Publicat pe 22 aprilie 2024 SECȚIUNEA 3 Cereri n 672/21 și 48651/21 Eleonora Gyurgova SHIVIKOVA împotriva Bulgariei și Dafinka Gyurgova SHIKOVA împotriva Bulgariei introduse la 3 decembrie 2020 și, respectiv, la 24 septembrie 2021 comunicate la 5 aprilie 2024 OBIECTUL L Cererile se referă, din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din Convenție, la echitatea procedurilor în care recurentele au căutat să obțină o despăgubire pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului unui om pe care îl consideră tatăl lor biologic; recurentele sunt două surori, născute în 1981 și respectiv 1988; ele fac parte din comunitatea romă din Bulgaria. La 19 octombrie 2016, I.S., care era concubinul și apoi curajul mamei lor, și-a pierdut viața într-un accident de circulație. În aprilie 2017, șoferul responsabil a fost condamnat la omor prin imprudență și condamnat la închisoare cu suspendare. Recurentele au introdus două acțiuni separate împotriva societății de asigurare a șoferului pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul lor moral. În cererile lor respective, ele au susținut că .I.S. a fost tatăl lor biologic, chiar dacă nu le-a recunoscut în mod oficial, pe care le-a crescut și a întreținut o relație apropiată cu ele până la moartea sa. În momentul introducerii acțiunilor recurentelor, conform celor trei decizii interpretative ale fostei Curți Supreme bulgare din 1961, 1969 și 1984, cercul titularilor de drepturi care ar putea primi despăgubiri pentru daune morale în caz de deces era limitat la membrii celor mai apropiate membri ai familiei, descendenții și ascendenții în linie dreaptă și de gradul întâi (copii și părinți), precum și la persoanele aflate într-o situație de fapt care au creat legături similare cu legăturile pe termen mediu Vanyo Todorov c. Bulgaria , n 31434/15, §§ 14-19, 21 iulie 2020). O nouă hotărâre interpretativă din 21 iunie 2018 a luat în considerare, în plus față de persoanele vizate de aceste decizii interpretative, orice persoană care a dovedit că a avut o legătură foarte apropiată cu victima, care a dus la acordarea unei despăgubiri, putea, de asemenea, să solicite despăgubiri pentru prejudiciul suferit. La cererea primului reclamant a fost respinsă de Tribunalul orașului Sofia la 30 octombrie 2018, iar la 14 iunie 2019 aceasta din urmă a susținut că reclamanta a fost fiica d.I.S. dar că filiația sa nu fusese stabilită în conformitate cu căile legale, astfel încât ea nu făcea parte din persoanele eligibile pentru despăgubiri în temeiul deciziei interpretative din 1961. Instanța de apel a considerat că, în această situație, instanțele nu ar trebui să încerce să stabilească existența sau nu a altor circumstanțe de natură să deschidă un drept la despăgubire, cum ar fi legăturile apropiate menționate în hotărârea din 21 iunie 2018 sau decizia din 1969. La 11 iunie 2020, Curtea Supremă de Casație a declarat recursul primei recurente neadmise. În ceea ce privește acțiunea celei de a doua recurente, într-o primă etapă Tribunalul orașului Sofia a făcut parțial dreptate în acest sens, dar, la 21 noiembrie 2019, tribunalul de apel a infirmat hotărârea și a respins acțiunea. Comisia a remarcat că reclamanta a susținut în cererea sa să fie fiica biologică d .I.S., dar nu a fost recunoscută. Fără a se face referire la hotărârea din 2018, instanța de apel a considerat că mărturia făcută de reclamantă, vagă și nu a fost făcută nici fapta că:I.S. au avut într-adevăr ridicat și nu au avut o relație deosebit de apropiată și de durabilă, comparabilă cu cea dintre părinți și copii. Pe de altă parte, Curtea de apel a menționat că recurenta a emis un certificat de naștere în care I.S. a fost indicat ca fiind tatăl său, dar că nu a tras niciun argument din acest document și nu a susținut că filiația sa a fost stabilită în mod legal printr-o recunoaștere de paternitate sau prin efectul prezumției de paternitate. Reamintind că principiul sistemului care reglementează procedura civilă nu permitea instanțelor să se pronunțe pe baza unor temeiuri juridice de care nu au fost sesizate, instanța de apel a declarat recursul celei de-a doua reclamante neacceptate. La 5 aprilie 2021, Curtea Supremă de Casație a declarat recursul celei de-a doua reclamante neacceptate. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurentele susțin că instanțele și-au interpretat în mod arbitrar cererile, nu și-au întemeiat deciziile pe argumentele invocate și pe dovezile furnizate și au pronunțat hotărâri în contradicție cu jurisprudența Curții Supreme de Casație. A fost ascultată în mod echitabil contestația privind drepturile și obligațiile de natură civilă ale recurentelor, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție? În special, hotărârile pronunțate de instanțele interne sunt suficient de motivate și fără arbitrale, astfel cum se prevede în această dispoziție (Bochan c. Ucraina (n [GC], n 22251/08, § 61 CEDH 2015 Dimitar Yordanov c. Bulgaria, n 3401/09, § 47-48, 6 septembrie 2018 . și Ramos Nunes de Carvalho e Sá c. Portugalia [GC], n 55391/13 și 2 altele, § 185, 6 noiembrie 2018)
Publié le 22 avril 2024
Requêtes n
os
672/21 et 48651/21
Eleonora Gyurgova SHIVIKOVA contre la Bulgarie
et Dafinka Gyurgova SHIKOVA contre la Bulgarie
introduites respectivement
le 3 décembre 2020 et le 24 septembre 2021
communiquées le 5 avril 2024
Les requêtes concernent, sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, l’équité des procédures dans lesquelles les requérantes ont cherché à obtenir une indemnité pour le préjudice moral subi à la suite du décès d’un homme qu’elles considèrent comme leur père biologique.
