RALJEVIĆ v. BOSNIA AND HERZEGOVINA

Reclamantul, dna Jasna Raljević, este un cetățean al Bosniei și Herțegovinei, născut în 1943 și locuiește în Mostar. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dna M. Škoro, un avocat practicant în Mostar. Guvernul Bosniei și Herțegovine („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul adjunct al acestora, dna Z. Ibrahimović. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1949, reclamantul și părinții ei s-au mutat într-un apartament din Mostar deținut de tatăl E.R.. În 1963 părinții reclamantului au primit dreptul de ocupare pe acel apartament. În 1998, după moartea mamei sale, dreptul de ocupare a fost transferat reclamantului în conformitate cu Legea privind locuința din 1974 (a se vedea punctul 24 de mai jos). La 12 noiembrie 2003 E.R., care a moștenit apartamentul după moartea tatălui său, a inițiat proceduri în fața Ministerului Planificării Spațiale și a Construcției Cantonului Herțegovina-Neretva (Ministarstvo gravienja i prostornog ureשenja Hercegovačko-Neretvanskog Kantona; „Ministul Cantonal”) pentru expulzarea reclamantului și i-a oferit un apartament de înlocuire în aceeași clădire (“apartamentul de înlocuire”). Cererea a fost bazată pe art. 56 din Legea privind locuința din 1974, care a autorizat proprietarii de apartamente de proprietate privată alocate deținătorilor de drepturi de ocupare să-și caute expulziarea, în condiția ca acestea să le ofere un apartament de înlocuire adecvat (a se vedea punctul 24 de mai jos). La 4 aprilie 2005, Ministerul Cantonal a ordonat reclamantului să abandoneze apartamentul în cauză. la 9 septembrie 2005, Ministerul Federal al Planificării Spațiale și Mediu (Federalno ministarstvo prostornog ureשenja i okoliša; „Ministrul Federal”), a anulat decizia din 4 aprilie 2005 și a remis cazul pentru reexaminare. La 4 ianuarie 2006, Ministerul Cantonal a respins cererea E.R... Acesta a susținut că, în cazul expulzării, reclamantul își va pierde dreptul de ocupare pe apartamentul în cauză, în timp ce ea nu va putea achiziționa același drept pe apartamentul de înlocuire, deoarece începând cu 6 decembrie 2000, nu mai era posibil să își achiziționeze drepturile de ocupare (a se vedea punctul 25 de mai jos). 10. La 19 septembrie 2006 și, respectiv, 17 decembrie 2007, Ministerul Federal și Curtea cantonală Mostar („Curtea cantonală”) au susținut hotărârea din 4 ianuarie 2006. 11. La 27 ianuarie 2010, Curtea Supremă a Federației Bosnia-Herzegovina („Curtea Supremă”) a respins cererea E.R. de revizuire judiciară extraordinară. 12. La 25 februarie 2008 E.R. a depus un recurs constituțional. 13. Reclamantul a fost invitat să prezinte observațiile sale terțe în cadrul procedurii în fața Curții Constituționale de Bosnia și Herțegovina („Curtea Constituțională”). Cu toate acestea, această instanță a declarat în mod explicit că examinarea sa se limitează la apelul E.R. 14. La 25 septembrie 2010, Curtea Constituțională a susținut că cererea de expulzie a E.R. se bazează pe dreptul intern relevant (art. 56 din Legea privind locuința din 1974; a se vedea punctul 24 de mai jos) și că în respingerea acesteia organisme administrative și Curtea Cantonală și-a încălcat dreptul la bucurarea pașnică a bunurilor în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Acesta a anulat hotărârea Curții Cantonale din 17 decembrie 2007 (a se vedea punctul 10 de mai sus) și a remis cauzele de reexaminare (având fost dat cu privire la o soluție extraordinară, hotărârea Curții Supreme din 27 ianuarie 2010 nu a fost examinată în prezenta procedură). 15. La 20 decembrie 2010, în cadrul procedurii de reexaminare, Curtea Cantonală a anulat hotărârile administrative din 4 ianuarie 2006 și 19 septembrie 2006 (a se vedea punctele 9 și 10 de mai sus) în conformitate cu decizia Curții Constituționale. 16. La 16 mai 2011, Ministerul Cantonal a acceptat cererea E.R. și a ordonat reclamantului să abandoneze apartamentul în cauză în termen de 15 zile de la data notificării acestei decizii. În plus, a ordonat E.R. să permită reclamantului să utilizeze apartamentul de înlocuire. 17. La 11 iulie 2011 și, respectiv, 9 martie 2012, Ministerul Federal și Curtea Cantonale au susținut decizia din 16 mai 2011. 