CtEDO 22.11.2011 Auto

CASE OF STANCIULESCU v. ROMANIA (N° 2)

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
22.11.2011
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF STANCIULESCU v. ROMANIA (N° 2) (CtEDO, 2011)
HUDOC · oficial

Reclamantul, dl Marin Stănciulescu, este un cetățen român care s-a născut în 1952 și locuiește în Pitești. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a lucrat ca consilier juridic al unei societăți private, T. La 7 decembrie 2001, angajatorul său și-a încheiat contractul de muncă pe motive disciplinare. Înainte de a fi semnată de directorul general, decizia de concediere a fost, de asemenea, aprobată de un alt consilier juridic, și anume M.N. Reclamantul a depus o plângere judiciară împotriva deciziei de concediere, pe care a câștigat-o în cele din urmă. În cadrul acestei proceduri, fostul său angajator a fost reprezentat de M.N. Când reclamantul a aflat că M.N. în 1996 a dobândit o condamnare penală pentru a lua mită în timp ce ea lucrează ca funcționar public, el a început să abordeze această chestiune în fiecare ocazie disponibilă, în principal prin a face adăugari scrise manual la diferite documente, cum ar fi registrul de vizitatori al angajatorului său, copii ale deciziei de a pune capăt contractului său de ocupare a forței de muncă, și așa mai departe, în care el a scris „nu există persoane condamnate”, „convocate de a lua mită”, „pracționarea corupției”, „condamnat nedemonibil” și alte remarci similare. În diferitele argumente formulate de el în cadrul procedurii împotriva angajatorului său, el se referă în mod constant la M.N. în termeni care includeau „acuzat notoriu”, „criminal notoriu”, „convocat de a lua mită”, „deportat de cetățeni pentru corupție”, „să nu știe nimic”, „citățean de moralitate dublă”. La 1 octombrie 2003, M.N. A depus o plângere penală împotriva reclamantului pentru difamare, de asemenea, depunând o cerere civilă de compensare pentru prejudiciu moral. Cazul a fost depus în judecată Curții de District Pitești. În apărarea sa, reclamantul a susținut că contractul său de ocupare a forței de muncă a fost încheiat ilegal de către reclamant și că a fost forțat să meargă la judecată împotriva unei persoane care nu dețin o diplomă de drept. El a susținut, de asemenea, că a avut un interes legitim să se referiască la M.N. în acest fel și că, în orice caz, ar putea dovedi că declarațiile pe care le-a făcut sunt adevărate. Într-o hotărâre de primă instanță din 24 iunie 2004, Curtea de District Pitești a constatat că reclamantul a fost vinovat de difamare și i-a amendat 10 000 000 de lei român (ROL), aproximativ 246 euro (EUR). El a fost, de asemenea, ordonat să plătească M.N. ROL 25 000.000, aproximativ 615 EUR, în compensație pentru prejudiciu moral. Curtea de district a indicat că aplicarea sentinței minime pentru difamare a reclamantului, având în vedere că această propoziție reprezintă un avertisment suficient pentru el de a înceta să facă astfel de remarci despre reclamant. Curtea de district a constatat că reclamantul a transferat litigiul de lucru la un nivel personal și a încercat să discrediteze M.N. în fiecare ocazie disponibilă. El a examinat diferitele documente prezentate de părți, în care el a făcut trimiterile la M.N.. De asemenea, a remarcat că, în procedura anterioară acesteia, reclamantul a continuat să utilizeze aceleași expresii și cuvinte despre M.N. 10. În ceea ce privește afirmațiile reclamantului că a furnizat dovezi că declarațiile sunt adevărate, instanța de district a remarcat că reclamanta nu a demonstrat care este interesul legitim în repetarea obsesivă a declarațiilor, singurul său scop este de a provoca dificultăți M.N de fiecare dată când se întâlneau: la locul de muncă, în instanță, în stradă și chiar și atunci când era cu familia sa. 11. Reclamantul a depus un recurs, susținând că declarațiile sale sunt adevărate și că M.N., prin propriul comportament, s-a supus disprețului public. Avocatul a fost atribuit Curții de județ Hunedoara. Într-o ședință din 22 noiembrie 2005, reclamantul a ridicat o provocare constituțională față de articolele 206 și 207 din Codul Penal Român (CC). Curtea județului și-a amânat hotărârea cu privire la dacă să se referă la Curtea Constituțională la 20 decembrie 2005. 12. Curtea județului Hunedoara, într-o hotărâre din 20 decembrie 2005 (prezentată la 31 ianuarie 2006) și-a respins recursul. Curtea județului a concluzionat că faptele au fost corect determinate de instanța de district și că argumentul său că declarațiile sale nu erau valabile, ținând cont de faptul că el nu a demonstrat un interes legitim pentru a face aceste declarații. De asemenea, a luat în considerare că reclamantul a continuat să facă aceleași observații despre M.N. chiar și atunci când în instanță pentru revizuirea cazului penal împotriva lui. 13. art. 206 din CC, astfel cum este în vigoare la momentul evenimentelor, a fost formulat după cum urmează: „Toată persoana care face orice declarație sau acuzație în public, cu orice mijloace, cu privire la o persoană anume, care, dacă ar fi adevărată, ar convinge persoana respectivă să fie responsabilă de o penalitate, administrativă sau disciplinară sau să le expună la disprețul public este responsabilă să fie încarcerată timp de trei luni sau trei ani sau la plata unei amenzi ....” 14. art. 207 din CC a citit după cum urmează: „Evidența adevărului unei astfel de declarații sau a unei astfel de afirmații este admisibilă atunci când declarația sau acuzația a fost formulată pentru a proteja un interes legitim. În cazul în care adevărul declarației sau a alegației se dovedește, nu se va fi comis nicio infracțiune de insultă sau difamare”. 15. Curtea Constituțională, într-o hotărâre din 7 februarie 2002, a respins un motiv de neconstituționalitate a articolelor 205-207 din CC. În această hotărâre, Curtea a hotărât că posibilitatea de a furniza dovezi că declarațiile sau acuzațiile nerespectate au reprezentat o circumstanță specială pentru eliminarea răspunderii penale. Acesta a concluzionat că supunerea acestui test de adevăr cu condiția ca declarațiile sau acuzațiile să fie făcute cu un interes legitim să fie perfect în conformitate cu Constituția română, care prevede în art. 30 § 6 că libertatea de exprimare nu poate aduce atingere demnității, onoarei și vieții private a unei persoane. 16. Secțiunea 11 § 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale („Legea Curții Constituționale”) prevede că deciziile adoptate de Curtea Constituțională sunt în general obligatorii și eficace pentru viitor.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă