- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 27 ianuarie 2015
- Stat pârât
- BIH
- Concluzia
- Inadmisibil
Raljević împotriva Bosniei și Herțegovinei
Traducere în română Auto
Reclamantul, dna Jasna Raljević, este un cetățean al Bosniei și Herțegovinei, născut în 1943 și locuiește în Mostar. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dna M. Škoro, un avocat practicant în Mostar. Guvernul Bosniei și Herțegovine („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul adjunct al acestora, dna Z. Ibrahimović. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1949, reclamantul și părinții ei s-au mutat într-un apartament din Mostar deținut de tatăl E.R.. În 1963 părinții reclamantului au primit dreptul de ocupare pe acel apartament. În 1998, după moartea mamei sale, dreptul de ocupare a fost transferat reclamantului în conformitate cu Legea privind locuința din 1974 (a se vedea punctul 24 de mai jos).
La 12 noiembrie 2003 E.R., care a moștenit apartamentul după moartea tatălui său, a inițiat proceduri în fața Ministerului Planificării Spațiale și a Construcției Cantonului Herțegovina-Neretva (Ministarstvo gravienja i prostornog ureשenja Hercegovačko-Neretvanskog Kantona; „Ministul Cantonal”) pentru expulzarea reclamantului și i-a oferit un apartament de înlocuire în aceeași clădire (“apartamentul de înlocuire”). Cererea a fost bazată pe art. 56 din Legea privind locuința din 1974, care a autorizat proprietarii de apartamente de proprietate privată alocate deținătorilor de drepturi de ocupare să-și caute expulziarea, în condiția ca acestea să le ofere un apartament de înlocuire adecvat (a se vedea punctul 24 de mai jos).
La 4 aprilie 2005, Ministerul Cantonal a ordonat reclamantului să abandoneze apartamentul în cauză. la 9 septembrie 2005, Ministerul Federal al Planificării Spațiale și Mediu (Federalno ministarstvo prostornog ureשenja i okoliša; „Ministrul Federal”), a anulat decizia din 4 aprilie 2005 și a remis cazul pentru reexaminare. La 4 ianuarie 2006, Ministerul Cantonal a respins cererea E.R... Acesta a susținut că, în cazul expulzării, reclamantul își va pierde dreptul de ocupare pe apartamentul în cauză, în timp ce ea nu va putea achiziționa același drept pe apartamentul de înlocuire, deoarece începând cu 6 decembrie 2000, nu mai era posibil să își achiziționeze drepturile de ocupare (a se vedea punctul 25 de mai jos).
10. La 19 septembrie 2006 și, respectiv, 17 decembrie 2007, Ministerul Federal și Curtea cantonală Mostar („Curtea cantonală”) au susținut hotărârea din 4 ianuarie 2006. 11. La 27 ianuarie 2010, Curtea Supremă a Federației Bosnia-Herzegovina („Curtea Supremă”) a respins cererea E.R. de revizuire judiciară extraordinară. 12. La 25 februarie 2008 E.R. a depus un recurs constituțional. 13. Reclamantul a fost invitat să prezinte observațiile sale terțe în cadrul procedurii în fața Curții Constituționale de Bosnia și Herțegovina („Curtea Constituțională”). Cu toate acestea, această instanță a declarat în mod explicit că examinarea sa se limitează la apelul E.R. 14. La 25 septembrie 2010, Curtea Constituțională a susținut că cererea de expulzie a E.R.
se bazează pe dreptul intern relevant (art. 56 din Legea privind locuința din 1974; a se vedea punctul 24 de mai jos) și că în respingerea acesteia organisme administrative și Curtea Cantonală și-a încălcat dreptul la bucurarea pașnică a bunurilor în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Acesta a anulat hotărârea Curții Cantonale din 17 decembrie 2007 (a se vedea punctul 10 de mai sus) și a remis cauzele de reexaminare (având fost dat cu privire la o soluție extraordinară, hotărârea Curții Supreme din 27 ianuarie 2010 nu a fost examinată în prezenta procedură). 15. La 20 decembrie 2010, în cadrul procedurii de reexaminare, Curtea Cantonală a anulat hotărârile administrative din 4 ianuarie 2006 și 19 septembrie 2006 (a se vedea punctele 9 și 10 de mai sus) în conformitate cu decizia Curții Constituționale.
16. La 16 mai 2011, Ministerul Cantonal a acceptat cererea E.R. și a ordonat reclamantului să abandoneze apartamentul în cauză în termen de 15 zile de la data notificării acestei decizii. În plus, a ordonat E.R. să permită reclamantului să utilizeze apartamentul de înlocuire. 17. La 11 iulie 2011 și, respectiv, 9 martie 2012, Ministerul Federal și Curtea Cantonale au susținut decizia din 16 mai 2011. 18. La 14 martie 2013, Curtea Supremă a respins cererea reclamantului de revizuire judiciară extraordinară a hotărârii Curții Cantonale din 9 martie 2012. 19. La 11 septembrie 2012 a fost eliberată un ordin de expulzare. Expulzie a fost programată pentru 17 octombrie 2012 la ora 12. la 21 noiembrie 2012 și la 4 octombrie 2013 ordinul de evacuare a fost susținut de Ministerul Federal și, respectiv, de Curtea Cantonală.
21. După o reprogramare la cererea reclamantului, expulziarea a avut loc la 19 noiembrie 2012, când comisia Ministerului Cantonal, în prezența ofițerilor de poliție, reprezentantul E.R., reprezentantul reclamantului și reprezentantul centrului de muncă socială competent, a făcut o listă a bunurilor personale ale reclamantului, a transferat-o la apartamentul de înlocuire și a sigilat-o. La 22 noiembrie 2012, 17 ianuarie, 11 februarie, 28 februarie și 1 aprilie 2013, Ministerul Cantonal a invitat reprezentantul reclamantului să colecteze cheile la apartamentul de înlocuire. Se pare că până acum nu a reușit să facă acest lucru. 23. Reclamantul rămâne în prezent cu rudele sale din Sarajevo. 24. În fosta Republică Socialistă Federală Iugoslavă, aproape toate apartamentele erau sub regimul de „proprietate socială”.
Ei au fost în general construite de întreprinderi sociale sau de alte organisme publice pentru alocarea angajaților lor, care au devenit „deținători de drepturi ocupaționale”. Aspectul a fost reglementat de Legea din 1974 privind locuința (Zakon o stambenim odnosima, Gazette Oficială a Republicii Socialiste Bosnia-Herzegovina nr. 13/74, 23/76, 34/83, 14/84, 12/87 și 36/89; Gazette Oficiale a Republicii Bosnia-Herzegovina nr. 2/93, Gazette Oficiale a Federației Bosnia-Herzegovina nr. 11/98, 38/98, 12/99 și 19/99; Gazette Oficiale a Republicii Srpska nos. 19/93, 22/93, 12/99 și 31/99) care este încă în vigoare în Bosnia și Herțegovina. Un drept de ocupare, o dată alocat, intitulat titularul dreptului de ocupare la o utilizare permanentă și pe tot parcursul vieții a apartamentului împotriva plății unei taxe nominale.
La moartea titularilor de drepturi de ocupare, drepturile lor au fost transferate, ca drept, soților lor supraviețuitori sau membrii înregistrați din gospodăriile lor de familie care utilizau, de asemenea, apartamentul (articolele 19 și 21 din Legea 1974 privind locuința). Până la intrarea în vigoare a Legii 1974 privind locuința, dreptul de ocupare ar putea fi acordat, de asemenea, în ceea ce privește apartamentele de proprietate privată. Aceste apartamente au fost, de asemenea, alocate de către organismele publice, iar în temeiul Legii 1974 privind locuința nu mai era posibilă acordarea dreptului de ocupare în ceea ce privește apartamentele de proprietate privată. Cu toate acestea, drepturile de ocupare preexistente în ceea ce privește aceste apartamente au fost păstrate (punctul 2 alineatul (2) din prezentul apartament).
