Destilacija PLC împotriva Bosniei și Herțegovinei

Reclamantul este o companie privată cu sediul general din Teslić, Bosnia și Herțegovina. A fost reprezentată în fața Curții de către dl S. S. δor δević și dl S. Mikić, avocați care practică în Doboj. Guvernul Bosniei și Herțegovina („Guvernul”) au fost reprezentați de agentul adjunct al acestora, dna Z. Ibrahimović. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Societatea reclamantă a avut dreptul de alocare cu privire la un apartament din Teslić (cum s-a explicat mai jos, titularii drepturilor de alocare sunt întreprinderi de proprietate socială și alte organisme publice care administrează apartamente de proprietate socială în fosta Republica Socialistă Federală Iugoslavia).

care a rămas în apartament după moartea bunicului său. La 19 februarie 2001, organismul administrativ competent de primă instanție a decis că ocuparea drept de peste apartament nu a putut fi transferat la D.N. de la ultimul său bunicul și, în consecință, a ordonat deportarea sa. La 5 aprilie 2001 și, respectiv, 14 mai 2002, organismul administrativ competent al celei de-a doua instanțe și Curtea Supremă a Republicii Srpska au susținut această decizie. D.N. a fost evacuat la 13 septembrie 2002. La 16 iulie 2002 D.N. se plângea de către Camera Drepturilor Omului, un organism intern al drepturilor omului, cu privire la rezultatul procedurii administrative menționate mai sus, se bazează pe articolele 6 și 8 și la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La 8 februarie 2007, Curtea Constituțională a Bosniei și Herțegovina (succesorul legal al Camerei Drepturilor Omului) a constatat o încălcare a dreptului D.N. de a respecta domiciliul său, a anulat hotărârea Curții Supreme din 14 mai 2002 și a ordonat să fie reintegrat în apartament. Societatea reclamantă a fost informată de această decizie prin intermediul autorităților de locuință la 12 august 2007. La 5 septembrie 2007, Curtea Supremă, în conformitate cu hotărârea Curții Constituționale, a anulat hotărârile din 19 februarie 2001 și 5 aprilie 2001 și a hotărât împotriva societății reclamante. Se pare că societatea reclamantă a convenit ulterior la privatizarea apartamentului de către D.N. în temeiul Legii privind privatizarea apartamentelor 2000 (a se vedea mai jos).

În fosta Republică Federală Socialistă a Iugoslavia practic toate apartamentele erau sub regimul de „proprietate socială”. Ei au fost în general construite de întreprinderi deținute social sau de alte organisme publice pentru alocarea angajaților lor, care au devenit „deținători de drepturi ocupaționale”. Drepturile atât ale titularilor de drepturi de alocare (organisme publice care controlează nominal apartamentele) cât și ale titularilor de drepturi de ocupare au fost reglementate de lege (Legea privind locuința din 1984, care este încă în vigoare în Bosnia și Herțegovina). În conformitate cu prezenta lege, un drept de ocupare, o dată alocat, intitulat titularul dreptului de ocupare la utilizarea permanentă, pe tot parcursul vieții a apartamentului împotriva plății unei taxe nominale.

La moartea titularilor de drepturi de ocupare, drepturile lor au fost transferate, ca drept, soților lor supraviețuitori sau membrii înregistrați din gospodăriile lor de familie care utilizau, de asemenea, apartamentul (a se vedea articolele 19 și 21 din respectiva lege). În practică, aceste dispoziții privind transferul au însemnat că drepturile de ocupare alocate inițial de organismele publice angajaților lor ar putea trece, începând de drept, la mai multe generații pentru care nu mai exista legătura inițială bazată pe ocuparea forței de muncă cu titularul dreptului de alocare (pentru mai multe informații despre apartamentele deținute social, a se vedea „Okić c. Bosnia și Herțegovina”, nr. 6518/04, §§ 5-8, 27 mai 2010). Conceptul de „proprietate socială” a fost abandonat în timpul războiului din 1992-1995.

