Kolobov împotriva Rusiei

Reclamantul, dl Vladimir Ivanovich Kolovov, este un național rus care s-a născut în 1955 și trăiește în Magnitogorsk, în regiunea Chelyabinsk. Guvernul rus („ Guvernul”) a fost reprezentat de dna V. Milinchuk, atunci reprezentantul Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1999 fiul reclamantului, A. Kolovov, a fost suspectat de mai multe infracțiuni, inclusiv crimă. La 12 martie 1999, fiul reclamantului conducea mașina reclamantului VAZ-2108 când a fost oprit de poliție. În aceeași zi a fost elaborat un dosar de inspecție a mașinii. Reclamantul a fost informat că mașina a fost supusă unei ordine de reținere (реоение о налоδении ареста на имуво).

La 29 iulie 1999, un investigator din biroul procurorului Magnitogorsk a emis un ordin de depunere a mașinii, exprimat după cum urmează: „Avend examinat dosarul penal în ceea ce privește A. Kolov, și având în vedere faptul că activitatea sa penală a cauzat leziuni pecuniare [vicvențele]; având în vedere faptul că daunele nu au fost remediate în totalitate, precum și faptul că Kolov a folosit masina pentru comiterea infracțiunilor penale; observând că ancheta a stabilit că anumite părți ale mașinii au fost luate ca urmare a agresiunilor și crimelor împotriva proprietăților lor; în scopul de a returna proprietatea, de a asigura creanțe civile și de a confisca proprietatea, și în conformitate cu art. 175 din Codul de procedură penală RSFSR, ordon că masina, deținută de V. Kolobov și în posesia A. Kolobov, sunt blocați și plasați în parcarea [stația de poliție]”.

Potrivit listei de inventari elaborate la 29 iulie 1999 după o inspecție vizuală a exteriorului mașinii (pentru că nu era disponibilă cheie), mașina era în stare bună. Ca răspuns la plângerea reclamantului, prin scrisoarea din 15 noiembrie 1999 procurorul l-a informat după cum urmează: „...decretul impus de către investigator pe mașină... a fost legal și justificat deoarece mașina era o bucată de dovezi fizice în acest caz. Proprietatea lui Kolov din moment ce nu a fost proprietarul mașinii în cauză. O cerere de ridicare a ordinului de încălcare ar trebui adresată instanței de judecată împotriva A. Kolov.” La 26 aprilie 2000, Curtea Regională Chelyabinsk a condamnat fiul reclamantului de crimă și jaf.

El a fost condamnat la un termen de închisoare și a ordonat să plătească compensații victimelor. Potrivit Guvernului, se poate vedea din hotărârea că jaful a fost comis cu utilizarea mașinii reclamantului, deoarece diferite articole luate de la victime și arme de foc au fost transportate în acea mașină. În aceeași hotărâre, instanța de judecată a ridicat ordinul de reținere și a ordonat autorităților să returneze mașina la solicitant. Cu toate acestea, a susținut, de asemenea, că „ar trebui distruse părțile din organismul autovehiculului” neespecificate. Hotărârea a devenit finală la 19 februarie 2001. Ca răspuns la cererea reclamantului de returnare a mașinii, la 18 aprilie 2001, biroul procurorului orașului l-a informat că ar trebui să contacteze persoana responsabilă de parcarea de la stația de poliție pentru informații suplimentare.

Sediul de poliție, la rândul lor, a declarat reclamantului că a fost obligat să plătească o taxă de parcare. Reclamantul a refuzat. La 15 iunie 2001, biroul procurorului orașului a confirmat că această cerință este ilegală. Ca răspuns la încălcarea reclamantului, la 31 iulie 2001, biroul procurorului regional l-a informat că mașina va fi returnată la el la 3 august 2001. Mașina a fost returnată la el la acea dată într-o condiție delapidată. Potrivit reclamantului și un raport de experți elaborat la aceeași dată, pneurile au fost deteriorate și au lipsit două lumini de ceață. Reclamantul și dl K. au afirmat, de asemenea, că au lipsit mai multe obiecte (un stereo și speaker-ul său, un radio scanner, un kit de prim ajutor, un extinctor de incendiu, mașini de podea, etc.).

În septembrie 2001, reclamantul a introdus proceduri civile împotriva biroului procurorului orașului și a departamentului de poliție. Reclamațiile sale au citit după cum urmează: „La 12 martie 1999, mașina mea a fost dusă la parcarea de poliție din districtul Pravoberezhniy.

