Dukic împotriva Bosniei și Herțegovinei

Reclamantul s-a născut în 1954 și trăiește în Prijedor. Înainte de războiul din 1992-1995 în Bosnia și Herțegovina, reclamantul a trăit în Bosanska Krupa într-un apartament social pe care a avut dreptul de ocupare (conceptul de „apartamente deținute social” este descris mai jos). La 14 octombrie 2002, autoritatea administrativă competentă a confirmat ocuparea reclamantului chiar deasupra apartamentului din Bosanska Krupa, însă a declarat că clădirea în care se afla apartamentul a fost distrusă în timpul războiului. La 25 noiembrie 2002, reclamantul a cerut autorității locale să-i aloce un apartament de înlocuire. Cu toate acestea, el nu a primit niciun răspuns. La 13 decembrie 2004, reclamantul a inițiat o procedură civilă împotriva autorității locale în fața Curții Municipale Bosanska Krupa („Curtea Municipală”), în scopul alocarii unui apartament de înlocuire.

La 16 februarie 2005, Curtea Municipală a invitat autoritatea locală să prezinte un răspuns la cererea reclamantului. Prin urmare, Tribunalul municipal a adoptat o hotărâre la 25 martie 2005 fără audiere, în conformitate cu art. 182 din Legea de procedură civilă din 2003 (a se vedea punctul 18 de mai jos). Acesta a susținut că reclamantul are dreptul la un apartament de înlocuire, deoarece dreptul său de ocupare peste un apartament distrus a fost confirmat de către autoritatea administrativă competentă. Prin urmare, autoritatea locală a ordonat să-i aloce un apartament de înlocuire adecvat în Bosanska Krupa, în loc de cel cu privire la care avea un drept de ocupare și care a fost distrus în timpul războiului.

În conformitate cu dispoziția menționată anterior din Legea de procedură civilă 2003, această hotărâre a devenit finală la aceeași dată (a se vedea punctul 18 de mai jos). 10. La 1 iunie 2005, Curtea Municipală a respins cererea autorității locale de restabilire în integritate. Se pare că nu a făcut apel la o instanță superioră. 11. La 23 martie 2006, reclamantul a inițiat proceduri de aplicare.

La 4 mai 2006, Curtea Municipală a refuzat să elibereze o scrisoare de execuție, declarând că hotărârea din 25 martie 2005 nu a fost aplicabilă deoarece nu a conținut nici o indicație a locației și a suprafeței apartamentului de înlocuire.Decizia respectivă a fost susținută de Curtea Cantonală Bihać („Curtea Cantonale”) la 20 decembrie 2006. 12. La 16 martie 2007, reclamantul s-a plâns în fața Curții Constituționale de Bosnia și Herțegovina („Curtea Constituțională”) a neexecuției hotărârii din 25 martie 2005. La 12 iunie 2008, Curtea Constituțională a susținut hotărârile instanțelor de jos și a ordonat reclamantului să înceapă noua procedură civilă împotriva autorității locale pentru a stabili obligația exactă a acesteia în ceea ce privește apartamentul care trebuie alocat acestuia.Decizia respectivă a fost transmisă reclamantului la 11 august 2008. 13. Se pare că hotărârea din 25 martie 2005 rămâne neexecută.

Se pare, de asemenea, că reclamantul nu a inițiat noi proceduri civile împotriva autorității locale. 14. În fosta Republica Socialistă Federală Iugoslavia practic toate apartamentele au fost construite sub regimul de „proprietate socială”. Acestea au fost în general construite de întreprinderi de proprietate socială sau de alte organisme publice pentru alocarea angajaților lor, care au devenit „deținători de drepturi de ocupare”. Drepturile atât deținătorilor de drepturi de alocare (organismele publice care controlau nominal apartamentele) cât și deținătorii de drept de ocupare au fost reglementate prin lege (Legea privind locuința din 1984, care este încă în vigoare în Bosnia și Herțegovina).

15. În conformitate cu prezenta lege, un drept de ocupare, o dată alocat, intitulat titularul dreptului de ocupare la o utilizare permanentă, pe tot parcursul vieții, a apartamentului împotriva plății unei taxe nominale. Atunci când titularii drepturilor de ocupare au murit, drepturile lor au fost transferate, în privință de drept, soților lor supraviețuitori sau membrii înregistrați ai familiei lor care utilizau, de asemenea, apartamentul (articolele 19 și 21 din prezenta lege). Conceptul de „proprietate socială” a fost abandonat în timpul războiului din 1992-1995.

Prin urmare, apartamentele de proprietate socială au fost naționalizate în mod eficient (pentru mai multe informații despre apartamentele de proprietate socială a se vedea δokić c. Bosnia-Herzegovina, nr. 6518/04, §§ 5-8, 27 mai 2010). 16. Legea de restituire a apartamentelor din 1998 a prescris procedura de repoziție a apartamentelor de avansare și a drepturilor de ocupare a deținătorilor de drepturi de ocupare. Secțiunea 4 din respectiva lege prevede că cererile de repoziție ar trebui depuse autorității administrative competente. 17. Secțiunea 36 din Instrucțiunile privind punerea în aplicare a Legii 1998 privind restabilirea apartamentelor prevede că autoritatea administrativă competentă decide asupra cererilor de repoziție a apartamentelor care au fost deteriorate sau distruse în timpul războiului.

