SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 74676/10 Dimitra ZORBA împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 26 aprilie 2016 într-un comitet compus din Ledi Bianku, președinte, Linos-Aleš Pejchal, judecători, și Abel Campos, grefier de secțiune, având în vedere cererea formulată la 7 octombrie 2010, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, dl Dimitra Zorba, este o resortisantă greacă născută în 1956 și rezidentă în Pireu. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul Chirdaris, avocat în barou dai. A fost reprezentat de delegații agentului său, dl K. Nasopoulou și dl A. Maggripi, director și auditor la Consiliul juridic al statului respectiv. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 6 iunie 2006, M. și C.M. au depus plângere împotriva recurentei șefilor de denunțarea judiciară falsă, mărturie mincinoasă și calomnie. La 4 decembrie 2006, recurenta s-a prezentat în fața judecătorului în apropierea Tribunalului de Poliție din Piraeea ( πταισματοδίκης Πειραιά ) pentru a explica. La o dată nespecificată, au fost inițiate acțiuni penale împotriva recurentei. La 4 iulie 2007, judecătorul a invitat-o pe reclamantă să-și prezinte apărarea și să răspundă acuzațiilor aduse împotriva ei. La 24 septembrie 2007, procurorul districtual aproape de curtea de apel a Pireu cita reclamanta să se prezinte în fața instanței de apel a Pireuului care se află ca instanță de primă instanță în formațiune de trei judecători (τριμελές εφετείο πλημελημάτης Πειραιά ) la 15 ianuarie 2008, pentru a fi judecat pentru denunțarea falsă; citația a fost notificată recurentei la 5 noiembrie 2007. La 15 noiembrie 2007, recurenta a introdus recursul împotriva citației în fața procurorului la tribunalul din Pireu. 10. La 13 decembrie 2007, camera de judecată a Tribunalului de apel din Pireu a amânat, în temeiul articolului 59 din Codul de procedură penală, examinarea plângerii până la încheierea procedurii penale într-o cauză privind urmărirea penală împotriva M.M. și C.M. pentru calomnie, insultare, amenințare și încălcare a demnității sexuale, ca urmare a unei plângeri depuse de reclamantă cu privire la aceleași fapte (în ceea ce privește cauza), întrucât încheierea celei de-a doua cauze ar avea un impact decisiv asupra sorții plângerii împotriva reclamantei. 11. La 15 septembrie 2009, instanța de apel a Pireuului și-a publicat hotărârea 1233/2009 în a doua cauză. 12. La 29 martie 2010, procurorul a propus camerei de judecată din Pireu să pună capăt urmăririi penale împotriva reclamantei. 13. La 7 aprilie 2010, camera de acuzare a instanței de apel a aprobat propunerea procurorului general de încheiere a procedurilor penale împotriva reclamantei. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta se plânge de durata excesivă a procedurii în fața instanțelor penale. Invocând art. 13 din Convenție, se plânge de absența în dreptul intern a unei acțiuni efective în această privință. Recurenta susține că durata procedurii în litigiu a fost excesivă. În plus, aceasta se plânge de inexistența oricărei instanțe interne competente să facă o plângere în această privință. Aceasta invocă articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, ale căror părți relevante sunt astfel formulate art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 16. Guvernul consideră că autoritățile judiciare au demonstrat, în speță, diligența necesară și consideră că ar trebui să se deducă din durata generală a procedurii perioada de doi ani și patru luni (de la decembrie 2007 - 29 martie 2010) sau alternativ cea de un an și zece luni (de la 13 decembrie 2007 la 15 septembrie 2009), în cursul căreia examinarea cauzei a trebuit să fie amânată. În opinia sa, durata rămasă a procedurii în cauză nu este rezonabilă, pentru o instanță de jurisdicție. În această privință, acesta susține că, în speță, suspendarea examinării cauzei în etapa preliminară a procedurii era legată de litispendența procedurii împotriva M.M. și C.M., din care, la rândul său, era decisivă pentru examinarea temeiniciei acuzațiilor care îi revin recurentei. Pe de altă parte, potrivit guvernului, autoritățile interne, prin amânarea examinării cauzei, au acționat în conformitate cu art. 59 din Codul de procedură penală, practica juridică internă referitoare la aceasta, precum și cerințele art. 6 din Convenție. Recurenta consideră că durata procedurii în speță a fost excesivă 17. Curtea consideră că, având în vedere informațiile furnizate de părți, perioada care trebuie luată în considerare a început la 4 iulie 2007, data la care reclamanta a fost invitată să-și prezinte apărarea și se încheie la 7 aprilie 2010, data la care camera de acuzare a Tribunalului de apel din Pireu a pus capăt urmăririi penale împotriva acesteia. Prin urmare, procedura a durat doi ani și nouă luni pentru o instanță judecătorească 18. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Michelioudakis c. Grecia, n 54447/10, 3 aprilie 2012) 19. Curtea nu pierde din vedere faptul că procedura în cauză a trebuit să fie suspendată în temeiul articolului 59 din Codul de procedură penală, până la finalizarea procedurii penale împotriva M.M. și C.M. prin decizia definitivă, deoarece încheierea acestei proceduri ar avea un impact decisiv asupra examinării temeiniciei acuzațiilor care o afectează pe reclamantă. În plus, Curtea nu poate pune la îndoială necesitatea acestei măsuri, adoptată de camera de judecată în conformitate cu dreptul intern. În această privință, Curtea amintește că, în cazul în care art. 6 din Convenție prevede caracterul cel mai potrivit al procedurilor judiciare, acesta consacră, de asemenea, principiul, mai general, al unei bune administrări a justiției. În circumstanțele cauzei, suspendarea examinării cauzei se dovedește a fi compatibilă cu echilibrul corect care trebuie între diversele aspecte ale acestei cerințe fundamentale (Pafitis și altele c. Grecia , 26 februarie 1998, Rec., 1998, Rec., 1998, Hotărârea și Deciziile 1998-I, § 97 20). În acest sens, Curtea subscrie la argumentul guvernului potrivit căruia nu se poate lua în considerare perioada de suspendare a procedurii, la care instanțele interne au procedat în conformitate cu dreptul intern (a se vedea Smolnik c. Republica Cehă (dec.), n 18302/02, 1 martie 2005 și Laghouati și alte Luxemburg , În consecință, perioada de un an și nouă luni între 13 decembrie 2007 și 15 septembrie 2009, în cursul căreia prezenta procedură a trebuit suspendată, în așteptarea procedurii împotriva M. și C. M, împotriva căreia recurenta nu conduce nicio plângere și a cărei durată nu este rezonabilă; prin urmare, procedura în litigiu este de aproximativ un an pentru o instanță judecătorească, ceea ce, în sine, este departe de a fi rezonabilă pentru o instanță judecătorească (Karambatsou c. Grecia (dec.), nr. 40138/09, 27 martie 2012 și Papazetis și alții (dec.), 5247/14, 24 martie 2015). În această privință, Comisia observă că: după publicarea hotărârii în cauza a doua, camera de acuzare este pronunțată în termen de mai puțin de șapte luni în cauza, prin care se pune capăt urmăririi penale împotriva recurentei. În consecință, termenul respectiv nu poate fi considerat incompatibil cu cerințele articolului 6 alineatul (1) din convenție. 22. Având în vedere că, în ansamblul elementelor colectate, Curtea consideră că, în speță, nu a depășit termenul rezonabil de la art. 6 alineatul (1) din Convenție. 23. Prin urmare, este necesar să se respingă acest aspect pentru lipsa evidentă de temei, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. 24. În ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 13 din Convenție, Curtea amintește că această dispoziție a fost interpretată ca necesitând o acțiune în dreptul intern decât în cazul în care, în ceea ce privește obiecțiunile care pot fi considerate ca fiind reprobabile, conform Convenției (a se vedea, printre altele, Boyle și Rice c. Regatul Unit, 21 iunie 1988, § 52, seria A n 131 25). Având în vedere concluziile sale menționate anterior cu privire la litigiul întemeiat pe art. 6 alineatul (1), Curtea consideră că reclamanta nu are niciun motiv de apărare în temeiul articolului 13 din Convenție (a se vedea Passaris c. Grecia, (dec.), nr. 5334/07, 24 septembrie 2009). Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 19 mai 2016. Abel Campos Ledi Bianku Modululer Președintele
Requête n
o
74676/10
Dimitra ZORBA
contre la Grèce
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 26 avril 2016 en un comité composé de
:
Ledi Bianku,
président,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Aleš Pejchal,
juges,
et de Abel Campos,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 7 octobre 2010,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, M
me
Dimitra Zorba, est une ressortissante grecque née en 1956 et résidant au Pirée. Elle a été représentée devant la Cour par M
e
V.
Chirdaris, avocat au barreau d’Athènes.
2.
Le gouvernement grec («
le Gouvernement
») a été représenté par les déléguées de son agent, M
mes
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Le 6 juin 2006, M.M et C.M portèrent plainte contre la requérante des chefs de fausse dénonciation judiciaire, faux témoignage et diffamation.
5.
Le 4 décembre 2006, la requérante se présenta devant le juge près le tribunal de police du Pirée (
πταισματοδίκης Πειραιά
) pour s’expliquer.
6.
À une date non précisée, des poursuites pénales furent engagées contre la requérante.
7.
Le 4 juillet 2007, le juge près le tribunal de police du Pirée invita la requérante à exposer sa défense et répondre des accusations portées contre elle.
8.
Le 24 septembre 2007, le procureur près la cour d’appel du Pirée cita la requérante à comparaître devant la cour d’appel du Pirée siégeant comme juridiction de première instance en formation de trois juges (
τριμελές εφετείο πλημμελημάτων Πειραιά
) le 15
janvier 2008, pour y être jugée pour fausse dénonciation. La citation à comparaître fut notifiée à la requérante le 5
novembre 2007.
9.
Le 15 novembre 2007, la requérante introduisit son recours contre la citation à comparaître devant le procureur près la cour d’appel du Pirée.
10.
Le 13 décembre 2007, la chambre d’accusation de la cour d’appel du Pirée ajourna, sur le fondement de l’article 59 du code de procédure pénale, l’examen de la plainte jusqu’à ce que la procédure pénale dans une affaire relative aux poursuites engagées contre M.M et C.M pour diffamation, injure, menace et atteinte à la dignité sexuelle, suite à une plainte déposée par la requérante et concernant les mêmes faits (deuxième affaire), soit terminée, car l’issue de la deuxième affaire aurait une incidence déterminante sur le sort de la plainte contre la requérante.
11.
Le 15 septembre 2009, la cour d’appel du Pirée publia son arrêt
n
o
1233/2009 dans la deuxième affaire.
12.
Le 29 mars 2010, le procureur près la cour d’appel du Pirée proposa à la chambre d’accusation de la cour d’appel du Pirée de mettre fin aux poursuites pénales engagées contre la requérante.
13.
Le 7 avril 2010, la chambre d’accusation de la cour d’appel entérina la proposition du procureur, mettant fin aux poursuites pénales engagées contre la requérante.
14.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée excessive de la procédure devant les juridictions pénales. Invoquant l’article 13 de la Convention, elle se plaint de l’absence en droit interne d’un recours effectif à cet égard.
Sur la violation alléguée des articles 6 § 1 et 13 de la Convention
15.
La requérante allègue que la durée de la procédure litigieuse a été excessive. De plus, elle se plaint de l’inexistence d’une quelconque juridiction interne compétente pour connaître d’une plainte à ce sujet. Elle invoque les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Article 13
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
16.
Le Gouvernement estime que les autorités judiciaires ont fait preuve, en l’espèce, de la diligence requise. Il considère qu’il faudrait déduire de la durée globale de la procédure la période de deux ans et quatre mois environ (du
13
décembre 2007 au 29 mars 2010) ou alternativement celle d’un an et dix mois (du 13 décembre 2007 au 15 septembre 2009), pendant laquelle l’examen de l’affaire a dû être ajourné. Il s’ensuit, selon lui, que la durée restante de la procédure litigieuse n’est pas déraisonnable, pour une instance de juridiction. À cet égard, il affirme qu’en l’espèce la suspension de l’examen de l’affaire au stade préliminaire de la procédure était liée à la litispendance de la procédure engagée contre M.M et C.M, dont l’issue était déterminante pour l’examen du bien-fondé des accusations pesant sur la requérante. Par ailleurs, selon le Gouvernement, les autorités internes en procédant à l’ajournement de l’examen de l’affaire ont agi en conformité avec l’article 59 du code de procédure pénale, la pratique jurisprudentielle interne y relative, ainsi que les exigences de l’article 6 de la Convention. La requérante estime que la durée de la procédure en l’espèce a été excessive.
17.
La Cour considère, qu’au vu des informations fournies par les parties, la période à prendre en compte a débuté le 4 juillet 2007, date à laquelle la requérante a été invitée à exposer sa défense, et s’est terminée le 7 avril 2010, date à laquelle la chambre d’accusation de la cour d’appel du Pirée a mis fin aux poursuites engagées contre elle. La procédure a donc duré deux ans et neuf mois pour une instance de juridiction.
18.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,
Michelioudakis c. Grèce
, n
o
54447/10, 3 avril 2012)
19.
La Cour ne perd pas de vue que la procédure en cause a dû être suspendue sur le fondement de l’article 59 du code de procédure pénale, jusqu’à ce que la procédure pénale engagée contre M.M et C.M soit terminée par une décision définitive, car l’issue de cette procédure aurait une incidence déterminante sur l’examen du bien-fondé des accusations pesant sur la requérante. En outre, la Cour ne saurait mettre en doute la nécessité de cette mesure, prise par la chambre d’accusation conformément au droit interne. À cet égard, la Cour rappelle que si l’article 6 de la Convention prescrit la célérité des procédures judiciaires, il consacre aussi le principe, plus général, d’une bonne administration de la justice. Dans les circonstances de la cause, la suspension de l’examen de l’affaire se révèle compatible avec le juste équilibre à ménager entre les divers aspects de cette exigence fondamentale (
Pafitis et autres c. Grèce
, 26
février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, § 97).
20.
En l’occurrence, la Cour souscrit à l’argument du Gouvernement selon lequel l’on ne saurait prendre en compte la période de suspension de la procédure, à laquelle les juridictions internes ont procédé en conformité avec le droit interne (voir
Smolnik c. République Tchèque
(déc.), n
o
18302/02, 1
er
mars 2005 et
Laghouati et autres
c.
Luxembourg
, n
o
33747/02, § 34, 5 avril 2007). Dès lors, il convient de déduire de la durée globale de la procédure la période d’un an et neuf mois écoulée entre le 13
décembre
2007 et le 15 septembre 2009, pendant laquelle la présente procédure a dû être suspendue, dans l’attente de l’issue de la procédure contre M. M. et C. M, contre laquelle la requérante ne dirige aucune reproche et dont la durée n’apparaît pas déraisonnable. La procédure litigieuse qu’il y a lieu de prendre en compte est donc d’un an environ pour une instance de juridiction, ce qui, en soi, est loin d’être déraisonnable pour une instance de juridiction (
Karambatsou c. Grèce
(déc.), n
o
40138/09, 27
mars
2012 et
Papazetis et autres
(déc.), n
o
5247/14, 24 mars 2015).
21.
D’ailleurs, la Cour estime qu’on ne saurait reprocher aux autorités des périodes d’inactivité ou de lenteur injustifiées et que la procédure a été menée avec la diligence requise. À cet égard, elle observe qu’après la publication de l’arrêt de la cour d’appel dans la deuxième affaire, la chambre d’accusation s’est prononcée dans un délai de moins de sept mois sur l’affaire, mettant fin aux poursuites engagées à l’encontre de la requérante. Il s’ensuit, que ledit délai ne saurait être considéré comme incompatible avec les exigences de l’article 6 § 1 de la Convention.
22.
Eu égard, à l’ensemble des éléments recueillis, la Cour estime qu’en l’espèce il n’y a pas eu dépassement du «
délai raisonnable
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
23.
Dès lors, il convient de rejeter ledit grief pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
24.
Quant au grief tiré de l’article 13 de la Convention, la Cour rappelle que cette disposition a été interprétée comme n’exigeant un recours en droit interne que s’agissant de griefs pouvant passer pour «
défendables
» selon la Convention (voir, entre autres,
Boyle et Rice c. Royaume-Uni
, 21 juin 1988, § 52, série A n
o
131).
25.
Compte tenu de ses conclusions précitées pour le grief tiré de l’article 6 § 1, la Cour estime que la requérante n’a aucun grief défendable au titre de l’article 13 de la Convention (voir,
Passaris c. Grèce
, (déc.), n
o
5334/07, 24 septembre 2009).
26.
Il s’ensuit que ce grief doit aussi être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 19 mai 2016.
Abel Campos
Ledi Bianku
Greffier
Président