une plainte pénale contre le colonel C.V., dans laquelle elle accusait ce dernier de complicité de meurtre, pointant les défauts de l’enquête entre le 21 septembre 1993 et le 15 avril 1994. Selon la requérante, elle avait demandé une première fois en 1994 des poursuites contre C.V.

20.

Par des lettres des 8 juin et 7 juillet 2000, le parquet susmentionné lui répondit que sa plainte avait été classée sans suite, en raison du décès de C.V. Quant à une autre plainte déposée par la requérante le 17 février

2000 contre les officiers de police et relative à des négligences dans l’accomplissement de leurs fonctions, celle-ci avait été rejetée en raison de la prescription de la responsabilité pénale de ces derniers.

4)

Le réexamen et la confirmation par les tribunaux internes du non-lieu du 15 décembre 1994

21.

Le 8 mai 2002, se fondant sur l’article 21 de la Constitution tel qu’interprété par la décision n

o

486/1997 de la Cour constitutionnelle, la requérante saisit le tribunal départemental de Bucarest d’une plainte-recours contre le non-lieu rendu le 15 décembre 1994. Elle annexa une lettre du 27

avril 2002 par laquelle le parquet près la Cour suprême de justice confirma ledit non-lieu.

22.

Par un jugement rendu le 30 juillet 2002, le tribunal rejeta la plainte de la requérante. Il jugea que le parquet auprès du tribunal départemental de Bucarest s’était bien conformé à la décision du 11 août 1994 du parquet auprès de la Cour suprême et avait pris toutes les mesures qui étaient encore possibles, vu le délai d’un an qui s’était écoulé à l’époque depuis la date du décès et les carences irrémédiables de l’examen des lieux le 21

septembre

23.

Tant la requérante que le parquet interjetèrent appel contre le jugement susmentionné. Dans son appel, le parquet soutint que le tribunal aurait dû examiner si les preuves administrées menaient bien à la solution du classement de l’affaire sans suite, et non se contenter d’estimer, de manière subjective, qu’il était difficile après tant d’années de compléter le dossier. Le parquet estima aussi que les motifs du jugement étaient en contradiction avec le dispositif, vu que le tribunal avait concédé que l’enquête avait des lacunes.

24.

A l’audience du 14 novembre 2002 devant la cour d’appel de Bucarest, le parquet déclara renoncer aux motifs d’appel précités, estimant que cette voie de recours était irrecevable (article 278 CPP). Par un arrêt du 14

novembre 2002, s’appuyant sur la décision n

o

486/1997 de la Cour constitutionnelle, la cour d’appel déclara cependant l’appel recevable, mais le rejeta comme mal fondé. Elle confirma ainsi le non-lieu, jugeant qu’il n’y avait pas de contradiction entre les considérants et le dispositif du jugement du 30 juillet 2002, que les lacunes de l’enquête initiale avaient été comblées ultérieurement, le parquet ayant complété le dossier d’enquête, et que toutes les preuves menaient à la conclusion que le décès de Cristina A. ne soulevait pas d’aspects de nature pénale dans le sens des allégations de la requérante.

25.

Par un arrêt du 20 mars 2003, la Cour suprême de justice rejeta comme irrecevable le pourvoi en recours (

recurs

) formé par la requérante, précisant que le jugement précité n’était susceptible que d’une seule voie de recours.

B.

Le droit interne pertinent

26.

Les dispositions du CPP en matière de plainte préalable et de recours contre les décisions du parquet sont décrites dans l’arrêt

Dumitru Popescu c. Roumanie

(n

o

1) (n

o

49234/99, §§ 43-45, 26 avril 2007).

27.

Les dispositions du CPP pertinentes en matière d’autorité de la chose jugée d’une décision rendue en matière pénale sur le volet civil de l’affaire en cause, et notamment son article 22, sont citées dans l’arrêt

Moldovan et autres c. Roumanie

(n

o

2), n

o

41138/98 et 64320/01, § 79, 12 juillet 2005). Au regard des faits d’espèce, sont également pertinentes les dispositions de l’article 10-b et de l’article 346 du CPP, tels que rédigés à l’époque des faits. L’article 10-b précisait que l’action pénale ne pouvait être mise en mouvement ou poursuivie dans le cas où le fait en question n’avait pas de nature pénale. L’article 346 § 4 disposait quant à lui que dans le cas où l’inculpé était acquitté en vertu de l’article 10-b CPP, le tribunal pénal ne pouvait plus statuer sur l’action civile (jointe à l’action pénale).

28.