Les requérantes sont deux sœurs, nées respectivement en 1981 et 1988. Elles font partie de la communauté rom en Bulgarie.
Le 19 octobre 2016, I.S., qui était le concubin puis l’époux de leur mère, perdit la vie dans un accident de la circulation. En avril 2017, le conducteur responsable fut reconnu coupable d’homicide involontaire et condamné à une peine d’emprisonnement avec sursis.
Les requérantes introduisirent deux actions séparées contre la compagnie d’assurance du conducteur pour demander une indemnisation de leur préjudice moral. Dans leurs demandes respectives, elles firent valoir qu’I.S. était leur père biologique même s’il ne les avait pas formellement reconnues, qu’il les avait élevées et avait entretenu avec elles une relation proche jusqu’à son décès.
Au moment de l’introduction des actions des requérantes, selon trois décisions interprétatives de l’ancienne Cour suprême bulgare de 1961, 1969 et 1984, le cercle des ayants droit susceptibles de recevoir une indemnisation pour dommage moral en cas de décès était limité aux membres de la famille les plus proches – l’époux, les descendants et les ascendants en ligne droite et au premier degré (enfants et parents), ainsi que les personnes se trouvant dans une situation de fait ayant créé des liens similaires aux liens familiaux – le concubinage et le placement d’un enfant en vue de son adoption (pour un exposé du droit interne applicable, voir
Vanyo Todorov c. Bulgarie
, n
o
31434/15, §§ 14-19, 21 juillet 2020).
Un nouvel arrêt interprétatif du 21 juin 2018 considéra qu’en plus des personnes visées par ces décisions interprétatives, toute personne qui prouvait avoir eu un lien très proche avec la victime, justifiant l’octroi d’une indemnité, pouvait également prétendre à une réparation de son préjudice.
L’action de la première requérante fut rejetée par le tribunal de la ville de Sofia le 30 octobre 2018, puis par la cour d’appel le 14 juin 2019. Cette dernière nota que la requérante avait soutenu être la fille d’I.S. mais que sa filiation n’avait pas été établie selon les voies légales, de sorte qu’elle ne faisait pas partie des personnes pouvant prétendre à une indemnisation en application de la décision interprétative de 1961. La cour d’appel considéra que, dans cette situation, les juridictions ne devaient pas chercher à établir l’existence ou non d’autres circonstances de nature à ouvrir un droit à indemnisation, telles que les liens proches visés dans l’arrêt interprétatif du 21 juin 2018 ou la décision interprétative de 1969.
Le 11 juin 2020, la Cour suprême de cassation déclara le pourvoi de la première requérante non admis.
S’agissant de l’action de la deuxième requérante, dans un premier temps le tribunal de la ville de Sofia y fit partiellement droit mais, le 21 novembre 2019, la cour d’appel infirma le jugement et rejeta l’action. Elle nota que la requérante avait soutenu dans sa demande être la fille biologique d’I.S. mais ne pas avoir été reconnue. Sans faire référence à l’arrêt interprétatif de 2018, la cour d’appel considéra que le témoignage produit par la requérante, vague et non circonstancié, n’avait établi ni le fait qu’I.S. l’avait effectivement élevée ni qu’ils avaient une relation particulièrement proche et durable, comparable à celle entre parents et enfants.
La cour d’appel nota par ailleurs que la requérante avait produit un certificat de naissance dans lequel I.S. avait été indiqué comme étant son père, mais que l’intéressée n’avait tiré aucun argument de ce document et n’avait pas soutenu que sa filiation avait été légalement établie par une reconnaissance de paternité ou par l’effet de la présomption de paternité. Rappelant que le principe dispositif qui régissait la procédure civile ne permettait pas aux juridictions de statuer sur la base de fondements juridiques dont elles n’avaient pas été saisies, la cour d’appel estima qu’elle n’avait pas à commenter cette preuve.
Le 5 avril 2021, la Cour suprême de cassation déclara le pourvoi de la deuxième requérante non admis.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérantes soutiennent que les juridictions ont interprété leurs demandes de manière arbitraire, n’ont pas fondé leurs décisions sur les arguments soulevés et sur les preuves fournies et ont rendu des décisions en contradiction avec la jurisprudence de la Cour suprême de cassation.
La contestation sur les droits et obligations de caractère civil des requérantes a-t-elle été entendue équitablement, comme l’exige l’article 6 §
1 de la Convention
? En particulier, les décisions rendues par les juridictions internes sont-elles suffisamment motivées et exemptes d’arbitraire, comme l’exige cette disposition (
Bochan c. Ukraine (n
o
2)
[GC], n
o
;
Dimitar Yordanov c. Bulgarie
, n
o
3401/09, §§ 47-48, 6
septembre 2018
; et
Ramos Nunes de Carvalho e Sá c. Portugal
[GC], n
o
55391/13 et 2 autres, § 185, 6 novembre 2018)
?