CASE OF TRĂILESCU v. ROMANIA

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, se pot rezuma după cum urmează: 1. Faptele corespunzătoare Cererii nr. 5.666/04

Reclamantul era angajat ca jurist la o întreprindere.

La 22 ianuarie 2000, reclamantul a fost declarat admis la examenul organizat de Ministerul Justiției pentru suplinirea posturilor vacante în magistratură. La 8 iunie 2000 a fost informat că, dată fiind media sa la concurs, trebuia să ocupe postul de procuror stagiar la Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta-Turnu Severin. a) Refuzul Ministerului Public de a propune Ministerului Justiției să îl numească pe reclamant în postul de procuror stagier

Constatând că celelalte persoane care au fost admise la același concurs au fost numite în posturile respective și că el era singurul care nu și-a primit numirea, reclamantul a adresat o scrisoare Ministerului Public, pentru a afla cauzele acestei întârzieri.

Prin Decizia din 6 decembrie 2000, Ministerul Public, reprezentat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție ( procurorul general ), i-a comunicat reclamantului refuzul de a propune Ministerului Justiției numirea sa în postul de procuror stagiar, pe motiv că nu avea o bună reputație, condiție prevăzută de art. 46 lit. c) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească ( Legea nr. 92/1992 ).

La 29 decembrie 2000, prevalându-se de dispozițiile Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ ( Legea nr. 29/1990 ), reclamantul a formulat o plângere administrativă împotriva acelei decizii, care a fost înregistrată la Ministerul Public și la Ministerul Justiției.

Prin Decizia din 3 aprilie 2001, Ministerul Justiției l-a informat pe reclamant cu privire la decizia de reexaminare a dosarului său.

Ministerul Public a însărcinat Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți să efectueze o anchetă asupra persoanei reclamantului. La 10 octombrie 2001, parchetul a solicitat angajatorului reclamantului, societatea C., informații privind comportamentul acestuia. Aceeași cerere a fost adresată și vecinilor acestuia.

Prin Decizia din 20 iunie 2002, procurorul general l-a informat pe reclamant că Ministerul Public nu a propus Ministerului Justiției numirea sa în postul de procuror stagiar, deși a fost admis la examen. Pentru pronunțarea acestei decizii, Ministerul Public se bazează pe mai multe fapte, astfel cum rezultau din dosarul „personal“ ( dosarul de personal ) întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți în urma cercetărilor efectuate asupra persoanei reclamantului în 2000 și 2001. Reiese din decizia ministerului că dosarul „personal“ cuprindea informații furnizate de foștii angajatori ai reclamantului, de cunoștințele sale și de Poliția Orșova, recomandări și alte documente.

În primul rând, Ministerul Public și-a bazat decizia pe faptul că în 1998 reclamantul a fost implicat într-o dispută cu un terț, în urma căreia a fost obligat la plata unei amenzi contravenționale. Pentru aceleași fapte, terțul a depus apoi o plângere penală împotriva reclamantului pentru lovire și alte violențe, care a fost închisă prin împăcarea părților.

În al doilea rând, s-a bazat pe faptul că întreprinderea H, unde reclamantul a lucrat ca jurist, l-a concediat pe motive disciplinare. Decizia de concediere a fost anulată printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru viciu de procedură și reclamantul a fost reangajat în același post. În cele din urmă, a constatat că la 31 august 1998 reclamantul a reprezentat aceeași întreprindere într-un litigiu civil fără să i se fi acordat împuternicire în acest sens.

În concluzie, s-a stabilit că reclamantul „nu a respectat întotdeauna regulamentul de ordine interioară și că îl interesau în principal problemele personale și ascensiunea politică, în detrimentul sarcinilor profesionale care îi erau atribuite“. b) Acțiunea în contencios administrativ pentru contestarea deciziilor prin care se refuza numirea reclamantului în postul de procuror stagier

La 1 iulie 2002, reclamantul a sesizat Curtea de Apel Craiova cu o acțiune în contencios administrativ împotriva Ministerului Public și a Ministerului Justiției, cerând anularea deciziilor de la 6 decembrie 2000 și 20 iunie 2002 menționate anterior (supra, pct. 6 și 10) și obligarea acestora să îl numească în postul de procuror stagiar. În sprijinul pretențiilor sale, a depus la dosar recomandări din partea foștilor săi angajatori, inclusiv a membrilor consiliului de administrație al societății H., a primarului orașului, a reprezentantului consiliului municipal și a vecinilor săi care îi atestau buna reputație. A subliniat că, în ceea ce privește plângerea penală din 1998, nu s-a început urmărirea penală împotriva sa. A adăugat că decizia de concediere a societății H. a fost anulată de instanțe și că reprezentase această societate în temeiul unui mandat general de care dispunea.

Reclamantul a cerut curții de apel să dispună Ministerului Public să depună la dosarul cauzei dosarul „personal“, ce cuprindea documentele pe care s-a bazat pentru a-i respinge numirea și care se afla în arhivele acestui minister.

La ședințele din 4 octombrie și 1 noiembrie 2002, reclamantul a arătat că pârâții au refuzat să furnizeze o copie a dosarului „personal“. Curtea de apel a respins cererea, pe motiv că au fost deja depuse la dosarul cauzei numeroase recomandări și elemente privind personalitatea celui în cauză, precum și înscrisuri cu privire la concurs. Prin urmare, Curtea a reținut că prezentarea de noi probe nu aducea precizări suplimentare și nu era de natură să soluționeze cauza.

Conform spuselor reclamantului, la ședințele de judecată, procurorul, în calitate de reprezentant al Ministerului Public, era așezat lângă completul de judecată, iar el se afla în fața judecătorilor, în sala de judecată.

Prin Hotărârea din 1 noiembrie 2002, Curtea de Apel Craiova a respins acțiunea reclamantului. S-a considerat că, din cercetările făcute de Pachetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți în 2000 și 2001, rezulta că reclamantul nu a avut un comportament satisfăcător la locul de muncă și în societate. Întradevăr, a fost sancționat în 1998 la plata unei amenzi contravenționale pentru tulburarea ordinii publice în urma agresării unei persoane care a depus ulterior plângere penală împotriva lui. Curtea a notat că răspunderea penală a fost înlăturată prin împăcarea părților. De asemenea, reclamantul a fost concediat de societatea H. din motive disciplinare, decizie care a fost anulată apoi pentru nerespectarea condițiilor de formă. Date fiind aceste fapte, curtea de apel a hotărât că reclamantul nu îndeplinea condițiile pentru a deveni magistrat.

La 27 ianuarie 2003, reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. A arătat că reputația unei persoane reprezenta imaginea pe care anturajul său și-a format-o despre aceasta și că nu putea fi determinată numai în funcție de două incidente izolate din viața sa. A subliniat că informațiile primite și reținute de minister din partea angajatorilor săi pentru refuzul numirii sale în postul de procuror erau în contradicție cu recomandările făcute în aceeași perioadă de aceiași angajatori care îi atestau buna reputație, după cum dovedeau și declarațiile pe care le anexase la cererea introductivă de instanță. A adăugat că curtea de apel a omis să examineze motivele acțiunii sale și a reiterat cererea ca dosarul „personal“ să fie atașat la dosarul cauzei. A contestat capacitatea procurorului de a reprezenta Ministerul Public, în lipsa depunerii la dosar a unei împuterniciri scrise, excepție care a fost respinsă de Curtea Supremă ca nefondată.

Prin Hotărârea definitivă din 21 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului. A reținut că era incontestabil faptul că reclamantul a fost sancționat prin plata unei amenzi contravenționale pentru loviturile aplicate unui terț și că acesta din urmă a depus o plângere penală împotriva lui, fiind înlăturată răspunderea penală pe motiv de împăcare a părților. În plus, aceste fapte au fost comise când reclamantul era în concediu medical și când a fost concediat din motive disciplinare, sancțiune anulată ulterior de către instanță. Curtea Supremă a considerat că această problemă nu era de natură să șteargă existența faptelor care au adus atingere reputației reclamantului. Ea a considerat că, deși autoritățile nu au luat în considerare alte aspecte stabilite în urma cercetărilor efectuate asupra persoanei reclamantului, faptele reținute anterior „nu erau dintre cele care îi puteau asigura buna reputație în sensul art. 46 lit. c) din Legea nr. 92/1992 “. A adăugat că această ultimă condiție implica „un comportament ireproșabil în sânul societății, un echilibru emoțional și un comportament rațional chiar în situații limite.“

În ceea ce privește refuzul curții de apel de a dispune atașarea dosarului „personal“ al reclamantului la dosarul cauzei, Curtea Supremă a considerat că prima instanță nu avea obligația să ceară autorităților aceste dovezi, dacă considera că dovezile de care dispunea erau suficiente pentru stabilirea faptelor. 2. Faptele corespunzătoare Cererii nr. 14.464/05 a) Cererea reclamantului de a avea acces la dosarul „personal“

La 11 februarie 2003, reclamantul a făcut o cerere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție pentru a avea acces la dosarul „personal“ și pentru a face copii. 23 . Prin Scrisoarea din 24 februarie 2003 cu numărul 367/2003, Ministerul Public l-a informat pe reclamant că cererea i-a fost respinsă. Această scrisoare preciza că informațiile solicitate de reclamant nu erau informații de interes public, ci o simplă cerere adresată unei instituții publice. Ministerul a notat că dosarul în cauză fusese întocmit în conformitate cu Legea nr. 92/1992 , în urma cererii sale de a fi admis în magistratură, documentele existente în acest dosar neavând un caracter public. Prin urmare, reclamantul nu îl putea consulta sau face copii. A adăugat, în cele din urmă, că reclamantul a fost informat anterior cu privire la motivele pentru care cererea sa de admitere în magistratură a fost respinsă. 24 . La 5 martie 2003, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 544/2001 și a normelor de aplicare, reclamantul a adresat Ministerului Public o plângere împotriva Scrisorii din 24 februarie 2003. Reclamantul nu a primit răspuns la această plângere. b) Procedura judiciară în contestarea refuzului de acces la dosarul „personal“