O decizie care acceptă o astfel de cerere ar trebui să conțină confirmarea dreptului de ocupare al reclamantului peste apartamentul distrus/afectat, precum și o instruire că titularul dreptului de ocupare are dreptul la repoziție în cazul în care apartamentul este reconstruit (secțiunea 37 din instrucțiuni). 18. În conformitate cu art. 182 alineatul (1) din Legea de procedură civilă din 2003, în cazul în care un inculpat care a fost în mod corespunzător pretenția unui reclamant nu depune un răspuns scris în termenul stabilit, instanța acceptă cererea, dacă a fost solicitată, cu excepția cazului în care este evident nefondată. O cerere este, vădit nefondată dacă contravine faptele pe care le bazează sau dacă faptele din cererea contravin dovezile propuse de reclamant sau de fapte cunoscute (art. 182 alineatul (2) din prezenta lege).

Dacă se ia o decizie în conformitate cu dispoziția menționată anterior, nu este permis un recurs (art. 183 alineatul (1) din prezenta lege). 19. Secțiunea 27 alineatul (1) din Legea de procedură de aplicare 2003 prevede că o hotărâre nu poate fi executată decât dacă, printre altele, aceasta conține o indicație a obiectului executării sale.

5. The applicant was born in 1954 and lives in Prijedor. 6. Before the 1992-95 war in Bosnia and Herzegovina, the applicant lived in Bosanska Krupa in a socially owned flat over which he had an occupancy right (the concept of “socially owned flats” is described below). 7. On 14 October 2002 the competent administrative authority confirmed the applicant’s occupancy right over the flat in Bosanska Krupa, but stated, however, that the building in which the flat was located had been destroyed during the war. 8. On 25 November 2002 the applicant asked the local authority to allocate him a replacement flat. However, he did not receive any reply. 9. On 13 December 2004 the applicant initiated civil proceedings against the local authority before the Bosanska Krupa Municipal Court (“the Municipal Court”), seeking to be allocated a replacement flat.

On 16 February 2005 the Municipal Court invited the local authority to submit a response to the applicant’s claim. As they failed to do so, the Municipal Court adopted a judgment on 25 March 2005 without a hearing, in accordance with section 182 of the Civil Procedure Act 2003 (see paragraph 18 below). It held that the applicant was entitled to a replacement flat because his occupancy right over a destroyed flat had been confirmed by the competent administrative authority. Therefore, it ordered the local authority to allocate him a suitable replacement flat in Bosanska Krupa, in lieu of the one in respect of which he had had an occupancy right and which had been destroyed during the war. Pursuant to the aforementioned provision of the Civil Procedure Act 2003, that judgment became final on the same date (see paragraph 18 below).

10. On 1 June 2005 the Municipal Court rejected the local authority’s request for restitutio in integrum. It would appear that they did not appeal to a higher court. 11. On 23 March 2006 the applicant initiated enforcement proceedings. On 4 May 2006 the Municipal Court refused to issue a writ of execution, stating that the judgment of 25 March 2005 was not enforceable because it did not contain any indication of the location and the surface area of the replacement flat.

That decision was upheld by the Bihać Cantonal Court ("the Cantonal Court") on 20 December 2006. 12. On 16 March 2007 the applicant complained to the Constitutional Court of Bosnia and Herzegovina (“the Constitutional Court”) of the non-enforcement of the judgment of 25 March 2005. On 12 June 2008 the Constitutional Court upheld the rulings of the lower courts and instructed the applicant to start new civil proceedings against the local authority in order to establish the latter’s precise obligation regarding the flat to be allocated to him. That decision was delivered to the applicant on 11 August 2008. 13. It would appear that the judgment of 25 March 2005 remains unenforced. It would also appear that the applicant did not start new civil proceedings against the local authority.

14. In the former Socialist Federal Republic of Yugoslavia practically all flats were built under the regime of “social ownership”. They were generally built by socially owned enterprises or other public bodies for allocation to their employees, who became “occupancy right holders”. The rights of both the allocation right holders (public bodies which nominally controlled the flats) and the occupancy right holders were regulated by law (the Housing Act 1984, which is still in force in Bosnia and Herzegovina). 15. In accordance with this Act, an occupancy right, once allocated, entitled the occupancy right holder to permanent, lifelong use of the flat against the payment of a nominal fee. When occupancy right holders died, their rights transferred, as a matter of right, to their surviving spouses or registered members of their family who were also using the flat (sections 19 and 21 of this Act).

The concept of “social ownership” was abandoned during the 1992-95 war. As a result, socially owned flats were effectively nationalised (for more information about socially owned flats see Đokić v. Bosnia and Herzegovina, no. 6518/04, §§ 5-8, 27 May 2010). 16. The Restitution of Flats Act 1998 prescribed the procedure for repossession of pre-war flats and the rights of occupancy right holders. Section 4 of that Act provides that claims for repossession should be submitted to the competent administrative authority. 17. Section 36 of the Instruction on Implementation of the Restitution of Flats Act 1998 provides that the competent administrative authority shall decide on claims for repossession of flats which were damaged or destroyed during the war.

A decision accepting such a claim should contain confirmation of the claimant’s occupancy right over the destroyed/damaged flat, as well as an instruction that the occupancy right holder is entitled to its repossession in the event that the flat is reconstructed (section 37 of the Instruction). 18. In accordance with section 182(1) of the Civil Procedure Act 2003, if a defendant who has been duly served with a plaintiff’s claim fails to submit a written response to it within the set time-limit, the court shall accept the claim, if it has been so requested, unless it is manifestly ill-founded. A claim is manifestly ill-founded if it evidently contravenes the facts on which it is based or if the facts from the claim contravene the evidence proposed by the plaintiff or well-known facts (section 182(2) of this Act).

If a decision is taken in accordance with the aforementioned provision an appeal is not allowed (section 183(1) of this Act). 19. Section 27(1) of the Enforcement Procedure Act 2003 provides that a judgment is not enforceable unless, among other things, it contains an indication of the object of its enforcement.