Simnos împotriva Greciei

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 13575/09 prezentate de Sotirios SIMNOS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care a avut loc la 13 septembrie 2011 într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinte, Anatoly Kovler, Peer Lorenzen, Elisabeth Steiner, Mirjana Lazarova Trajkovska, Linos-Ander Sicilianos, Erik Møse, judecători; și de Søren Nielsen, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 11 februarie 2009, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, dl Sotirios Simnos, este un resortisant grec, născut în 1955 și rezident în Atena.

El este reprezentat în fața Curții de către dl S. Bregiannos, avocat la Atena. Guvernul grec ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost angajat ca inspector forestier de către inspectarea pădurilor din insula Poros, în perioada 25 ianuarie 2005-3 martie 2005. La 5 august 2005, unul dintre subordonații săi a depus plângere împotriva sa pentru calomnie și nerespectarea îndatoririlor sale. La 19 septembrie 2008, procurorul districtual din Pireu l-a trimis pe reclamant în judecată la Tribunalul Corecțional Pireu al șefului infracțiunilor menționate mai sus. La 1 octombrie 2008, reclamantul l-a sesizat, prin intermediul avocatului său, pe procurorul districtual în apropierea instanței de apel din Pireu cu privire la o acțiune împotriva citației din 19 octombrie 2008. În acest scop, acesta completează formularul de cerere preimprimată.

El a indicat să fie prezentat în fața grefierului Parchetului Tribunalului Corecțional și a declarat recurs împotriva citației procurorului în apropierea tribunalului corecțional pentru motivele redactate de avocatul său și incluse într-o anexă la cerere, datată 29 September 2008, care conținea motivele invocate în sprijinul acțiunii sale și care constituia, împreună cu cererea, un document unic. Anexa a fost semnată de reclamant și de grefier, dar semnăturile lor erau înscrise pe o pagină separată a anexei. Prin decizia din 30 octombrie 2008, procurorul a respins recursul reclamantului ca inadmisibil în acest sens.

În conformitate cu art. 322 alineatul (1) din Codul de procedură penală, pârâtul citat pentru a fi judecat în fața tribunalului corecțional poate, în termen de zece zile de la notificarea citației, să sesizeze procurorul în apropierea instanței judecătorești cu privire la o cale de atac dacă consideră că rejudecarea sa în instanță este greșită din motive de fond sau de formă. Pentru a exercita această acțiune, care constituie o cale de atac extraordinară (...) trebuie să se redacteze o cerere în fața grefierului Parchetului (...), care trebuie să menționeze mijloacele de atac.

Dacă cererea nu menționează aceste motive sau dacă acestea sunt conținute într-un document depus separat sau anexat cererii (...), recursul este nul și trebuie respins ca inadmisibil, în conformitate cu art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală (...) Mai precis, cererea menționată anterior trebuie să respecte cerințele menționate la art. 148 din Codul de procedură penală, și anume să fie semnată de reclamant și de grefierul Parchetului (...). Aceaceasta este singura modalitate de a exercita acțiunea și nu este permis să se procedeze altfel, de exemplu prin depunerea unui document separat grefierului Parchetului, chiar dacă acest document este semnat de reclamant și de reprezentantul acestuia.

În cazul în care un stat membru consideră că un act de procedură nefondat nu îndeplinește condițiile prevăzute la alineatul (1) litera (a) punctul (ii) din prezentul articol, acesta poate fi considerat drept un act de procedură nefondat. În speță, citatul a fost adresat pârâtului la 24 septembrie 2008, iar acesta a introdus, prin intermediul avocatului său (...), pe lângă grefierul Parchetului lângă Tribunalul Corecțional Pireu și la timp (...) acțiunea menționată anterior. Cu toate acestea, această acțiune nu menționează niciun motiv. [L acuzat în acest sens] indică doar faptul că: el își expune mijloacele într-un document anexat pe care l-a depus și pe care îl numește în mod direct, dar fără ca acest document să poarte numele și semnătura grefierului competent pentru redactarea cererii, conform dispozițiilor art. 322 din Codul de procedură penală; prin urmare, acest document nu constituie o cerere.

În consecință, acțiunea care a fost formulată în fața grefierului Parchetului (...) și care nu menționează nici un motiv trebuie respinsă ca inadmisibilă. Reclamantul nu are la dispoziție nici o acțiune împotriva acestei decizii. Prin hotărârea din 19 februarie 2009, instanța corecțională a reclamantului. Dreptul și practica internă relevantă la art. 322 din Codul de procedură penală dispunea de dreptul și practica internă relevantă la care se face referire la art. 322 din Codul de procedură penală.

Acuzatul, care a fost citat direct în fața instanței de corecție, are dreptul, după ce a fost informat cu privire la concluziile anchetei preliminare, de a sesiza procurorul competent în apropierea instanței de judecată, în termen de zece zile de la notificarea citatului (...) Această acțiune se introduce prin intermediul unei instanțe scrise în fața grefierului Parchetului (...) care are obligația de a informa procurorul în acest sens în apropierea instanței de corecție și de a-i prezenta în același timp cererea. Procurorul general are obligația de a se pronunța în termen de zece zile de la primirea acțiunii, fie prin respingerea acesteia, fie prin organizarea unei anchete preliminare sau a unei anchete suplimentare, în locul cărora poate fie să respingă recursul, fie să supună cauza camerei de acuzare.

El poate, de asemenea, ordona o instrucțiune, pe care se aplică dispozițiile art. 308 alin. (3), fără a se permite o nouă acțiune (...). Decizia procurorului care respinge recursul este notificată pârâtului în conformitate cu art. 155 și următoarele. În cazul în care termenul scurs între notificare și data laminării este egal cu cel puțin jumătate din termenul de citație, pârâtul are obligația de a contesta pentru a fi judecat fără a fi citat din nou. În conformitate cu jurisprudența, pentru ca acțiunea împotriva citației să fie admisibilă, este necesar ca cererea, care constituie actul din statul membru în cauză, să indice motivele invocate în sprijinul acțiunii (Curtea de Casație, 1211/1994, 753/2000 și 1039/2000).

Mijloacele conținute în observațiile ulterioare nu pot remedia cauza care decurge din lipsa mijloacelor în cadrul cererii, cu excepția cazului în care cererea este depusă în același timp cu mai puțin de un document separat care conține aceste motive și care este semnat atât de persoana care exercită acțiunea, cât și de grefierul Parchetului (Curtea de Casație 753/2000 și 1620/2000). În plus, art. 148 alineatele (2) din același cod prevede că "confirmatul de primire" [ekthesi] este documentul întocmit de un funcționar care intervine în procedura penală, prin care acesta certifică actele pe care le-a efectuat el însuși (...) GRIEF Invouchat la art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță.

Recurentul se plânge de o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță, pe motiv că procurorul aflat în apropierea instanței de recurs ar fi dat dovadă de o declarație excesivă prin declararea recursului său inadmisibil și pe care l-ar fi refuzat să examineze fondul afirmațiilor sale. În acest sens, acesta invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, a cărui parte relevantă în speță este astfel formulată Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. Guvernul susține că art. 6 alin. (1) nu se aplică în speță.

Acesta arată că acțiunea prevăzută la art. 322 din Codul de procedură penală nu este îndreptată împotriva unei hotărâri judecătorești sau a unei hotărâri a camerei de judecată și că procurorul care se pronunță asupra acestei acțiuni verifică legalitatea și regularitatea deciziei prin care procurorul din apropierea tribunalului corecțional l-a rejudecat pe acesta. El adaugă că, în cazul în care procurorul se află în apropierea instanței judecătorești, acesta introduce cazul în fața camerei de judecată a tribunalului corecțional, care ar decide să retrimită sau nu acuzarea în instanță, la sfârșitul unei propuneri a procurorului în apropierea tribunalului corecțional, făcută în deplină independență față de procurorul din apropierea instanței judecătorești.

În cazul în care procurorul respinge acțiunea în apropierea instanței judecătorești, decizia de respingere ar fi notificată pârâtului. În continuare, guvernul arată că, atunci când procurorul se află în apropierea instanței judecătorești, acesta acceptă recursul pârâtului, puterea sa se limitează la a transmite cauza camerei de judecată, căreia îi revine decizia de a retrimite acuzatul în judecată sau de a renunța la acuzații. 17083/90, decizia din 8 aprilie 1991, în care Comisia a ajuns la concluzia că o ordonanță de trimitere era pur pregătitoare, că nu a legat în niciun fel instanța de fond și că nu a luat nicio hotărâre cu privire la drepturile și obligațiile cu caracter civil sau la temeinicia unei acuzații în materie penală.

La rândul său, reclamantul susține că, prin art. 322 din Codul de procedură penală, legiuitorul a extins domeniul de aplicare al articolului 6 din Convenție pentru a include opusul dreptului de a avea acces la o instanță, fie, după părerea sa, dreptul de a nu fi rejudecat în instanță. Pentru aceasta, legiuitorul i-ar fi permis acestuia să se adreseze unei autorități judiciare superioare, procurorul aproape de instanță, și să conteste acuzațiile aduse împotriva sa într-un stadiu anterior celui în fața judecătorului din fond. Potrivit reclamantului, cazul său se deosebește de cazul Mosboux menționat anterior.