L’article 15 du CPP prévoit que la personne lésée par la commission d’une infraction peut se constituer partie civile dans la procédure pénale soit pendant les poursuites, soit devant le tribunal chargé du dossier, jusqu’à l’audience à laquelle il est procédé à la lecture du réquisitoire.

29.

Les articles 998 et 999 du code civil régissant la responsabilité civile délictuelle sont décrits dans l’arrêt

Iambor c. Roumanie

(n

o

64536/01, §

142, 24

juin

2008). Selon la doctrine et la jurisprudence internes, la responsabilité civile délictuelle ne peut être engagée que si le plaignant fait la preuve de l’existence des quatre éléments cumulativement réunis

: le fait illicite, le préjudice, le lien de causalité existant entre ces deux éléments, ainsi que la culpabilité, au sens civil – à savoir, la faute –, de l’auteur du préjudice (sous la forme de l’intention, de l’imprudence ou de la négligence) (L. Pop,

Théorie générale des obligations

, pp. 198 et 226, éd. Lumina Lex, 1998).

GRIEFS

30.

Invoquant les articles 2 et 6 de la Convention, la requérante se plaint, dans sa lettre du 3 août 2000 et dans son formulaire de requête du 21

février

2001

, du caractère incomplet et ineffectif de l’enquête relative au décès de sa fille, en particulier des carences du début de l’enquête et de la durée de celle-ci. Dans sa lettre du 14 avril 2003, la requérante se plaint de l’arrêt du 14

novembre 2002 qui a confirmé en dernier ressort le non-lieu du parquet du 15 décembre 1994 et n’a donc pas permis, par un renvoi du dossier aux autorités de poursuites, la découverte éventuelle d’autres éléments susceptibles d’éclaircir les circonstances du décès de sa fille.

31.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint en substance qu’en raison des décisions du parquet, elle ne bénéficie pas de l’accès à un tribunal pour voir examiner sa demande en dommages-intérêts à l’encontre, d’une part, des officiers de police responsables de l’enquête défectueuse effectuée jusqu’en janvier 1994 et, d’autre part, des éventuels responsables du décès de sa fille. Elle renvoie à ce titre en substance aux décisions de non-lieu rendues par le parquet le 15 décembre 1994 et le 7

juillet 2000.

EN DROIT

A.

Sur la violation alléguée de l’article 2 de la Convention

32.

La requérante se plaint du caractère ineffectif de l’enquête relative au décès de sa fille, en particulier des carences du début de l’enquête et de la non réouverture de celle-ci. Elle invoque les articles 2 et 6 de la Convention, le premier étant libellé comme suit dans sa partie pertinente:

«

1.

Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi.

»

33.

Le Gouvernement fait valoir que la requérante ne met en cause la responsabilité des autorités qu’en ce qui concerne le caractère effectif de l’enquête relative au décès de sa fille. Renvoyant aux obligations incombant aux autorités selon la jurisprudence de la Cour, il soutient que ces dernières ont réalisé les opérations nécessaires pour éclaircir les circonstances du décès, en réalisant une autopsie tout de suite après le décès et en procédant à l’audition et, ensuite, à la confrontation des multiples témoins, y compris oculaires. Par ailleurs, la requérante a été associée au déroulement de l’enquête, le parquet prenant en compte ses arguments et les rejetant de manière motivée. S’appuyant sur les preuves recueillies par les autorités, le Gouvernement soutient que la conclusion de décès accidentel n’était pas arbitraire, ayant d’ailleurs été confirmée par les tribunaux internes

; qu’il appartient au premier chef aux autorités d’enquête d’apprécier les éléments de preuve

; et que les carences mentionnées dans l’ordonnance du 11

août

1994 n’ont pas influé sur l’issue de l’enquête.

34.

La requérante allègue que les autorités sont arrivées au lieu du décès avec l’idée préconçue qu’il s’agissait d’un suicide ou d’un accident, et que ces dernières n’ont repris l’enquête qu’après qu’elle eût insisté en décembre

1993, et que plusieurs preuves contradictoires ont été négligées, de sorte que les circonstances du décès n’ont pas été éclaircies.

35.

Eu égard aux faits pertinents et au grief invoqué par la requérante, la Cour considère qu’il y a lieu d’examiner ce grief seulement sous l’angle de l’article 2 de la Convention dans son volet procédural.

36.

Se plaçant sur le terrain des faits de l’espèce, la Cour estime que l’obligation de protéger le droit à la vie requiert, par implication, qu’une enquête officielle effective soit menée (voir, entre autres,

Mantog c. Roumanie

, n

o

2893/02, §

64, 11

octobre 2007).

