CASE OF DUKIC v. BOSNIA AND HERZEGOVINA

Reclamantul s-a născut în 1954 și trăiește în Prijedor. Înainte de războiul din 1992-1995 în Bosnia și Herțegovina, reclamantul a trăit în Bosanska Krupa într-un apartament social pe care a avut dreptul de ocupare (conceptul de „apartamente deținute social” este descris mai jos). La 14 octombrie 2002, autoritatea administrativă competentă a confirmat ocuparea reclamantului chiar deasupra apartamentului din Bosanska Krupa, însă a declarat că clădirea în care se afla apartamentul a fost distrusă în timpul războiului. La 25 noiembrie 2002, reclamantul a cerut autorității locale să-i aloce un apartament de înlocuire. Cu toate acestea, el nu a primit niciun răspuns. La 13 decembrie 2004, reclamantul a inițiat o procedură civilă împotriva autorității locale în fața Curții Municipale Bosanska Krupa („Curtea Municipală”), în scopul alocarii unui apartament de înlocuire. La 16 februarie 2005, Curtea Municipală a invitat autoritatea locală să prezinte un răspuns la cererea reclamantului. Prin urmare, Tribunalul municipal a adoptat o hotărâre la 25 martie 2005 fără audiere, în conformitate cu art. 182 din Legea de procedură civilă din 2003 (a se vedea punctul 18 de mai jos). Acesta a susținut că reclamantul are dreptul la un apartament de înlocuire, deoarece dreptul său de ocupare peste un apartament distrus a fost confirmat de către autoritatea administrativă competentă. Prin urmare, autoritatea locală a ordonat să-i aloce un apartament de înlocuire adecvat în Bosanska Krupa, în loc de cel cu privire la care avea un drept de ocupare și care a fost distrus în timpul războiului. În conformitate cu dispoziția menționată anterior din Legea de procedură civilă 2003, această hotărâre a devenit finală la aceeași dată (a se vedea punctul 18 de mai jos). 10. La 1 iunie 2005, Curtea Municipală a respins cererea autorității locale de restabilire în integritate. Se pare că nu a făcut apel la o instanță superioră. 11. La 23 martie 2006, reclamantul a inițiat proceduri de aplicare. La 4 mai 2006, Curtea Municipală a refuzat să elibereze o scrisoare de execuție, declarând că hotărârea din 25 martie 2005 nu a fost aplicabilă deoarece nu a conținut nici o indicație a locației și a suprafeței apartamentului de înlocuire.Decizia respectivă a fost susținută de Curtea Cantonală Bihać („Curtea Cantonale”) la 20 decembrie 2006. 12. La 16 martie 2007, reclamantul s-a plâns în fața Curții Constituționale de Bosnia și Herțegovina („Curtea Constituțională”) a neexecuției hotărârii din 25 martie 2005. La 12 iunie 2008, Curtea Constituțională a susținut hotărârile instanțelor de jos și a ordonat reclamantului să înceapă noua procedură civilă împotriva autorității locale pentru a stabili obligația exactă a acesteia în ceea ce privește apartamentul care trebuie alocat acestuia.Decizia respectivă a fost transmisă reclamantului la 11 august 2008. 13. Se pare că hotărârea din 25 martie 2005 rămâne neexecută. Se pare, de asemenea, că reclamantul nu a inițiat noi proceduri civile împotriva autorității locale. 14. În fosta Republica Socialistă Federală Iugoslavia practic toate apartamentele au fost construite sub regimul de „proprietate socială”. Acestea au fost în general construite de întreprinderi de proprietate socială sau de alte organisme publice pentru alocarea angajaților lor, care au devenit „deținători de drepturi de ocupare”. Drepturile atât deținătorilor de drepturi de alocare (organismele publice care controlau nominal apartamentele) cât și deținătorii de drept de ocupare au fost reglementate prin lege (Legea privind locuința din 1984, care este încă în vigoare în Bosnia și Herțegovina). 15. În conformitate cu prezenta lege, un drept de ocupare, o dată alocat, intitulat titularul dreptului de ocupare la o utilizare permanentă, pe tot parcursul vieții, a apartamentului împotriva plății unei taxe nominale. Atunci când titularii drepturilor de ocupare au murit, drepturile lor au fost transferate, în privință de drept, soților lor supraviețuitori sau membrii înregistrați ai familiei lor care utilizau, de asemenea, apartamentul (articolele 19 și 21 din prezenta lege). Conceptul de „proprietate socială” a fost abandonat în timpul războiului din 1992-1995. Prin urmare, apartamentele de proprietate socială au fost naționalizate în mod eficient (pentru mai multe informații despre apartamentele de proprietate socială a se vedea δokić c. Bosnia-Herzegovina, nr. 6518/04, §§ 5-8, 27 mai 2010). 16. Legea de restituire a apartamentelor din 1998 a prescris procedura de repoziție a apartamentelor de avansare și a drepturilor de ocupare a deținătorilor de drepturi de ocupare. Secțiunea 4 din respectiva lege prevede că cererile de repoziție ar trebui depuse autorității administrative competente. 17. Secțiunea 36 din Instrucțiunile privind punerea în aplicare a Legii 1998 privind restabilirea apartamentelor prevede că autoritatea administrativă competentă decide asupra cererilor de repoziție a apartamentelor care au fost deteriorate sau distruse în timpul războiului. O decizie care acceptă o astfel de cerere ar trebui să conțină confirmarea dreptului de ocupare al reclamantului peste apartamentul distrus/afectat, precum și o instruire că titularul dreptului de ocupare are dreptul la repoziție în cazul în care apartamentul este reconstruit (secțiunea 37 din instrucțiuni). 18. În conformitate cu art. 182 alineatul (1) din Legea de procedură civilă din 2003, în cazul în care un inculpat care a fost în mod corespunzător pretenția unui reclamant nu depune un răspuns scris în termenul stabilit, instanța acceptă cererea, dacă a fost solicitată, cu excepția cazului în care este evident nefondată. O cerere este, vădit nefondată dacă contravine faptele pe care le bazează sau dacă faptele din cererea contravin dovezile propuse de reclamant sau de fapte cunoscute (art. 182 alineatul (2) din prezenta lege). Dacă se ia o decizie în conformitate cu dispoziția menționată anterior, nu este permis un recurs (art. 183 alineatul (1) din prezenta lege). 19. Secțiunea 27 alineatul (1) din Legea de procedură de aplicare 2003 prevede că o hotărâre nu poate fi executată decât dacă, printre altele, aceasta conține o indicație a obiectului executării sale.