La 20 martie 2003, reclamantul a sesizat Tribunalul București cu o acțiune împotriva Ministerului Public, în anularea „actului administrativ nr. 367/2003“, care i-a refuzat accesul la dosarul său personal. A cerut, de asemenea, acces la dosarul „personal“ și la realizarea de copii ale documentelor cuprinse în acest dosar. A arătat că accesul la aceste documente îi era necesar pentru a-și putea restabili buna reputație. S-a bazat pe art. 13, 14 și 22 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informații de interes public și pe normele sale de aplicare.

În întâmpinare, Ministerul Public a cerut tribunalului să declare acțiunea reclamantului inadmisibilă, pe motiv că informațiile solicitate nu constituiau informații de interes public și că, prin urmare, dispozițiile Legii nr. 544/2001 nu erau aplicabile în speță. A arătat apoi că reclamantul nu îndeplinea condiția cerută de lege pentru a fi numit magistrat, și anume că nu se bucura de o bună reputație.

Reclamantul a răspuns ministerului că acțiunea sa era admisibilă, dat fiind că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 , datele personale pot deveni informații de interes public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcții publice. A adăugat că legiuitorul a elaborat, de altfel, Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date.

Pe fondul acțiunii, reclamantul a arătat că cererea sa se baza pe dispozițiile Legii nr. 544/2001 . A notat că sancțiunea contravențională nu i-a fost aplicată în urma unei proceduri echitabile și că constituia un incident izolat, care nu îi putea afecta reputația. A contestat, de asemenea, interpretarea dată relațiilor sale profesionale anterioare și a arătat că beneficia de recomandări pozitive din partea angajatorilor săi.

Dezbaterile au avut loc la 5 septembrie 2003.

Prin hotărârea din 12 septembrie 2003, Tribunalul București a respins acțiunea ca nefondată. Tribunalul a reținut, mai întâi, că decizia contestată nu constituia un act administrativ și nu crea niciun raport juridic între părți, ci numai o opinie asupra modului de soluționare a cererii reclamantului de a avea acces la dosarul său „personal“. Prin urmare, nu putea fi cenzurată pe calea contenciosului administrativ. Tribunalul a hotărât apoi că, potrivit art. 2 lit. c) și art. 12 lit. d) din Legea nr. 544/2001, coroborate cu art. 3 lit. a) din Legea nr. 677/2001, informațiile cuprinse în dosarul „personal“ aveau un caracter personal și nu de interes public, dispozițiile Legii nr. 544/2001 nefiind prin urmare aplicabile. A adăugat că art. 14 din Legea nr. 544/2001 invocat de reclamant nu era aplicabil în speță, în măsura în care nu a fost numit procuror și nu exercita, prin urmare, o funcție publică.

Reclamantul a formulat recurs. A arătat că acțiunea sa se baza pe dispozițiile Legii nr. 544/2001 , coroborate cu cele ale Legii nr. 677/2001 . A susținut că, în măsura în care informațiile cuprinse în dosar au fost folosite de pârât pentru a-i împiedica accesul la funcția publică, aceste informații au devenit de interes public și că Legea nr. 544/2001 era aplicabilă în speță. A adăugat, de asemenea, că, potrivit art. 13 din Legea nr. 544/2001 , informațiile care favorizează sau ascund încălcarea legii constituie informații de interes public. Or, în opinia acestuia, datele prezente în dosarul său au fost folosite pentru încălcarea legii.

Prin Hotărârea definitivă din 18 noiembrie 2004, Curtea de Apel București a respins recursul reclamantului. A hotărât că datele solicitate de reclamant intrau sub incidența art. 12 lit. d) din Legea nr. 544/2001 , fiind informații cu privire la datele personale. În plus, în măsura în care reclamantul nu a ocupat o funcție publică, nu putea pretinde că a suferit o atingere a dreptului său de exercitare a atribuțiilor sale, ceea ce ar fi făcut ca aceste informații să fie de interes public. B. Dreptul și practica interne și internaționale relevante 1. Dispozițiile relevante cu privire la accesul la funcția de magistrate

Dispozițiile legale relevante ale Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească cu privire la accesul la funcția de magistrat sunt redactate astfel: Articolul 46 „ (1) Poate fi numit magistrat cel care îndeplinește următoarele condiții: [...] b) este licențiat în drept sau drept economic-administrativ, are stagiul cerut de lege pentru funcția în care urmează să fie numit și dovedește o pregătire profesională corespunzătoare; c) nu are antecedente penale și se bucură de o bună reputație; [...]” 34 . Potrivit art. 51 din Legea nr. 92/1992 , la judecătorii și la parchetele de pe lângă aceste instanțe pot funcționa judecători și, respectiv, procurori stagiari, numiți prin ordin al ministrului justiției, cu respectarea condițiilor prevăzute la art. 46. Procurorii stagiari sunt numiți la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. 2. Dispozițiile relevante privind organizarea sălii de judecată și de descriere a procedurii de urmat