Cu toate acestea, un ordin de reținere a fost emis numai la 29 iulie 1999. În aceeași zi, a fost elaborată o listă de inventar...Așa cum a urmat de hotărârea din 26 aprilie 2000 privind fiul meu, masina a trebuit să fie returnată la mine ... Hotărârea a devenit finală în 19 februarie 2001...Mașina nu a fost returnată la mine pentru că [autoritățile] mi-a spus că trebuie să fie o taxă ... Am susținut prejudiciu material din cauza pierderii sau deteriorarea mai multor părți ale mașinii ...Acțiuni nejustificate și ilegale ale autorităților au cauzat suferință morală pentru că a trebuit să petrec timp și efort pentru inițierea procedurilor și plângeri ...” Cazul a fost atribuit unei justiții de pace în primul Circuit de Leninskiy din Magnitogorsk.

El a organizat mai multe audieri și a ordonat mai multe amânări, în special la cererea reclamantului, pentru a colecta probe și pentru a auzi martori. Judecătorul a decis că secția de poliție Pravorezhniy, precum și Ministerul Federal al Finanțelor și Biroul Procurorului General, au fost acuzații adecvate în acest caz. La 14 august 2002, Curtea a stabilit că mașina a fost considerată ca o dovadă fizică în cazul penal împotriva fiului reclamantului; a fost plasată în mod legal în parcarea de poliție. Justiția păcii, totuși, a considerat că refuzul autorităților de a returna mașina după februarie 2001 și cerința de a plăti pentru siguranța sa era ilegală. În legătură cu lista de inventari elaborată la 29 iulie 1999, instanța a considerat că materialele disponibile au confirmat pierderea luminilor de ceață, a stereoului și a altoraților săi, a scanerului radio și a aluminiului de podea, precum și a daunelor pneurilor.

Curtea a acordat în parte reclamația pecuniară, precum și a taxelor instanței, experților și avocatului. Curtea a stat, de asemenea, după cum urmează: „În ceea ce privește afirmația privind prejudiciile morale, instanța reiterează că compensarea în ceea ce privește suferința morală sau fizică cauzată de acțiunile care afectează drepturile neproprietă sau dobânda poate fi acordată în temeiul articolului 151 din Codul Civil. [Reclamantul] nu a prezentat nicio dovadă care să confirme că acțiunile respondenților au încălcat drepturile sau interesele sale personale neproprietate. În temeiul articolului 1099 § 2 din Codul Civil, compensarea în ceea ce privește suferința morală cauzată de o acțiune sau inacțiunea care afectează drepturile materiale ar trebui acordată, dacă este prescrisă de lege.

Legislația aplicabilă nu prevede compensații în ceea ce privește suferința morală cauzată de daunele unei mașini sau de întârziere în repatrierea sa la proprietar...” Reclamantul susține după cum urmează: „Curtea de primă instanță a respins în mod nedrept o parte din cererile mele pecuniare ... De asemenea, am fost refuzat compensația în ceea ce privește prejudiciile morale ... În ceea ce privește suferința morală, de la 12 martie la 29 iulie 1999 și de la 19 februarie la 3 august 2001 Nu am putut folosi masina mea; am fost obligat ilegal să plătesc o taxă de parcare și a trebuit să-mi petrec timpul și efortul în căutarea de remediere în fața autorităților naționale...” La 5 februarie 2003, Curtea de Districtului Leninski din Magnitogorsk a susținut hotărârea în următoarele termeni: „Curtea a respinsit corect reclamația privind daunele nepeciunele, deoarece [reșa reclamantul] a fost omis să justificării sau suferit psihologice.

În schimb, el a justificat aceasta cu privire la pierderile reale datorită imposibilității de utilizare a mașinii și pierderea timpului în recuperarea acesteia.” În noiembrie 2003, reclamantul a primit suma acordată.

The applicant, Mr Vladimir Ivanovich Kolobov, is a Russian national who was born in 1955 and lives in Magnitogorsk, in the Chelyabinsk Region. The Russian Government (“the Government”) were represented by Ms V. Milinchuk, the then Representative of the Russian Federation at the European Court of Human Rights. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. In 1999 the applicant’s son, A. Kolobov, was suspected of several offences, including murder. On 12 March 1999 the applicant’s son was driving the applicant’s car VAZ-2108 when he was stopped by the police. A car inspection record was drawn up on the same day. The car was taken to the district police station car park.

The applicant was told that the car was subject to a restraint order (решение о наложении ареста на имущество).

On 29 July 1999 an investigator from the Magnitogorsk prosecutor’s office issued an impounding order in respect of the car, worded as follows: “[H]aving examined the criminal case file in respect of A. Kolobov, and given that his criminal activity has caused pecuniary damage to [the victims]; considering that the damage has not been remedied in full, as well as the fact that Kolobov used the car for committing criminal offences; noting that the investigation has established that certain parts of the car were taken as a result of assaults and murders against their owners; for the purpose of returning the property, securing civil claims and confiscating property, and pursuant to Article 175 of the RSFSR Code of Criminal Procedure, I order that the car, owned by V. Kolobov and currently in the possession of A. Kolobov, be impounded and placed in the [police station] car park”.