37.

En l’espèce, la Cour observe d’emblée que la Roumanie n’a ratifié la Convention que le

20

juin

1994, de sorte que l’enquête effectuée en l’espèce à la suite du décès de la fille de la requérante en septembre 1993 se situe en partie avant et en partie après la date susmentionnée. Toutefois, la Cour n’estime pas nécessaire de trancher la question de savoir si, en raison des faits pertinents et de la portée du droit garanti par la Convention, elle est compétente

ratione temporis

pour examiner l’ingérence litigieuse relative à l’enquête des autorités, puisqu’elle considère que ce grief est de toute manière à rejeter comme irrecevable pour les motifs ci-dessous.

38.

La Cour rappelle que la règle des six mois a pour finalité de servir la sécurité juridique et de veiller à ce que les affaires soulevant des questions au regard de la Convention soient examinées dans un délai raisonnable, tout en évitant aux autorités et autres personnes concernées d’être pendant longtemps dans l’incertitude (

P.M. c. Royaume-Uni

(déc.), n

o

6638/03, 24

août 2004 et

Bulut et Yavuz c. Turquie

(déc.), n

o

73065/01, 28 mai

2002). En outre, cette règle fournit au requérant potentiel un délai de réflexion suffisant pour lui permettre d’apprécier l’opportunité d’introduire une requête et, le cas échéant, de déterminer les griefs et arguments précis à présenter (

O’Loughlin et autres c. Royaume-Uni

(déc.), n

o

23274/04, 25

août 2005), indiquant aux particuliers comme aux autorités la période au-delà de laquelle le contrôle de la Cour ne s’exerce plus (

Tahsin Ipek c. Turquie

(déc.), n

o

39706/98, 7 novembre 2000). Seuls les recours normaux et effectifs peuvent être pris en compte car un requérant ne peut pas repousser le délai strict imposé par la Convention en essayant d’adresser des requêtes inopportunes à des instances ou institutions qui n’ont pas le pouvoir ou la compétence nécessaires pour accorder sur le fondement de la Convention une réparation effective concernant le grief en question (

Fernie c. Royaume-Uni

(déc.), n

o

14881/04, 5 janvier 2006). En outre, la Cour n’a pas la possibilité de ne pas appliquer la règle des six

mois (par exemple au motif qu’un gouvernement n’a pas formulé d’exception préliminaire fondée sur cette règle) (

Belaousof et autres c. Grèce

, n

o

66296/01, §

38, 27

mai

2004).

39.

La Cour observe qu’en l’espèce, la requérante n’a présenté aucun argument pour justifier le délai précédant la saisine de la Cour le 3

août

2000 au sujet du caractère ineffectif de l’enquête relative au décès de sa fille, sachant que le non-lieu du 15 décembre 1994 avait été confirmé par le parquet près la Cour suprême de justice le 11 décembre 1995 et qu’aucune autre voie de recours effective ne lui était pas disponible à l’époque des faits (

Dumitru Popescu c. Roumanie

(n

o

1), précité, § 52 et, pour comparer,

Geogescu c. Roumanie

, n

o

25230/03, § 80, 13 mai 2008). Les autres plaintes ayant le même objet déposées ultérieurement par la requérante auprès des parquets, plaintes rejetées en l’absence d’éléments nouveaux, ne sauraient être regardées comme des voies de recours effectives, dont l’exercice serait à ce titre susceptible de repousser la date de départ du délai de six mois. Or,

la Cour observe qu’au moment de sa saisine, plus de quatre ans et six mois après la confirmation du non-lieu par le parquet près la Cour suprême, le délai de six mois était dépassé depuis longtemps (voir,

mutatis mutandis

,

Tagaç c. Turquie

(déc.), n

o

55195/00, 6

novembre 2007, et

Kazel Yildiz et autres c. Turkey

(dec.), n

o

34542/03, 28

septembre

2006).

40.

Certes, s’appuyant sur la décision de principe n

o

486/1997 de la Cour constitutionnelle, la requérante a pu, par la suite, faire contrôler par les tribunaux internes le non-lieu du 15 décembre 1994, à la suite d’une nouvelle demande de réouverture de l’enquête, rejetée en avril 2002 par le parquet près la Cour suprême. A cet égard, la Cour note qu’il s’agissait d’une voie de recours dont l’épuisement n’était pas exigé pour saisir la Cour, en raison du libellé de l’article 278 CPP et de la pratique inconstante des tribunaux internes quant à la recevabilité d’un tel recours (voir, entre autres,

Rupa c. Roumanie

(déc.), n

o

58478/00, §§ 87 à 90, 14

décembre

2004, et

Mogos c. Roumanie

, n

o

20420/02, §§ 87-88, 13 octobre 2005).