Potrivit art. 7 din Regulamentul privind organizarea sălilor de ședință din instanțele judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 111 din 27 septembrie 2000, locul ocupat în sala de judecată de către procurorul care reprezintă interesele publice este situat „în partea opusă spațiului destinat persoanelor private de libertate, pe un podium cu înălțimea de 20-30 centimetri, orientat astfel încât să asigure procurorului o vizibilitate bună, atât spre biroul judecătorilor, cât și spre public.“ În ceea ce privește locul procurorului ce reprezintă interesele Ministerului Public, pârâtul din procedură, regulamentul nu oferă o indicație specială. Prin urmare, locul ocupat de procuror în sala de judecată este diferit în funcție de calitatea procesuală și este, în orice caz, diferit de cel al completului de judecată.

Dispozițiile relevante ale Codului de procedură civilă sunt redactate în felul următor: Articolul 172 „ Când partea învederează că partea potrivnică deține un înscris privitor la pricină, instanța poate ordona înfățișarea lui. Cererea de înfățișare nu poate fi respinsă dacă înscrisul este comun părților sau dacă însăși partea potrivnică s-a referit în judecată la înscris [...].” Articolul 132 „La prima zi de înfățișare, instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a propune noi dovezi. [...].”

Articolul relevant din Codul civil se citește după cum urmează: Articolul 1.201 „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.” 3. Dispozițiile legale cu privire la liberul acces la informații de interes public

Dispozițiile legale relevante ale Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informații de interes public sunt redactate în felul următor: Articolul 12 „ (1) Se exceptează de la accesul liber următoarele informații: d) informații cu privire la datele personale, conform legii;” Articolul 13 „ Informațiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau o instituție publică nu pot fi incluse în categoria informațiilor clasificate și constituie informații de interes public. ” Articolul 14 „ (1) Informațiile cu privire la datele personale ale cetățeanului pot deveni informații de interes public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcții publice.” 4. Dispozițiile legale privind protecția persoanelor cu privire la clasificarea datelor cu caracter personal

Articolele relevante din Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, intrată în vigoare la 12 decembrie 2001, sunt redactate în felul următor: Articolul 1 „ Prezenta lege are ca scop garantarea și protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viața intimă, familială și privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal. (2) Exercitarea drepturilor prevăzute în prezenta lege nu poate fi restrânsă decât în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege. ” Articolul 2 „(1) Prezenta lege se aplică prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate, în tot sau în parte, prin mijloace automate, precum și prelucrării prin alte mijloace decât cele automate a datelor cu caracter personal care fac parte dintr-un sistem de evidență sau care sunt destinate să fie incluse într-un asemenea sistem. [...] ” Articolul 3 „ În înțelesul prezentei legi, următorii termeni se definesc după cum urmează: a) date cu caracter personal - orice informații referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulți factori specifici identității sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale; b) prelucrarea datelor cu caracter personal - orice operațiune sau set de operațiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terți prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ștergerea sau distrugerea; [...]” Articolul 13 „ Orice persoană vizată are dreptul de a obține de la operator [...] confirmarea faptului că datele care o privesc sunt sau nu sunt prelucrate de acesta. Operatorul este obligat, în situația în care prelucrează date cu caracter personal care privesc solicitantul, să comunice acestuia, împreună cu confirmarea, cel puțin următoarele: a) informații referitoare la scopurile prelucrării [...]; b) comunicarea într-o formă inteligibilă a datelor care fac obiectul prelucrării, precum și a oricărei informații disponibile cu privire la originea datelor; [...] d) informații privind existența dreptului de intervenție asupra datelor și a dreptului de opoziție, precum și condițiile în care pot fi exercitate; e) informații asupra posibilității de a consulta registrul de evidență a prelucrărilor de date cu caracter personal [...]” Articolul 14 „Orice persoană vizată are dreptul de a obține de la operator, la cerere și în mod gratuit: a) după caz, rectificarea, actualizarea, blocarea sau ștergerea datelor a căror prelucrare nu este conformă prezentei legi, în special a datelor incomplete sau inexacte; [...] Articolul 18 „(1) Fără a se aduce atingere posibilității de a se adresa cu plângere autorității de supraveghere, persoanele vizate au dreptul de a se adresa justiției pentru apărarea oricăror drepturi garantate de prezenta lege, care le-au fost încălcate.” Articolul 25 „ (1) În vederea apărării drepturilor prevăzute de prezenta lege persoanele ale căror date cu caracter personal fac obiectul unei prelucrări care cade sub incidența prezentei legi pot înainta plângere către autoritatea de supraveghere. Plângerea se poate face direct sau prin reprezentant. Persoana lezată poate împuternici o asociație sau o fundație să îi reprezinte interesele. ”

