AFFAIRE MELETOPOULOS ET DAVARAKIS c. GRÈCE

AFFAIRE MELETOPOULOS ET DAVARAKIS c. GRÈCE (CtEDO, 2016)

În cauza Meletopoulos și Davarakis c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-un comitet compus din Ledi Bianku, președinte, Linos-Alexyre Sicilianos, Armen Harutyunyan, judecători, și al lui André Wampach, grefier adjunct al secțiunii, După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 martie 2016, se retrage la hotărâre că, adoptat la această dată de procedură La origine a cauzei se află o cerere (n 46811/11) îndreptată împotriva Republicii Elene și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dnii Anastasios Meletopoulos și Zacharias Davarakis ( . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 26 iulie 2011, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Dl Vergou, auditor pe lângă Consiliul juridic al statului. La 7 martie 2013, cererea a fost comunicată guvernului. DE FAPT Circumstanțele din speță Reclamanții s-au născut în 1956 și, respectiv, 1953 și își au reședința în Atena. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 13 decembrie 2004, reclamanții au fost acuzați de trafic de droguri, posesie și conducere într-un local (cu băuturi) unde se consumau droguri. La data de 4 ianuarie 2005, instanța de judecată a solicitat și a primit de la grefa instanței de apel penale data dosarului privind o altă procedură referitoare la narcotice care a fost pendinte împotriva reclamanților. La 12 ianuarie 2005, instanța a emis două mandate de arestare împotriva reclamanților. Instanțele nu au fost menționate în prealabil pentru a-și expune apărarea. La 31 ianuarie 2005, reclamanții s-au prezentat din proprie inițiativă la secția de poliție din Psychiko. 10. La 7 februarie 2005, reclamanții au introdus o acțiune împotriva mandatelor de arestare provizorie în fața camerei de recurs a instanței de corecție din statul de judecată. 12. La 18 martie 2005, camera de acuzare a respins recursurile reclamanților (decizia nr. 797/2005) 13. Al doilea reclamant a fost eliberat la 29 iulie 2005. 14. La 12 octombrie 2005, primul reclamant, care se afla sub incidența articolului 6 din Convenție, a solicitat stabilirea prioritară a cauzei sale. La 6 decembrie 2005, reclamanților li s-a comunicat citația în fața Tribunalului de apel penal din Etta, care se află ca instanță de primă instanță în formațiune a trei judecători, împreună cu alți doi coinculpați. 16. La 18 ianuarie 2006, camera de acuzare a instanței de recurs din Atena a dispus prelungirea detenției provizorii a primului reclamant pentru o perioadă suplimentară de șase luni (Decizia nr. 90/200617). La data de 20 ianuarie 2006, reclamanții au răspuns la apel. Primul reclamant a fost eliberat la 31 ianuarie 2006. Septembrie 2007 dar a fost amânată la 16 mai 2008 din cauza unei boli bruște a unui alt co-inculpat. La această ultimă dată, a fost amânată din nou la 6 februarie 2009 din cauza stării de sănătate a celui de-al doilea reclamant, apoi la 16 octombrie 2009 din cauza lipsei anumitor martori și apoi la 5 martie 2010 din cauza unui obstacol în calea avocatului celui de-al doilea reclamant. 23. La 5 martie 2010, instanța de apel a suspendat încuviințarea pentru a o continua la 17 martie 2010, data la care aceasta a amânat din nou la instanță la 17 septembrie 2010 din cauza spitalizării unui avocat al unui co-acuzat. La 26 ianuarie 2011, instanța de apel penal a adresat reclamanților (hotărârea nr. 219/2011). La data de 14 martie 2011. II. Dreptul intern relevant 25. Legea nr. 4239/2014, intitulată "satisfacere echitabilă pentru depășirea termenului rezonabil al procedurii în fața instanțelor penale, civile și a Curții de Conturi" La 20 februarie 2014, Comisia a introdus, printre altele, o nouă acțiune de despăgubire care prevede acordarea unei satisfacții echitabile din cauza prelungirii nejustificate a unei proceduri în fața instanțelor judecătorești. Orice cerere de satisfacție echitabilă trebuie depusă în fața fiecărui grad de jurisdicție separat și trebuie prezentată în termen de șase luni de la publicarea deciziei definitive a instanței în fața căreia, potrivit reclamantului, durata procedurii a fost excesivă (...) în dreptul asupra violării de către instanță a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție 26. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este întemeiată. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fondul perioadei care urmează să fie luată în considerare 28. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 13 decembrie 2004, odată cu inițierea urmăririi penale împotriva reclamanților, și se încheie la 26 ianuarie 2011, data la care Tribunalul nr. 219/2011 al Tribunalului de apel penal da . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29. Guvernul consideră că procedura s-a desfășurat în general în termene rezonabile și cu diligența necesară. Comitetul consideră că întârzierea de trei ani și nouă luni (de la 20 aprilie 2007 la 21 ianuarie 2011) pe care procedura a cunoscut-o în fața instanei de apel penal în formaie a cinci membri și care acionează în apel, nu poate fi imputată autorităilor, deoarece au fost acordate trei amânări în f un c ț i o n are a t ă ț ii în f un c ț i o n are a t ă ț i lor mfie n ț i o n a t ă ț ii lor respective, iar a patra, din cauza absen ț ii anumitor martori. Guvernul este încă în defavoarea gravităii actelor incriminate; reclamanții consideră că nu pot fi considerai responsabili de amânare acordate la cererea altor colegi acuzati. Ei susțin că audierile în fața instanei de apel penal care acionează în apel, după fiecare amânare, ar fi putut fi stabilite în termene mai scurte. 30. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Michelioudakis c. Grecia, 54447/10, § 42, 3 aprilie 2012) 31. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Michelioudakis, citată anterior). 32. În speță, Curtea constată că prezenta cauză nu prezenta o complexitate specială. Comisia constată, în special, că, în cazul în care procedura în fața instanței judecătorești judecătorești în materie penală care se află ca instanță judecătorească de primă instanță și care are loc într-un termen foarte scurt, procedura în fața instanței judecătorești judecătorești în materie penală care a pronunțat o acțiune în instanță a durat, singură, cinci ani. În această privință, Curtea ia notă de faptul că prima ședință în fața acestei din urmă instanțe nu a fost stabilită decât la 20 aprilie 2007, și anume la un an și la aproape trei luni de la data la care reclamanții au făcut apel și că instanța în cauză a fost suspendată de mai mult de șase ori ca urmare, printre altele, a cererilor referitoare la acestea ale reclamanților. Cu toate acestea, Comisia reamintește în acest sens că atitudinea celor interesați nu scutește judecătorii de a asigura celeritatea dorită de art. 6 alin. (1) (a se vedea, Litoselitis c. Grecia, n 62771/00, § 30, 5) În februarie 2004). Astfel, Curtea constată că: după ce a accesat toate cererile reclamanților, instanța de judecată în recurs a stabilit audierile la date foarte îndepărtate de cele ale amânărilor: de la 20 aprilie 2007 la 21 septembrie 2007; de la 24 septembrie 2007 la 16 mai 2008, apoi la 6 februarie 2009; de la 6 februarie 2009 la 16 octombrie 2009, apoi de la 5 martie 2010 ; de la 17 martie 2010 la 17 septembrie 2010, apoi la 21 ianuarie 2011. 33. Curtea consideră că, chiar și ținând seama de faptul că reclamanții au contribuit la continuarea procedurii în fața instanței judecătorești în recurs, prin diferitele lor cereri de amânare, durata procedurii în fața instanței în cauză este excesivă ca urmare a întârzierilor imputate autorităților judiciare care au contribuit în mod nejustificat la prelungirea procedurii în cauză. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu, care s-a încheiat cu mai mult de șase luni înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 4239/2014 (a se vedea punctul 25 de mai sus), este excesivă și nu răspunde cerinței termenului rezonabil 34. CU PRIVIRE LA ALTE VIOLAȚII ALEGATE 35. Invocând art. 5 alineatul (1) litera (c), art. 3 și art. 5 din convenție, reclamanții se plâng, de asemenea, de faptul că reținerea lor provizorie nu era legală, deoarece autoritățile, prin necunoașterea dispozițiilor legale relevante, le-au ținut în detenție și nu i-au eliberat sub rezerva condiției, precum și de durata detenției lor provizorii. Invocând art. 5 alineatul (4) din Convenție, ei se plâng că, atunci când au luat deciziile nr. 797/2005 și 1573/2005, camerele de judecată nu s-au pronunțat în scurt timp asupra legalității detenției lor. 36. Curtea ia notă de faptul că reclamanții au fost eliberați la 29 iulie 2005 pentru a doua și 31 ianuarie 2006 pentru prima dată, și anume cu mai mult de șase luni înainte de 26 iulie 2011, data la care a fost introdusă cererea. În consecință, obiecțiile respective trebuie declarate inadmisibile ca întârzieri în aplicarea articolului 35 alineatul (1) și a articolului 4 din Convenție. 37. Invocând art. 6 din convenție. § 2 din convenție, reclamanții se plâng de o încălcare a prezumției de nevinovăție față de aceștia, deoarece instanța judecătorească a utilizat în procedura elementelor unei alte proceduri care era pendinte împotriva lor și care privește exploatarea unui local în care erau consumate narcotice. Invocând art. 6 § 3 litera (c) din Convenție, reclamanții se plâng că au fost în imposibilitatea de a se apăra împotriva acuzațiilor provenite dintr-o altă procedură care era în curs de desfășurare împotriva lor. 38. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care aceaceasta este competentă pentru a cunoaște afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a articolelor invocate de reclamanți. 39. În consecință, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. 40. În sfârșit, reclamanții, în cererea lor de satisfacție echitabilă din 29 iulie 2013, ridică pentru prima dată un litigiu întemeiat pe art. 13 din convenție, plângând de lipsa în dreptul elen a unei căi de atac care să le permită să se plângă de durata procedurii în litigiu. 1 și 4 din Convenție. III. PRIVIND ÎNDEPLINIREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 41. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă de la ^ i ^ i de la consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 42. Reclamanții solicită 10 000 EUR (EUR) fiecare pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 43. Guvernul contestă aceste pretenții și solicită Curții să respingă această cerere. El consideră că, în orice caz, constatarea unei încălcări ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă în ceea ce privește prejudiciul moral. 44. Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral cert. Cu titlu de 300 EUR, plus orice sumă care poate fi datorată de către aceștia cu titlu de impozit. 45. Instanțele nu au prezentat nicio cerere pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Curtea consideră că nu este necesar să le acorde o sumă în acest sens. 46. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L în termen de trei luni, suma de 2 300 EUR (două mii trei sute de euro) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată de către reclamanții cu titlu de impozit; de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicat în scris la 7 aprilie 2016, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. André Wampach Ledi Bianku Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE MELETOPOULOS ET DAVARAKIS c. GRÈCE