41.

La Cour observe que la requérante s’est plainte de cette procédure judiciaire le 14 avril 2003, soit bien dans un délai de six mois à partir de l’arrêt définitif du 14 novembre 2002, par lequel la cour d’appel de Bucarest a confirmé, elle aussi, la légalité et le bien-fondé du non-lieu susmentionné. Néanmoins, eu égard aux circonstances particulières de l’espèce, la Cour ne saurait admettre que cette procédure puisse remettre la requérante à l’intérieur du délai de six mois pour saisir la Cour de l’inefficacité alléguée de l’enquête achevée par le parquet en décembre 1994 (voir,

mutatis mutandis

,

Tagaç

précité). D’une part, la Cour réitère qu’à cette époque, l’enquête en question était complètement terminée depuis environ huit ans, aucun acte d’investigation n’ayant été effectué après le classement de l’affaire (

a contrario

,

Kara et autres c. Turquie

(déc.), n

o

37446/97, 3

décembre 2002). D’autre part, dans l’examen d’une exception de non

‑

épuisement des voies de recours, la Cour rappelle avoir jugé que l’exercice d’un recours interne environ quatre ans après qu’une décision de non

‑

lieu eût été rendue par le parquet ne pouvait permettre le redressement de l’ingérence relative à l’ineffectivité de l’enquête, vu que les conclusions des tribunaux étaient tributaires de l’enquête initialement menée et la capacité des témoins de se souvenir d’événements avec exactitude se trouvait altérée (

Dumitru Popescu c. Roumanie

(n

o

1), précité, §§ 54 et suivants). De surcroît, dans la présente affaire, la Cour estime que la requérante n’a présenté aucun élément permettant de conclure que le recours formé en 2002 contre l’enquête achevée depuis décembre 1994 doive être apprécié comme la remettant dans le délai de six mois pour saisir la Cour de l’ineffectivité de ladite enquête.

42.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 § 1 et 4 de la Convention.

B.

Sur la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention

43.

La requérante se plaint en substance du défaut d’accès à un tribunal pour faire examiner des actions en dommages-intérêts contre les éventuels responsables du décès de sa fille et contre les officiers de police ayant mené le début de l’enquête. Elle invoque à ce titre l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...), par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

44.

S’appuyant sur le droit interne pertinent et sur l’arrêt

Assenov et autres c. Bulgarie

(arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil

1998

‑

VIII, § 112), le Gouvernement soutient que la requérante disposait d’un tel accès à un tribunal nonobstant les décisions de non-lieu, puisque –contrairement à un arrêt d’acquittement - ces décisions n’ont pas d’autorité de la chose jugée sur le volet civil de l’affaire, volet qui n’a jamais été examiné par le parquet.

45.

La requérante conteste, de manière générale, la thèse du Gouvernement.

46.

La Cour n’estime pas nécessaire d’examiner la question de l’applicabilité de l’article 6 § 1 sous son volet civil en l’espèce, puisque même à supposer que cet article trouverait à s’appliquer, le grief de la requérante est à rejeter pour les motifs ci-dessous.

47.

A cet égard, la Cour renvoie à ses observations concernant la tardiveté du grief tiré de l’article 2 et relatif à l’enquête achevée par le non

‑

lieu du parquet du 15 décembre 1994. De manière similaire, la Cour relève que, dans la mesure où l’intéressée estime que le non-lieu précité portait atteinte à son droit d’accès à un tribunal pour faire examiner sa demande de réparation du préjudice allégué, elle ne fournit aucune raison expliquant l’attente de plusieurs années avant de saisir la Cour de ce grief.

48.

S’agissant du non-lieu rendu par le parquet le 7 juillet 2000 au sujet du colonel C.V. et des autres officiers de police, la Cour observe également que la requérante n’a fourni aucune preuve d’avoir saisi le parquet à cet égard en 1994 et que – eu égard aux motifs ayant mené au rejet de ses plaintes – les autorités ne sauraient être tenues pour responsables du fait qu’elle ait tardivement formulé les plaintes en question (paragraphes 19-20 ci-dessus).

49.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est en partie tardive et en partie manifestement mal fondée, et qu’elle doit être rejetée en application de l’article 35 § 1, 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président