Guvernul a depus la dosarul cauzei o copie a hotărârii definitive nr. 3.956, pronunțată la 18 octombrie 2007 de către Înalta Curte de Justiție și Casație. În această hotărâre, Înalta Curte a admis cererea unei persoane fizice angajată în baza Legii nr. 677/2001 împotriva Inspectoratului General al Poliției de Frontieră să transmită informații privind numărul intrărilor și ieșirilor sale din țară în decursul unui an de zile. 41 . Convenția Consiliului Europei privind protecția persoanelor cu privire la procesarea automată a datelor personale din 28 ianuarie 1981 a fost ratificată de România la 27 februarie 2002. A intrat în vigoare, pentru România, la 1 iunie 2002. Scopul acestei convenții este „de a garanta [...] oricărei persoane fizice [...] respectarea [...] în special a dreptului său la viața privată, cu privire la procesarea automată a datelor personale care o privesc“ (art. 1), acestea din urmă fiind definite la art. 2 ca „orice informații referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă“.

Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de o atingere a dreptului la respectarea vieții sale private, din cauza imposibilității de a avea acces la dosarul său personal.

El se plânge și de faptul că nu a beneficiat la nivel național de o cale de atac efectivă pentru a contesta refuzul autorităților de a-i permite accesul la dosarul personal, ceea ce aduce atingere dreptului său garantat de art. 13 din Convenție. ÎN DREPT A. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenție

Reclamantul se plânge că la ședințele din fața instanțelor interne, el era plasat, cum este regula, în partea de jos a sălii de ședință, la un nivel inferior judecătorilor, iar reprezentantul Ministerului Public se afla pe o platformă ridicată lângă completul de judecată. Se vede aici o încălcare a principiului egalității armelor și a obligației de imparțialitate și independență a instanței. Denunță, de asemenea, refuzul instanțelor de a obliga Ministerul Public să atașeze la dosarul cauzei dosarul „personal“, chiar dacă decizia contestată se baza pe documentele cuprinse în acest dosar. Invocă art. 6 § 1 din convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează: „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, [...] de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...] ”

Guvernul susține că acestei cereri nu îi este aplicabil art. 6 § 1 din Convenție, pe motiv că dreptul revendicat de reclamant în cursul procedurii ce face obiectul Cererii nr. 5.666/04 nu poate fi calificat ca drept de natură civilă sau penală, în sensul art. 6 citat anterior. Consideră apoi că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne în ceea ce privește capătul său de cerere legat de locul procurorului în sala de ședință, dat fiind că nu l-a prezentat niciodată în fața instanțelor naționale și că nu a recuzat completul de judecată.

Reclamantul contestă argumentele Guvernului.

Având în vedere faptele relevante, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze aceste excepții ale Guvernului, deoarece consideră că aceste capete de cerere urmează să fie respinse ca inadmisibile, fiind vădit nefondate pentru motivele menționate în continuare. 1. Cu privire la locul ocupat de procuror în sala de ședință

Guvernul face mai întâi trimitere la normele interne aplicabile în materie de organizare a unei săli de ședință ( supra, pct. 35 ). El subliniază că, în speță, procurorul avea calitatea de reprezentant al pârâtului și că, prin urmare, ar fi trebuit să ocupe un loc lângă avocați și consilieri juridici. De altfel, nu există niciun indiciu, altul decât spusele reclamantului, care să dovedească că lucrurile erau altfel în speță. Arată că, în orice caz, în temeiul normelor interne aplicabile, locul procurorului în sala de ședință este diferit de cel al judecătorului și că locul procurorului nu poate, prin el însuși, să constituie o dovadă a lipsei de independență și imparțialitate a instanței sau a nerespectării principiului egalității armelor.

Reclamantul susține că, în speță, procurorul prezent la ședință a trebuit să cumuleze calitatea de pârât și cea de procuror de ședință, deși calitatea sa principală a fost cea de pârât în procedură. Prin urmare, a rămas în timpul dezbaterilor lângă completul de judecată. El adaugă că procurorii și judecătorii au statut de magistrat și își exercită activitatea pe lângă aceeași instanță.