According to the inventory list drawn up on 29 July 1999 after a visual inspection of the car’s exterior (because no key was available), the car was in good condition. In reply to the applicant’s complaint, by a letter of 15 November 1999 the prosecutor informed him as follows: “...the impounding order imposed by the investigator on the car...was lawful and justified because the car was a piece of physical evidence in the case. The seizure did not seek to secure civil claims or a confiscation order in respect of A. Kolobov’s property since he was not the owner of the car in question. A request for lifting the impounding order should be addressed to the court trying the case against A. Kolobov.” On 26 April 2000 the Chelyabinsk Regional Court convicted the applicant’s son of murder and robbery.

He was sentenced to a term of imprisonment and ordered to pay compensation to the victims. According to the Government, it could be seen from the judgment that the robbery had been committed with the use of the applicant’s car, as various items taken away from the victims and firearms had been transported in that car. In the same judgment, the trial court lifted the restraint order and ordered the authorities to return the car to the applicant. However, it also held that unspecified “parts of the car body should be destroyed”. The judgment became final on 19 February 2001. In reply to the applicant’s request for the car to be returned, on 18 April 2001 the town prosecutor’s office advised him that he should contact the person in charge of the police station car park for further information.

The police station, in their turn, told the applicant that he was obliged to pay a parking fee. The applicant refused. On 15 June 2001 the town prosecutor’s office confirmed that this requirement was unlawful. In reply to the applicant’s further complaint, on 31 July 2001 the regional prosecutor’s office informed him that the car would be returned to him on 3 August 2001. The car was returned to him on that date in a dilapidated condition. According to the applicant and an expert report drawn up on the same date, tyres were damaged and two fog lights were missing. The applicant and Mr K. also alleged that several objects (a stereo and its speakers, a radio scanner, a first-aid kit, a fire extinguisher, floor mats, etc.) were missing.

In September 2001 the applicant brought civil proceedings against the town prosecutor’s office and the police department. His claims read as follows: “On 12 March 1999 my car was taken to the Pravoberezhniy district police station car park. However, a restraint order was issued only on 29 July 1999. On the same day, an inventory list was drawn up...As followed from the judgment of 26 April 2000 concerning my son, the car had to be returned to me...The judgment became final on 19 February 2001...The car was not returned to me because the [authorities] told me that I had to be a fee...I sustained pecuniary damage because of the loss or deterioration of several parts of the car...Unreasonable and unlawful actions of the authorities caused moral suffering because I had to spend time and effort to initiate proceedings and complaints...” The case was assigned to a justice of the peace in the First Circuit of the Leninskiy District of Magnitogorsk.

He held several hearings and ordered several adjournments, in particular at the applicant’s request, to collect evidence and to hear witnesses. The judge decided that the Pravoberezhniy police station, as well as the federal Ministry of Finances and the Prosecutor General’s Office, were the appropriate defendants in the case. On 14 August 2002 the court established that the car had been considered as physical evidence in the criminal case against the applicant’s son; it had been lawfully placed in the police station car park. The justice of the peace, however, considered that the authorities’ refusal to return the car after February 2001 and the requirement to pay for its safekeeping had been unlawful.

With reference to the inventory list drawn up on 29 July 1999, the court considered that the available materials confirmed the loss of the fog lights, the stereo and its speakers, the radio scanner and the floor mats, as well as the damage to the tyres. The court granted the pecuniary claim in part, as well as the court, expert and lawyer’s fees. It awarded the applicant 11,725.37 Russian roubles. The court also held as follows: “As to the claim in respect of non-pecuniary damage, the court reiterates that compensation in respect of moral or physical suffering caused by actions affecting non-property rights or interest may be awarded under Article 151 of the Civil Code. [The applicant] adduced no evidence to confirm that the respondents’ actions had violated his personal non-property rights or interests.

Under Article 1099 § 2 of the Civil Code compensation in respect of moral suffering caused by an action or inaction affecting material rights should be awarded, if prescribed by law.

The applicable legislation does not provide for compensation in respect of moral suffering caused by the damaging of a car or by the delay in its return to the owner...” The applicant appealed arguing as follows: “The first-instance court wrongly rejected one part of my pecuniary claims...Also, I was refused compensation in respect of non-pecuniary damage...As to moral suffering, from 12 March to 29 July 1999 and from 19 February to 3 August 2001 I could not use my car; I was unlawfully required to pay a parking fee and had to spend my time and effort seeking redress before national authorities...” On 5 February 2003 the Leninskiy District Court of Magnitogorsk upheld the judgment in the following terms: “The court rightly dismissed the claim concerning non-pecuniary damage because [the applicant] had omitted to justify it with reference to any ill health or psychological distress.

Instead, he justified it with reference to real losses owing to the impossibility of using the car and the loss of time in reclaiming it.” In November 2003 the applicant received the amount awarded.