Pe de altă parte, secțiunea 56 din prezenta Lege a autorizat proprietarii acestor apartamente să caute expulziarea deținătorilor drepturilor de ocupare sub condiția ca acestea să le furnizeze un alt apartament adecvat. 25. La 6 decembrie 2000, toate drepturile de ocupare au încetat să existe (art. 46 alineatul (1) din Legea privind privatizarea apartamentelor 1997; Zakon o prodaji stanova na kojima postoji stanarsko pravo, Gazettea Oficială a Federației Bosnia-Herzegovina nr. 27/97, 11/98, 22/99, 27/99, 7/00, 32/01, 61/01, 15/02, 54/04, 36/06, 51/07, 72/08 și 23/09). Deținătorii dreptului de ocupare pe apartamentele sociale au dreptul să își achiziționeze apartamentele în temeiul acestei Acte.
Dacă nu achiziționează apartamentele, ei au devenit chiriași. Cu toate acestea, titularii dreptului de ocupare pe apartamentele private nu și-au putut cumpăra apartamentele (art. 47 alineatul (1) din prezenta Actă). Se pare că situația lor a continuat să fie reglementată de dispozițiile relevante ale Legii privind locuințele din 1974 și că acestea au devenit „inchiriați protejați” (zašticiceni stanari). 26. În conformitate cu art. 23 alin. (2) și (3) din Regulamentul Curții Constituționale, instanța transmite recursul celuilalt la procedurile impuzate. Nerespectarea acestor observații nu afectează cursul procedurii în fața Curții Constituționale.
1. The applicant, Ms Jasna Raljević, is a citizen of Bosnia and Herzegovina, who was born in 1943 and lives in Mostar. She was represented before the Court by Ms M. Škoro, a lawyer practising in Mostar.
The Government of Bosnia and Herzegovina (“the Government”) were represented by their Deputy Agent, Ms Z. Ibrahimović.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
In 1949 the applicant and her parents moved in a flat in Mostar owned by E.R.’s father. In 1963 the applicant’s parents were given the occupancy right on that flat.
In 1998, following her mother’s death, the occupancy right was transferred to the applicant in accordance with the Housing Act 1974 (see paragraph 24 below).
On 12 November 2003 E.R., who inherited the flat after his father’s death, initiated proceedings before the Ministry of Spatial Planning and Construction of the Herzegovina-Neretva Canton (Ministarstvo građenja i prostornog uređenja Hercegovačko-Neretvanskog Kantona; “the Cantonal Ministry”) for the applicant’s eviction and offered her a replacement flat in the same building (“the replacement flat”). The claim was based on section 56 of the Housing Act 1974 which authorised owners of privately owned flats allocated to occupancy right holders to seek their eviction under the condition that they provide them with a suitable replacement flat (see paragraph 24 below).
On 4 April 2005 the Cantonal Ministry ordered the applicant to vacate the flat in question. It further ordered E.R. to let her into the replacement flat.
On 9 September 2005 the Federal Ministry of Spatial Planning and Environment (Federalno ministarstvo prostornog uređenja i okoliša; “the Federal Ministry”), quashed the decision of 4 April 2005 and remitted the case for a re-hearing.
On 4 January 2006 the Cantonal Ministry rejected E.R.’s request. It held that in case of eviction, the applicant would lose her occupancy right on the flat in question, whereas she would not be able to acquire the same right on the replacement flat since from 6 December 2000 it was no longer possible to acquire occupancy rights (see paragraph 25 below).
On 19 September 2006 and 17 December 2007, respectively, the Federal Ministry and the Mostar Cantonal Court (“the Cantonal Court”) upheld the decision of 4 January 2006.
On 27 January 2010 the Supreme Court of the Federation of Bosnia and Herzegovina (“the Supreme Court”) rejected E.R.’s request for extraordinary judicial review.
On 25 February 2008 E.R. lodged a constitutional appeal.
The applicant had been invited to submit her third-party comments in the proceedings before the Constitutional Court of Bosnia and Herzegovina (“the Constitutional Court”). However, that court explicitly stated that its examination was limited to E.R.’s appeal.
On 25 September 2010 the Constitutional Court held that E.R.’s request for eviction was based on relevant domestic law (section 56 of the Housing Act 1974; see paragraph 24 below) and that in rejecting it the administrative bodies and the Cantonal Court violated his right to the peaceful enjoyment of possessions under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention. It quashed the Cantonal Court’s judgment of 17 December 2007 (see paragraph 10 above) and remitted the case for a re-hearing (having been given upon an extraordinary remedy, the Supreme Court’s judgment of 27 January 2010 was not examined in these proceedings).