Curtea notează mai întâi că reclamantul era parte într-o procedură administrativă și nu făcea obiectul unei acuzații de natură penală. Reamintește că imparțialitatea în sensul art. 6 § 1 din Convenție se definește de obicei printr-o atitudine lipsită de prejudecată sau părtinire. Existența sa se apreciază în funcție de un dublu demers: primul constă în încercarea de a determina ceea ce gândea judecătorul respectiv sau care era interesul său într-o anumită cauză; al doilea te face să te asiguri că oferea suficiente garanții pentru a exclude în această privință orice dubiu legitim [ Kyprianou împotriva Ciprului (MC), nr. 73.797/01, pct. 118, CEDO 2005-XIII]. Or, a constatat deja că circumstanța denunțată nu este suficientă în sine să conteste egalitatea armelor sau lipsa de imparțialitate și independență, în măsura în care, dacă acordă Ministerului Public o poziție „fizică“ privilegiată în sala de judecată, ea nu pune „acuzatul“ într-o situație de dezavantaj concret pentru apărarea intereselor sale [ Chalmont împotriva Franței (dec.), nr. 72.531/01, 9 decembrie 2003 și Morillon împotriva Franței (dec.), nr. 71.991/01, 2 octombrie 2003].

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. 2. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe nerespectarea principiului contradictorialității

Reclamantul consideră că nu a beneficiat de o procedură contradictorie în fața instanțelor interne, pe motiv că dosarul „personal“ nu a fost atașat la dosarul cauzei.

Guvernul consideră că cererea reclamantului adresată instanțelor interne de a cere parchetului atașarea la dosarul cauzei a conținutului dosarului „personal“ reprezintă o cerere de înfățișare de probe. Or, instanțele interne au respins această cerere în mod motivat. Reiese, de asemenea, că deciziile pronunțate de instanțele interne se bazau pe fapte a căror realitate nu a fost contestată de reclamant. Guvernul notează că reclamantul nu a invocat în fața instanțelor interne art. 172 din Codul de procedură civilă, conform căruia, la cererea uneia dintre părți, instanța trebuie să dispună celeilalte părți să depună la dosarul cauzei un înscris la care s-a referit în cursul procedurii.

Reclamantul consideră că nu a beneficiat de o procedură contradictorie în fața instanțelor interne, pe motiv că dosarul „personal“ nu a fost atașat la dosarul cauzei. El consideră că din această cauză nu și-a putut pregăti în mod convenabil apărarea. Adaugă că s-a prevalat în fața instanțelor interne de art. 172 din Codul de procedură civilă și că a contestat în fața instanțelor interne faptele din litigiu, și anume că nu avea o bună reputație.

Curtea amintește mai întâi că admisibilitatea probelor reiese în primul rând din normele de drept intern și revine, în principiu, instanțelor naționale obligația să aprecieze probele administrate [ Van Mechelen și alții împotriva Olandei , 23 aprilie 1997, pct. 50, Culegere de hotărâri și decizii 1997-III, și De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69.264/01, 12 februarie 2004]. Dreptul la o procedură în contradictoriu, în sensul art. 6 alin. 1, „implică în principiu dreptul părților la un proces penal sau civil, de a lua cunoștință de orice probă sau observație prezentată judecătorului cu scopul de a-i influența decizia și a o discuta“ [ Morel împotriva Franței , nr. 34.130/96, pct. 27, CEDO 2000-VI; Meftah și alții împotriva Franței (MC), nr. 32.911/96, 35.237/97 și 34.595/97, pct. 1, CEDO 2002-VII și Augusto împotriva Franței , nr. 71.665/01, pct. 50, CEDO 2007-... (extrase)].

În acest caz, dosarul „personal“ nu a fost atașat la dosarul cauzei de către Ministerul Public, pentru a nu influența decizia judecătorilor. Cererea reclamantului de a obliga Ministerul Public să prezinte în fața instanței dosarul „personal“ a fost respinsă în mod motivat de instanțele interne care au considerat că dispuneau de suficiente dovezi pentru a soluționa cauza în fond ( supra, pct. 16 și 23 ). Prin urmare, Curtea nu consideră că neatașarea de către Ministerul Public la dosarul cauzei a dosarului „personal“ constituie o atingere a principiului contradictorialității.

Curtea mai notează că reclamantul a fost informat cu privire la elementele faptice pe care Ministerul Public și apoi instanțele interne și-au întemeiat decizia conform căreia persoana în cauză nu beneficia de o bună reputație. Într-adevăr, atât decizia administrativă din 20 iunie 2002, cât și hotărârile pronunțate de instanțele interne au făcut o prezentare a faptelor pe care au fost întemeiate. Prin urmare, reclamantul avea cunoștință de faptele imputate. În plus, reclamantul nu a contestat realitatea faptelor, ci numai modul în care instanțele interne le-au interpretat. Dacă admisibilitatea probelor și aprecierea lor aparține, în primul rând, dreptului intern și instanțelor naționale [ García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, pct. 28, CEDO 1999-1], Curtea nu găsește în cazul de față niciun indiciu de arbitrariu în aprecierea făcută de tribunale și reamintește că sarcina sa nu este să se substituie propriei lor aprecieri. În consecință, Curtea consideră că, în speță, reclamantul se limitează la a contesta aprecierea faptelor și probelor făcută de instanțe [ mutatis mutandis E.S. împotriva Franței (dec.), nr. 49.714/06, 10 februarie 2009 și Russu împotriva României (dec.), nr. 27.436/04, 12 ianuarie 2010) și consideră, prin urmare, că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. B. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe articolul 8 din Convenție, considerat separat și coroborat cu art. 13 din Convenție