(Requête n

o

46811/11)

ARRÊT

STRASBOURG

7 avril 2016

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Meletopoulos et Davarakis c. Grèce,

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en un Comité composé de

:

Ledi Bianku, président,

Linos-Alexandre Sicilianos,

Armen Harutyunyan, juges,

et de André Wampach, greffier adjoint de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 mars 2016,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

46811/11) dirigée contre la République hellénique et dont deux ressortissants de cet État, MM.

Anastasios Meletopoulos et Zacharias Davarakis («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 26 juillet 2011 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants ont été représentés par M

e

I. Anagnostopoulos, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») a été représenté par la déléguée de son agent, M

me

M. Vergou, auditrice auprès du Conseil juridique de l’État.

3.

Le 7 mars 2013, la requête a été communiquée au Gouvernement.

EN FAIT

I.

Les circonstances de l’espèce

4.

Les requérants sont nés respectivement en 1956 et 1953 et résident à Athènes.

5.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

6.

Le 13 décembre 2004, les requérants firent l’objet de poursuites pour trafic de stupéfiants, possession et direction d’un local (débit de boissons) où des stupéfiants étaient consommés.

7.

Le 4 janvier 2005, la juge d’instruction demanda et reçut du greffe de la cour d’appel criminelle d’Athènes le dossier concernant une autre procédure relative à des stupéfiants qui était pendante à l’encontre des requérants.

8.

Le 12 janvier 2005, la juge d’instruction émit deux mandats d’arrêt contre les requérants. Les requérants n’avaient pas au préalable été cités à comparaître pour exposer leur défense.

9.

Le 31 janvier 2005, les requérants se présentèrent d’eux-mêmes au commissariat de Psychiko.

10.

Le 1

er

février 2005, la juge d’instruction les plaça en détention provisoire afin de prévenir la commission de nouvelles infractions.

11.

Le 7 février 2005, les requérants introduisirent un recours contre les mandats de mise en détention provisoire devant la chambre d’accusation du tribunal correctionnel d’Athènes.

12.

Le 18 mars 2005, la chambre d’accusation rejeta les recours des requérants (décision n

o

797/2005).

13.

Le deuxième requérant fut mis en liberté le 29 juillet 2005.

14.

Le 12 octobre 2005, le premier requérant, se prévalant de l’article

6 de la Convention, demanda la fixation prioritaire de l’audience dans son affaire.

15.

Le 6 décembre 2005, fut notifiée aux requérants la citation à comparaître devant la cour d’appel criminelle d’Athènes, siégeant comme juridiction de première instance en formation de trois juges, avec deux autres coaccusés.

16.

Le 18 janvier 2006, la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes ordonna la prolongation de la détention provisoire du premier requérant pour une durée supplémentaire de six mois (décision n

o

90/2006).

17.

L’audience devant la cour d’appel criminelle d’Athènes, siégeant comme juridiction de première instance en formation de trois juges, commença le 20 janvier 2006 et reprit le 27 janvier 2006.

18.

Le 30 janvier 2006, la cour d’appel déclara coupables les requérants de certains des actes incriminés (arrêt n

o

248/2006).

19.

Le 30 janvier 2006, les requérants interjetèrent appel.

20.

Le premier requérant fut mis en liberté le 31 janvier 2006.

21.

L’audience devant la cour d’appel criminelle d’Athènes composée de cinq membres et statuant en appel, eut lieu le 20 avril 2007. Elle fut cependant reportée au 21

septembre 2007 en raison de l’hospitalisation du premier requérant suite à une attaque cérébrale.

22.

Le 21 septembre 2007, l’audience reprit. Elle continua le 24

septembre 2007 mais fut ajournée au 16 mai 2008 en raison d’une maladie soudaine d’un autre co-accusé. À cette dernière date, elle fut à nouveau ajournée au 6 février 2009 en raison de l’état de santé du deuxième requérant, puis au 16 octobre 2009 en raison de l’absence de certains témoins, puis au 5 mars 2010 en raison d’un empêchement de l’avocat du deuxième requérant.

23.

Le 5 mars 2010, la cour d’appel suspendit l’audience pour la continuer le 17 mars 2010, date à laquelle elle reporta à nouveau l’audience au 17 septembre 2010 en raison de l’hospitalisation de l’avocat d’un

co-accusé. L’audience fut encore reportée au 21 janvier 2011 en raison d’un empêchement de l’avocat du premier requérant.

24.

Le 26 janvier 2011, la cour d’appel criminelle acquitta les requérants (arrêt n

o

219/2011). L’arrêt fut mis au net le 14 mars 2011.

II.

Le droit interne pertinent

25.

La loi n

o

4239/2014, intitulée «

satisfaction équitable au titre du dépassement du délai raisonnable de la procédure devant les juridictions pénales, civiles et la Cour des comptes

», est entrée en vigueur le 20 février 2014. Elle introduit, entre autres, un nouveau recours indemnitaire prévoyant l’octroi d’une satisfaction équitable en raison de la prolongation injustifiée d’une procédure devant les juridictions pénales. L’article 3 § 1 dispose

:

«

Toute demande de satisfaction équitable doit être introduite devant chaque degré de juridiction séparément. Elle doit être présentée dans un délai de six mois après la publication de la décision définitive de la juridiction devant laquelle la durée de la procédure a été, selon le requérant, excessive (...)

»

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

26.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

A.

Sur la recevabilité

27.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclare recevable.

B.

Sur le fond

1.

Période à prendre en considération

28.

La période à considérer a débuté le 13 décembre 2004, avec l’ouverture des poursuites contre les requérants, et s’est terminée le 26

janvier 2011, date à laquelle l’arrêt n

o

219/2011 de la cour d’appel criminelle d’Athènes, siégeant en formation de cinq membres et statuant en appel, a été publié. Elle a donc duré plus de six ans pour deux instances de juridiction.

2.

Durée raisonnable de la procédure

29.

Le Gouvernement estime que la procédure a été menée en général dans des délais raisonnables et avec la diligence requise. Il considère que le retard de trois ans et neuf mois (du 20 avril 2007 au 21 janvier 2011) que la procédure a connu devant la cour d’appel criminelle en formation de cinq membres et statuant en appel, ne saurait être imputé aux autorités, puisque trois ajournements devant ladite juridiction ont été accordés suite aux demandes des requérants et un quatrième en raison de l’absence de certains témoins. Le Gouvernement excipe encore de la gravité des actes incriminés. Les requérants estiment qu’ils ne sauraient être considérés comme responsables d’ajournements accordés sur demande d’autres coaccusés. Ils soutiennent que les audiences devant la cour d’appel criminelle statuant en appel, après chaque ajournement, auraient pu être fixées dans des délais plus brefs.

30.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,

Michelioudakis c. Grèce,

n

o

54447/10, § 42, 3 avril 2012)

31.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

6 §

1 de la Convention (voir

Michelioudakis,

précité).

32.

En l’espèce, la Cour note que la présente affaire ne présentait pas de complexité particulière. Elle constate en particulier que, si la procédure devant la cour d’appel criminelle siégeant comme juridiction de première instance s’est déroulée dans un délai particulièrement bref, la procédure devant la cour d’appel criminelle statuant en appel a duré, à elle seule, cinq ans. À cet égard, la Cour note que la première audience devant cette dernière juridiction n’a été fixée qu’au 20 avril 2007, à savoir un an et presque trois mois après l’appel des requérants et que l’audience devant ladite juridiction a été ajournée à plus de six reprises suite, entre autres, aux demandes y relatives des requérants. Elle rappelle néanmoins sur ce point que l’attitude des intéressés ne dispense pas les juges d’assurer la célérité voulue par l’article 6 § 1 (voir,

Litoselitis c. Grèce

, n

o

62771/00, §

30, 5

février 2004). Ainsi, la Cour constate qu’après avoir accédé à toutes les demandes des requérants, la cour d’appel criminelle statuant en appel a fixé les audiences à des dates très éloignées de celles des ajournements

: du 20

avril 2007 au 21 septembre 2007

; du 24 septembre 2007 au 16 mai 2008, puis au 6 février 2009

; du 6 février 2009 au 16 octobre 2009, puis au 5

mars 2010

; du 17 mars 2010 au 17 septembre 2010, puis au 21

janvier

2011.

33.

La Cour estime que, même en tenant compte du fait que, les requérants ont contribué au prolongement de la procédure devant la cour d’appel criminelle statuant en appel, par leurs diverses demandes d’ajournement, la longueur de la procédure devant ladite juridiction est excessive du fait des retards imputables aux autorités judiciaires qui ont contribué à allonger déraisonnablement la procédure en cause. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse, qui s’est terminée plus de six mois avant l’entrée en vigueur de la loi n

o

4239/2014 (voir paragraphe 25 ci-dessus), est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

34.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 du fait de la durée de la procédure en cause.

II.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

35.

Invoquant l’article 5 §§ 1 c), 3 et 5 de la Convention, les requérants se plaignent également du fait que leur détention provisoire n’était pas régulière car les autorités, en méconnaissance des dispositions légales pertinentes, les ont maintenus en détention, et ne les ont pas libérés sous condition, ainsi que de la longueur de leur détention provisoire. Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, ils se plaignent que les chambres d’accusation, lorsqu’elles ont pris leurs décisions n

os

797/2005 et 1573/2005, ne se sont pas prononcées «

à bref délai

» sur la légalité de leur détention.

36.

La Cour note que les requérants ont été mis en liberté le 29 juillet 2005 pour le deuxième et 31 janvier 2006 pour le premier, à savoir plus de six mois avant le 26 juillet 2011, date de l’introduction de la requête. Il s’ensuit que lesdits griefs doivent être déclarés irrecevables comme tardifs en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

37.

Invoquant l’article 6

38.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des articles invoqués par les requérants.

39.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

40.

Enfin, les requérants, dans leur demande de satisfaction équitable du 29 juillet 2013, soulèvent pour la première fois un grief tiré de l’article

13 de la Convention, se plaignant de l’absence en droit grec d’un recours leur permettant de se plaindre de la durée de la procédure litigieuse. Tenant compte du fait que ledit grief a été introduit plus de six mois après le 26

janvier 2011, date de la publication de l’arrêt d’acquittement qui a mis fin à la procédure en cause (voir paragraphe 24 ci-dessus), la Cour estime qu’il doit être déclaré irrecevable comme tardif en application de l’article

35

§§ 1 et 4 de la Convention.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

41.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

42.

Les requérants réclament 10

000 euros (EUR) chacun au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.

43.

Le Gouvernement conteste ces prétentions et invite la Cour à rejeter cette demande. Il considère qu’en tout état de cause, le constat d’une violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du préjudice moral.

44.

La Cour estime que les requérants ont subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle accorde à chacun des requérants 2

300 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû par eux à titre d’impôt.

45.

Les requérants n’ont présenté aucune demande pour frais et dépens. La Cour estime qu’il n’y a pas lieu de leur octroyer une somme à ce titre.

46.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de la durée de la procédure litigieuse et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser à chacun des requérants, dans les trois mois, la somme de 2

300 EUR (deux mille trois cents euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû par les requérants à titre d’impôt ;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 avril 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.

André Wampach

Ledi Bianku

Greffier adjoint

Président