Prin urmare, apartamentele de proprietate socială au fost efectiv naționalizate. În conformitate cu Legea privind privatizarea apartamentelor 2000, care a intrat în vigoare la 2 martie 2000, titularii drepturilor de ocupare au dreptul de a cumpăra apartamentele lor. În plus, rolul titularilor drepturilor de alocare s-a schimbat. Acestea sunt acum obligate să fie de acord cu privatizarea apartamentelor în cazul în care titularul dreptului de ocupare solicită acest lucru (a se vedea art. 13 din respectiva lege) sau, în absența unei astfel de cereri, să elibereze apartamentul (art. 61 alineatul (1) din respectiva lege). În ambele cazuri, venitul (adică prețul de cumpărare sau chiria) trebuie plătit Fondului pentru locuințe Republica Srpska (art. 36 și art. 40 alineatul (3) din respectiva lege).

The applicant is a private company with headquarters in Teslić, Bosnia and Herzegovina. It was represented before the Court by Mr S. Đorđević and Mr S. Mikić, lawyers practising in Doboj. The Government of Bosnia and Herzegovina (“the Government”) were represented by their Deputy Agent, Ms Z. Ibrahimović. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant company had a right of allocation with respect to a flat in Teslić (as explained below, the allocation right holders were socially owned enterprises and other public bodies which administered socially owned flats in the former Socialist Federal Republic of Yugoslavia). On 29 October 1998 it initiated administrative proceedings for the eviction of D.N.

who had remained in the flat after the death of his grandfather. On 19 February 2001 the competent first-instance administrative body ruled that the occupancy right over the flat could not be transferred to D.N. from his late grandfather and, accordingly, ordered his eviction. On 5 April 2001 and 14 May 2002, respectively, the competent second-instance administrative body and the Supreme Court of the Republika Srpska upheld that decision. D.N. was evicted on 13 September 2002. On 16 July 2002 D.N. complained to the Human Rights Chamber, a domestic human-rights body, about the outcome of the administrative proceedings mentioned above, relying on Articles 6 and 8 of, and Article 1 of Protocol No. 1 to, the European Convention on Human Rights.

On 8 February 2007 the Constitutional Court of Bosnia and Herzegovina (the legal successor of the Human Rights Chamber) found a violation of D.N.’s right to respect for his home, quashed the Supreme Court decision of 14 May 2002 and ordered that he be reinstated in the flat. The applicant company was informed of that decision through the housing authorities on 12 August 2007. On 5 September 2007 the Supreme Court, pursuant to the Constitutional Court decision, quashed the decisions of 19 February 2001 and 5 April 2001 and ruled against the applicant company. It would appear that the applicant company has subsequently agreed to the privatisation of the flat by D.N. under the Privatisation of Flats Act 2000 (see below).

In the former Socialist Federal Republic of Yugoslavia practically all flats were under the regime of “social ownership”. They were generally built by socially owned enterprises or other public bodies for allocation to their employees, who became “occupancy right holders”. The rights of both the allocation right holders (public bodies which nominally controlled the flats) and the occupancy right holders were regulated by law (the Housing Act 1984, which is still in force in Bosnia and Herzegovina). In accordance with this Act, an occupancy right, once allocated, entitled the occupancy right holder to permanent, lifelong use of the flat against the payment of a nominal fee. When occupancy right holders died, their rights transferred, as a matter of right, to their surviving spouses or registered members of their family households who were also using the flat (see sections 19 and 21 of that Act).

In practice, these provisions on transfer meant that occupancy rights originally allocated by public bodies to their employees could pass, as of right, to multiple generations for whom the initial employment-based link to the allocation right holder no longer existed (for more information about socially owned flats see Đokić v. Bosnia and Herzegovina, no. 6518/04, §§ 5-8, 27 May 2010). The concept of “social ownership” was abandoned during the 1992-95 war . As a result, socially owned flats were effectively nationalised. Under the Privatisation of Flats Act 2000, which entered into force on 2 March 2000, the occupancy right holders were entitled to purchase their flats. Furthermore, the role of the allocation right holders changed.

They are now obliged to agree to the privatisation of flats if the occupancy right holder so requests (see section 13 of that Act), or, in the absence of such a request, to let out the flat (section 61(1) of that Act). In both cases, the proceeds (that is, the purchase price or the rent) are to be paid to the Republika Srpska Housing Fund (sections 36 and 40(3) of that Act).