Invocând art. 8 din Convenție, considerat separat și coroborat cu art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea vieții sale private, din cauza imposibilității de a avea acces la dosarul său „personal“ și că nu a beneficiat la nivel intern de o cale de atac efectivă pentru a contesta refuzul autorităților de a-i permite accesul la acest dosar. Art. 8 și 13 din Convenție se citesc în felul următor: Articolul 8 „ 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admisă ingerința unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevederea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.” Articolul 13 „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de [...] Convenție au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.” 1. Cu privire la excepția Guvernului întemeiată pe incompatibilitatea ratione materiae a art. 8 din Convenție

Guvernul susține că art. 8 din Convenție nu se aplică în speță, pe motiv că refuzul autorităților interne de a permite reclamantului accesul la dosarul său „personal“ nu are nicio repercusiune asupra vieții sale private. Susține că dosarul „personal“ a fost de asemenea constituit de Ministerul Public cu scopul de a verifica reputația reclamantului, pentru a-i decide accesul la funcția publică. Datele cuprinse în acest dosar nu erau accesibile publicului și nu au fost nici divulgate, nici utilizate de autorități în alt scop decât cel prevăzut de lege. În plus, acest dosar conținea informații cu privire la procedurile judiciare în care reclamantul a fost parte, ceea ce implică faptul că acesta din urmă cunoștea informațiile care se regăseau în el.

Reclamantul răspunde că, în măsura în care informațiile cuprinse în acest dosar erau decisive pentru a i se stabili buna sau proasta reputație, aveau legătură neapărat cu viața sa privată.

Curtea reamintește că datele cu caracter public pot ține de viața privată în cazul în care sunt obținute și memorate sistematic în dosare păstrate de autoritățile publice ( Haralambie împotriva României , nr. 21.737/03, pct. 77, 27 octombrie 2009). În speță, Ministerul Public a constituit un dosar ce cuprinde informații despre viața reclamantului pentru a-i decide buna reputație, condiție cerută pentru accesul acestuia la funcția de procuror. Acest dosar conținea, fără îndoială, informații privind trecutul reclamantului și, în special, precizări cu privire la fostele raporturi de muncă și asupra procedurilor judiciare în care a fost parte ( supra. pct. 10 in fine ). Fără nicio îndoială, documentele depuse la dosar priveau viața privată a reclamantului într-o astfel de măsură încât problema accesibilității lor de către cel în cauză intră în domeniul de aplicare al art. 8 din Convenție ( Gaskin împotriva Marii Britanii , 7 iulie 1989, pct. 37, seria A nr. 160 și, mutatis mutandis, Gunes împotriva Franței , nr. 32.157/06, pct. 26, 20 noiembrie 2008). Prin urmare, este necesar să se respingă și această excepție a Guvernului.

Totuși, Curtea apreciază ca inadmisibil capătul de cerere al reclamantului cu privire la accesul la datele și informațiile cuprinse în dosarul „personal“ pentru motivele indicate mai jos. 2. Cu privire la excepția Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne

Guvernul notează că informațiile solicitate de reclamant nu sunt informații de interes public, ci privesc date personale. Prin urmare, persoana în cauză ar fi trebuit să sesizeze instanțele interne nu cu o acțiune întemeiată pe Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, ci cu o acțiune întemeiată pe Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date. În opinia Guvernului, art. 13 lit. b) coroborat cu art. 18 din Legea nr. 677/2001 confereau persoanei în cauză o cale de atac efectivă, accesibilă și suficientă pentru a obține din partea operatorului de date comunicarea sub o formă inteligibilă a datelor ce îl priveau, date ce făceau obiectul unei prelucrări.

Reclamantul consideră că, în măsura în care informațiile cuprinse în dosarul „personal“ aveau o legătură cu exercitarea unei funcții publice, respectiv de procuror în cadrul Parchetului pe lângă Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, au devenit informații de interes public. Prin urmare, orice persoană, inclusiv reclamantul, trebuia să aibă acces la dosar.