18. La 14 martie 2013, Curtea Supremă a respins cererea reclamantului de revizuire judiciară extraordinară a hotărârii Curții Cantonale din 9 martie 2012. 19. La 11 septembrie 2012 a fost eliberată un ordin de expulzare. Expulzie a fost programată pentru 17 octombrie 2012 la ora 12. la 21 noiembrie 2012 și la 4 octombrie 2013 ordinul de evacuare a fost susținut de Ministerul Federal și, respectiv, de Curtea Cantonală. 21. După o reprogramare la cererea reclamantului, expulziarea a avut loc la 19 noiembrie 2012, când comisia Ministerului Cantonal, în prezența ofițerilor de poliție, reprezentantul E.R., reprezentantul reclamantului și reprezentantul centrului de muncă socială competent, a făcut o listă a bunurilor personale ale reclamantului, a transferat-o la apartamentul de înlocuire și a sigilat-o. La 22 noiembrie 2012, 17 ianuarie, 11 februarie, 28 februarie și 1 aprilie 2013, Ministerul Cantonal a invitat reprezentantul reclamantului să colecteze cheile la apartamentul de înlocuire. Se pare că până acum nu a reușit să facă acest lucru. 23. Reclamantul rămâne în prezent cu rudele sale din Sarajevo. 24. În fosta Republică Socialistă Federală Iugoslavă, aproape toate apartamentele erau sub regimul de „proprietate socială”. Ei au fost în general construite de întreprinderi sociale sau de alte organisme publice pentru alocarea angajaților lor, care au devenit „deținători de drepturi ocupaționale”. Aspectul a fost reglementat de Legea din 1974 privind locuința (Zakon o stambenim odnosima, Gazette Oficială a Republicii Socialiste Bosnia-Herzegovina nr. 13/74, 23/76, 34/83, 14/84, 12/87 și 36/89; Gazette Oficiale a Republicii Bosnia-Herzegovina nr. 2/93, Gazette Oficiale a Federației Bosnia-Herzegovina nr. 11/98, 38/98, 12/99 și 19/99; Gazette Oficiale a Republicii Srpska nos. 19/93, 22/93, 12/99 și 31/99) care este încă în vigoare în Bosnia și Herțegovina. Un drept de ocupare, o dată alocat, intitulat titularul dreptului de ocupare la o utilizare permanentă și pe tot parcursul vieții a apartamentului împotriva plății unei taxe nominale. La moartea titularilor de drepturi de ocupare, drepturile lor au fost transferate, ca drept, soților lor supraviețuitori sau membrii înregistrați din gospodăriile lor de familie care utilizau, de asemenea, apartamentul (articolele 19 și 21 din Legea 1974 privind locuința). Până la intrarea în vigoare a Legii 1974 privind locuința, dreptul de ocupare ar putea fi acordat, de asemenea, în ceea ce privește apartamentele de proprietate privată. Aceste apartamente au fost, de asemenea, alocate de către organismele publice, iar în temeiul Legii 1974 privind locuința nu mai era posibilă acordarea dreptului de ocupare în ceea ce privește apartamentele de proprietate privată. Cu toate acestea, drepturile de ocupare preexistente în ceea ce privește aceste apartamente au fost păstrate (punctul 2 alineatul (2) din prezentul apartament). Pe de altă parte, secțiunea 56 din prezenta Lege a autorizat proprietarii acestor apartamente să caute expulziarea deținătorilor drepturilor de ocupare sub condiția ca acestea să le furnizeze un alt apartament adecvat. 25. La 6 decembrie 2000, toate drepturile de ocupare au încetat să existe (art. 46 alineatul (1) din Legea privind privatizarea apartamentelor 1997; Zakon o prodaji stanova na kojima postoji stanarsko pravo, Gazettea Oficială a Federației Bosnia-Herzegovina nr. 27/97, 11/98, 22/99, 27/99, 7/00, 32/01, 61/01, 15/02, 54/04, 36/06, 51/07, 72/08 și 23/09). Deținătorii dreptului de ocupare pe apartamentele sociale au dreptul să își achiziționeze apartamentele în temeiul acestei Acte. Dacă nu achiziționează apartamentele, ei au devenit chiriași. Cu toate acestea, titularii dreptului de ocupare pe apartamentele private nu și-au putut cumpăra apartamentele (art. 47 alineatul (1) din prezenta Actă). Se pare că situația lor a continuat să fie reglementată de dispozițiile relevante ale Legii privind locuințele din 1974 și că acestea au devenit „inchiriați protejați” (zašticiceni stanari). 26. În conformitate cu art. 23 alin. (2) și (3) din Regulamentul Curții Constituționale, instanța transmite recursul celuilalt la procedurile impuzate. Nerespectarea acestor observații nu afectează cursul procedurii în fața Curții Constituționale.