On 20 December 2010, in the re-hearing proceedings, the Cantonal Court quashed the administrative decisions of 4 January 2006 and 19 September 2006 (see paragraphs 9 and 10 above) in line with the Constitutional Court’s decision.
On 16 May 2011 the Cantonal Ministry accepted E.R.’s request and ordered the applicant to vacate the flat in question within fifteen days from the date of notification of that decision. Furthermore, it ordered E.R. to enable the applicant to use the replacement flat.
On 11 July 2011 and 9 March 2012, respectively, the Federal Ministry and the Cantonal Court upheld the decision of 16 May 2011.
On 14 March 2013 the Supreme Court rejected the applicant’s request for extraordinary judicial review of the Cantonal Court’s judgment of 9 March 2012.
On 11 September 2012 an eviction order was issued. The eviction was scheduled for 17 October 2012 at 12 p.m. and was to be carried out with police assistance in view of the fact that the applicant had not left the flat on her own motion within the prescribed time-limit.
On 21 November 2012 and 4 October 2013 the eviction order was upheld by the Federal Ministry and the Cantonal Court, respectively.
After one rescheduling at the applicant’s request, the eviction took place on 19 November 2012 when the Cantonal Ministry’s commission, in the presence of police officers, E.R.’s representative, the applicant’s representative and the representative of the competent social work centre, made a list of the applicant’s personal belongings, transferred them to the replacement flat and sealed it. The keys to the flat were given to E.R.
On 22 November 2012, 17 January, 11 February, 28 February and 1 April 2013 the Cantonal Ministry invited the applicant’s representative to collect the keys to the replacement flat. It would appear that until now she has failed to do so.
The applicant is currently staying with her relatives in Sarajevo.
In the former Socialist Federal Republic of Yugoslavia nearly all flats were under the regime of “social ownership”. They were generally built by socially-owned enterprises or other public bodies for allocation to their employees, who became “occupancy right holders”. The matter has been regulated by the Housing Act 1974 (Zakon o stambenim odnosima, Official Gazette of the Socialist Republic of Bosnia and Herzegovina nos. 13/74, 23/76, 34/83, 14/84, 12/87 and 36/89; Official Gazette of the Republic of Bosnia and Herzegovina no. 2/93, Official Gazette of the Federation of Bosnia and Herzegovina nos. 11/98, 38/98, 12/99 and 19/99; Official Gazette of the Republika Srpska nos. 19/93, 22/93, 12/99 and 31/99) which is still in force in Bosnia and Herzegovina. An occupancy right, once allocated, entitled the occupancy right holder to permanent, lifelong use of the flat against the payment of a nominal fee. When occupancy right holders died, their rights were transferred, as a matter of right, to their surviving spouses or registered members of their family households who were also using the flat (sections 19 and 21 of the Housing Act 1974). Until the entry into force of the Housing Act 1974, occupancy right could also be awarded in respect of privately owned flats. Those flats were also allocated by public bodies. With the Housing Act 1974 it was no longer possible to award occupancy right in respect of flats in private ownership. However, the pre-existing occupancy rights in respect of such flats were preserved (section 2(2) of this Act). Section 56 of this Act, on the other hand, authorised owners of such flats to seek eviction of the occupancy right holders under the condition that they provide them with another suitable flat.
On 6 December 2000 all occupancy rights ceased to exist (section 46(1) of the Privatisation of Flats Act 1997; Zakon o prodaji stanova na kojima postoji stanarsko pravo, Official Gazette of the Federation of Bosnia and Herzegovina nos. 27/97, 11/98, 22/99, 27/99, 7/00, 32/01, 61/01, 15/02, 54/04, 36/06, 51/07, 72/08 and 23/09). The occupancy right holders on socially-owned flats were entitled to purchase their flats under that Act. If they did not purchase the flats, they became tenants. However, the occupancy right holders on privately owned flats could not purchase their flats (section 47(1) of this Act). It would appear that their situation continued to be regulated by the relevant provisions of the Housing Act 1974 and that they became “protected tenants” (zaštićeni stanari).
According to Rule 23 (2) and (3) of the Rules of the Constitutional Court, the court shall transmit the appeal to the other party to the impugned proceedings for comments. Failure to submit such comments shall not affect the course of the proceedings before the Constitutional Court.