: în aceasta din urmă, la … În cele din urmă, potrivit reclamantului, faptul că este vorba de o cameră de acuzare care se pronunță asupra temeiniciei acuzației, și nu de procurorul care se află lângă tribunalul judecătoresc nu este suficient pentru a concluziona că nu se aplică art. 6: de fapt, acceptarea acțiunii de către procuror ar constitui primul pas spre relaxarea pârâtului. Curtea amintește că art. 6 are ca scop principal, în materie penală, de a asigura un proces echitabil în fața unui tribunal competent să decidă cu privire la temeinicia acuzației, dar că nu rezultă din aceasta că: el nu se interesează de fazele care se desfășoară înainte de procedura de judecată.

Astfel, anumite cerințe de la art. 6 pot juca un rol înainte de sesizarea judecătorului din fond dacă și în măsura în care lipsa lor inițială de observare riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului (Imbrioscia c. Elveția, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, §§ 36-38, seria A n 275). Curtea ia notă de faptul că acțiunea instituită prin art. 322 din Codul de procedură penală nu constituie o cale de atac penală, în sensul clasic al termenului, ci o măsură înainte de a spune drept, adică o măsură pur pregătitoare. În plus, camera de acuzare nu este legată în niciun fel de acțiunea procurorului în apropierea instanței de recurs (a se vedea mutatis mutandis Mosbeux c. Belgia Pe de altă parte, Curtea amintește în această privință că procurorul îl întruchipează pe reprezentantul autorităților publice însărcinat cu apărarea interesului general (Gugue și SGEN-CFDTc.

Franța (dec.), nr. 59821/00, 6 ianuarie 2004) și, într-o procedură penală, constituie una dintre cele două părți care se află în boxă, cea care reprezintă acuzația (zervakis c. Grecia (dec.), 64321/01, 29 noiembrie 2001 Cu alte cuvinte, procurorul nu hotărăște cu privire la o acuzație în materie penală pe bună dreptate, în aceste condiții, Curtea consideră că art. 6 alin. (1) din Convenție nu găsește nici o cale de a aplica în speță. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 13575/09 présentée par Sotirios SIMNOS contre la Grèce La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 13 septembre 2011 en une chambre composée de : Nina Vajić, présidente, Anatoly Kovler, Peer Lorenzen, Elisabeth Steiner, Mirjana Lazarova Trajkovska, Linos-Alexandre Sicilianos, Erik Møse, juges, et de Søren Nielsen, greffier de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 11 février 2009, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Sotirios Simnos, est un ressortissant grec, né en 1955 et résidant à Athènes.

Il est représenté devant la Cour par M e S. Bregiannos, avocat à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par la déléguée de son agent, M me G. Papadaki, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le requérant fut employé comme inspecteur forestier par l’inspection des forêts de l’île de Poros du 25 janvier 2005 au 3 mars 2005. Le 5 août 2005, l’un de ses subordonnés porta plainte contre lui pour diffamation et manquement aux devoirs de sa fonction. Le 19 septembre 2008, le procureur près le tribunal correctionnel du Pirée renvoya le requérant en jugement devant le tribunal correctionnel du Pirée du chef des infractions susmentionnées.

Le 1 er octobre 2008, le requérant saisit, par l’intermédiaire de son avocat, le procureur près la cour d’appel du Pirée d’un recours contre la citation à comparaître du 19 septembre. A cet effet, il remplit le formulaire de requête préimprimé. Il y indiqua s’être présenté devant le greffier du parquet du tribunal correctionnel et avoir déclaré recourir contre la citation à comparaître du procureur près le tribunal correctionnel pour les motifs rédigés par son avocat et figurant dans une annexe à la requête, datée du 29 septembre 2008, qui contenait les moyens invoqués à l’appui de son recours et qui constituait avec la requête un document unique. L’annexe était signée par le requérant et le greffier, mais leurs signatures étaient apposées sur une page séparée de l’annexe.

Par une décision du 30 octobre 2008, le procureur près la cour d’appel du Pirée rejeta en ces termes le recours du requérant comme irrecevable : « Selon l’article 322 § 1 du code de procédure pénale, l’accusé cité à comparaître pour être jugé devant le tribunal correctionnel peut, dans un délai de dix jours à compter de la notification de la citation, saisir le procureur près la cour d’appel d’un recours s’il estime que son renvoi en jugement est erroné pour des motifs de fond ou de forme. Pour exercer ce recours, qui constitue une voie de recours extraordinaire (...) il faut rédiger une requête devant le greffier du parquet (...), qui doit mentionner les moyens du recours.