Arată apoi că putea avea acces la informații personale și în temeiul Legii nr. 677/2001 , care completa Legea nr. 544/2001 . Totuși, consideră că o nouă procedură angajată în temeiul Legii nr. 677/2001 ar fi fost respinsă de instanțele interne pentru autoritate de lucru judecat. În plus, în temeiul rolului său activ, judecătorul sesizat cu acțiunea întemeiată pe Legea nr. 544/2001 ar fi putut completa și schimba, după caz, temeiul juridic. 67 . Curtea amintește că dispozițiile art. 35 din Convenție prescriu epuizarea doar a căilor de atac referitoare la încălcările sancționate, disponibile și adecvate ( Akdivar și alții , citată anterior, pct. 66, și Dalia împotriva Franței , 19 februarie 1998, pct. 38, Culegere de hotărâri și decizii, 1998-I). Anumite circumstanțe specifice îl pot dispensa pe reclamant de obligația de epuizare a căilor de atac interne care îi sunt disponibile [ Selmouni împotriva Franței (MC), nr. 25.803/94, pct. 75, CEDO 1999-V]. Cu toate acestea, Curtea subliniază că simplul fapt că există îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei anumite căi de atac care nu este în mod evident sortită eșecului nu constituie un motiv valabil pentru a justifica neutilizarea căilor de atac interne [ Brusco împotriva Italiei (dec.), nr. 69.789/01, CEDO 2001-IX]. Dimpotrivă, există interesul de a sesiza instanța competentă, pentru a-i permite să dezvolte drepturile existente, folosindu-și puterea de interpretare [ Ciupercescu împotriva României , nr. 35.555/03, pct. 169, 15 iunie 2010, și Iambor împotriva României (nr. 1) , nr. 64.536/01, pct. 221, 24 iunie 2008].

Curtea notează că reclamantul pretinde încălcarea dreptului la respectarea vieții sale private din cauza refuzului autorităților interne de a-i permite accesul la dosarul „personal“ constituit de Ministerul Public cu scopul de a-i decide buna reputație, condiție cerută de lege pentru a-i permite numirea în postul de procuror. Persoana în cauză a sesizat instanțele interne cu o acțiune întemeiată pe Legea nr. 544/2001 , iar acestea au respins-o, pe motiv că informațiile solicitate constituiau date cu caracter personal în sensul Legii nr. 677/2001 și nu informații de interes public în sensul Legii nr. 544/2001 .

În temeiul dispozițiilor Legii nr. 677/2001 în vigoare la momentul faptelor ce fac obiectul Cererii nr. 14.464/05, datele cu caracter personal sunt definite ca orice informație cu privire la o persoană fizică identificată sau identificabilă și scopul său este să apere drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor fizice, în special dreptul la viața intimă, familială și privată, în funcție de prelucrarea datelor cu caracter personal. Curtea notează concordanța dintre noțiunile prezentate în această lege și cele ale Convenției redactate în cadrul Consiliului Europei pentru protecția persoanelor de prelucrarea automată a datelor cu caracter personal din 28 ianuarie 1981 ( supra, pct. 41 ).

Legea nr. 677/2001 descrie și procedura ce trebuie urmată de orice persoană interesată pentru a avea acces la datele cu caracter personal prelucrate, iar accesul la justiție este prevăzut de art. 18 din această lege ( supra, pct. 39 ). Nimic nu indică faptul că controlul exercitat de instanță este limitat în vreun fel, pentru a se putea îndoi imediat de eficacitatea unei asemenea căi de atac. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nimic nu permite să se creadă că dispozițiile Legii nr. 677/2001 nu ar oferi reclamantului posibilitatea de a soluționa capătul de cerere sau că nu prezintă nicio perspectivă rezonabilă de succes.

În ceea ce privește susținerile reclamantului cu privire la respingerea unei astfel de acțiuni pentru autoritatea de lucru judecat, Curtea notează că, potrivit art. 1.201 din Codul civil, există autoritate de lucru judecat dacă o a doua cerere privește același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți. Or, fără să se speculeze asupra situației unei noi acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 677/2001 , Curtea nu poate decât să constate că cele două acțiuni au cauze diferite. Cât privește susținerile persoanei în cauză cu privire la lipsa rolului activ al judecătorilor în recalificarea temeiului juridic al acțiunii, Curtea constată că reclamantul, care are pregătire juridică, a stabilit el însuși cadrul acțiunii sale. De altfel, chiar dacă, pentru susținerea admisibilității acțiunii sale, a făcut referire, în recurs, la complementaritatea legilor nr. 677/2001 și 544/2001, persoana în cauză nu a înțeles să completeze sau să modifice temeiul juridic al acțiunii sale, acest lucru fiindu-i permis în temeiul art. 132 din Codul de procedură civilă.

Subliniind din nou rolul său subsidiar în raport cu sistemele naționale de garantare a drepturilor omului ( Handyside împotriva Marii Britanii , 7 decembrie 1976, pct. 48, serie A nr. 24), Curtea consideră că reclamantul avea la dispoziție un temei legal care îi permitea să ofere ocazia instanțelor să repare la nivel național pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție. De altfel, nu a fost dezvăluită nicio circumstanță excepțională care să poată dispensa reclamantul de obligația de epuizare a căii de atac respective. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

În ceea ce privește capătul de cerere al reclamantului întemeiat pe art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenție, Curtea consideră că, din motivele prevăzute supra la pct. 69-70, reclamantul nu poate pretinde că nu beneficiază în fața autorităților naționale de o cale de atac efectivă pentru a susține pretinsa încălcare a Convenției. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA, decide să conexeze cererile; declară cererile inadmisibile. Josep Casadevall, Santiago Quesada, președinte grefier