Si la requête ne mentionne pas ces moyens, ou si ceux-ci sont contenus dans un document déposé séparément ou annexé à la requête (...), le recours est nul et doit être rejeté comme irrecevable, conformément à l’article 476 § 1 du code de procédure pénale (...) Plus précisément, la requête susmentionnée doit respecter les exigences mentionnées à l’article 148 du code de procédure pénale, à savoir être signée par le requérant et le greffier du parquet (...). Il s’agit là de la seule façon de procéder pour exercer le recours et il n’est pas permis de procéder autrement, par exemple en déposant au greffier du parquet un document séparé, même si ce document est signé par le requérant et son représentant.

L’exercice du recours avec un tel document séparé constitue un acte procédural non fondé qui doit être déclaré irrecevable pour non-respect de la forme requise par la loi. En l’espèce, la citation à comparaître a été signifiée à l’accusé le 24 septembre 2008 et celui-ci a introduit, par l’intermédiaire de son avocat (...), auprès du greffier du parquet près le tribunal correctionnel du Pirée et dans les délais (...) le recours susmentionné. Toutefois, ce recours ne mentionne aucun moyen. [L’accusé y] indique seulement qu’il expose ses moyens dans un document annexe qu’il a déposé et qu’il nomme requête, mais sans que ce document porte le nom et la signature du greffier compétent pour la rédaction de la requête, comme l’exige l’article 322 du code de procédure pénale.

Ce document ne constitue donc pas une requête. En conséquence, le recours qui a été rédigé devant le greffier du parquet (...) et qui ne mentionne aucun moyen doit être rejeté comme irrecevable. » Le requérant ne disposait d’aucun recours contre cette décision. Par un arrêt du 19 février 2009, le tribunal correctionnel acquitta le requérant. B. Le droit et la pratique internes pertinents L’article 322 du code de procédure pénale dispose : « 1. L’accusé qui a été cité à comparaître directement devant le tribunal correctionnel a le droit, après avoir été informé des conclusions de l’enquête préliminaire, de saisir d’un recours le procureur compétent près la cour d’appel, dans un délai de dix jours à compter de la notification de la citation (...) Ce recours est introduit au moyen d’une requête rédigée devant le greffier du parquet (...) qui a l’obligation d’en informer le procureur près le tribunal correctionnel et de lui soumettre en même temps la requête.

2. Le procureur près la cour d’appel a l’obligation de se prononcer dans un délai de dix jours à compter de la réception du recours, soit en rejetant celui-ci soit en ordonnant une enquête préliminaire ou un complément d’enquête, à l’issue desquels il peut soit rejeter le recours soit soumettre l’affaire à la chambre d’accusation. Il peut aussi ordonner une instruction, à l’issue de laquelle s’applique ce que prévoit l’article 308 § 3, sans qu’un nouveau recours soit permis (...). La décision du procureur près la cour d’appel qui rejette le recours est notifiée à l’accusé conformément aux articles 155 et suivants. Si le délai écoulé entre la notification et la date de l’audience est égal à au moins la moitié du délai de citation, l’accusé a l’obligation de comparaître afin d’être jugé sans être à nouveau cité.

» Selon la jurisprudence, pour que le recours contre la citation à comparaître soit recevable, il faut que la requête, qui constitue l’acte introductif d’instance, indique les moyens invoqués à l’appui du recours (Cour de cassation, 1211/1994, 753/2000 et 1039/2000). Les moyens contenus dans des observations ultérieures ne peuvent pas remédier à l’irrecevabilité qui découle de l’absence des moyens dans la requête, sauf si la requête est déposée en même temps qu’un document séparé contenant ces motifs et signé à la fois par la personne qui exerce le recours et par le greffier du parquet (Cour de cassation 753/2000 et 1620/2000).

En outre, l’article 148 § 2 du même code prévoit : « L’accusé de réception [ ekthesi ] est le document rédigé par un fonctionnaire qui intervient dans la procédure pénale, par lequel celui-ci certifie des actes qu’il a accomplis lui-même (...) » GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation de son droit d’accès à un tribunal. EN DROIT Le requérant se plaint d’une violation de son droit d’accès à un tribunal, au motif que le procureur près la cour d’appel aurait fait preuve d’un formalisme excessif en déclarant son recours irrecevable et qu’il aurait refusé d’examiner le fond de ses allégations. Il invoque à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente en l’espèce est ainsi libellée : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

» Le Gouvernement soutient que l’article 6 § 1 ne s’applique pas en l’espèce. Il indique que le recours prévu à l’article 322 du code de procédure pénale n’est pas dirigé contre une décision judiciaire ou une décision de la chambre d’accusation, et que le procureur près la cour d’appel qui se prononce sur ce recours vérifie la légalité et la régularité de la décision par laquelle le procureur près le tribunal correctionnel a renvoyé l’accusé en jugement. Il ajoute que, si le procureur près la cour d’appel accueille le recours, il introduit l’affaire devant la chambre d’accusation du tribunal correctionnel. Celle-ci déciderait de renvoyer ou non l’accusé en jugement, à l’issue d’une proposition du procureur près le tribunal correctionnel, faite en toute indépendance par rapport au procureur près la cour d’appel.

En cas de rejet du recours par le procureur près la cour d’appel, la décision de rejet serait notifiée à l’accusé. Le Gouvernement expose ensuite que, lorsque le procureur près la cour d’appel accueille le recours de l’accusé, son pouvoir se limite à transmettre l’affaire à la chambre d’accusation, à qui revient la décision de renvoyer l’accusé en jugement ou d’abandonner les poursuites. Il se réfère ensuite à la décision de la Commission dans l’affaire Mosbeux c. Belgique (n o 17083/90, décision d’irrecevabilité du 8 avril 1991), dans laquelle la Commission avait conclu qu’une ordonnance de renvoi était purement préparatoire, qu’elle ne liait en rien le juge de fond et qu’ainsi elle ne décidait ni d’une contestation sur des droits et obligations de caractère civil ni du bien-fondé d’une accusation en matière pénale.

Le requérant, quant à lui, soutient que, par l’article 322 du code de procédure pénale, le législateur a étendu le champ d’application de l’article 6 de la Convention pour y inclure le contraire du droit d’accès à un tribunal, soit, d’après lui, le droit de ne pas être renvoyé en jugement. Pour cela, le législateur aurait permis à l’accusé de s’adresser à une autorité judiciaire supérieure, le procureur près la cour d’appel, et de contester les accusations portées contre lui à un stade antérieur à celui devant le juge du fond. D’après le requérant, son affaire se distingue de l’affaire Mosbeux précitée : dans cette dernière, l’intéressé aurait dénoncé une violation de l’égalité des armes parce qu’il n’aurait pas disposé du droit de faire opposition à l’ordonnance de renvoi devant le tribunal correctionnel, alors que le ministère public et la partie civile auraient, eux, disposé d’un droit d’opposition contre les ordonnances de non-lieu.

Enfin, selon le requérant, le fait que ce soit la chambre d’accusation qui se prononce sur le bien-fondé de l’accusation et non le procureur près la cour d’appel ne suffit pas pour conclure à l’inapplicabilité de l’article 6 : en fait, l’acceptation du recours par le procureur constituerait le premier pas vers la relaxe de l’accusé. La Cour rappelle que l’article 6 a pour finalité principale, au pénal, d’assurer un procès équitable devant un tribunal compétent pour décider du bien-fondé de l’accusation, mais qu’il n’en résulte pas qu’il se désintéresse des phases se déroulant avant la procédure de jugement.

Ainsi, certaines exigences de l’article 6 peuvent jouer un rôle avant la saisine du juge du fond si et dans la mesure où leur inobservation initiale risque de compromettre gravement le caractère équitable du procès ( Imbrioscia c. Suisse , arrêt du 24 novembre 1993, §§ 36-38, série A n o 275). La Cour note que le recours institué par l’article 322 du code de procédure pénale ne constitue pas une voie de recours pénale, au sens classique du terme, mais une mesure avant dire droit, c’est-à-dire une mesure purement préparatoire. De plus, la chambre d’accusation n’est aucunement liée par l’action du procureur près la cour d’appel (voir, mutatis mutandis , Mosbeux c. Belgique , précitée).

Par ailleurs, la Cour rappelle à cet égard que le procureur incarne le représentant de la puissance publique chargé de la défense de l’intérêt général ( Guigue et SGEN-CFDT c. France (déc.), n o 59821/00, 6 janvier 2004) et, dans une procédure pénale, constitue l’une des deux parties qui s’affrontent à la barre, celle qui représente l’accusation ( Zervakis c. Grèce (déc.), n o 64321/01, 29 novembre 2001. En d’autres termes, le procureur ne décide pas du « bien-fondé d’une accusation en matière pénale ». Dans ces conditions, la Cour estime que l’article 6 § 1 de la Convention ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente