CtEDO 29.11.2011 Auto

CASE OF KOVACIK v. SLOVAKIA

RESPONDENT
SVK
HOTĂRÂRE
29.11.2011
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of Art. 5-1;Remainder inadmissible;Just satisfaction dismissed (out of time)
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF KOVACIK v. SLOVAKIA (CtEDO, 2011)
HUDOC · oficial

Reclamantul s-a născut în 1974 și trăiește în Dolný Kubín. La 24 iunie 2003, poliția a arestat reclamantul. A fost acuzat de planificarea unui jaf și a fost retras în custodie de la acea dată. S-au luat mai multe decizii de prelungire a detenției reclamantului. În special, la 18 noiembrie 2004, Curtea de district Žilina și-a prelungit detenția în contextul procedurii preliminare până la 24 ianuarie 2005. La 21 ianuarie 2005, procurorul public a inculpat reclamantul și mai multe alte persoane în fața Curții Regionale Žilina. Reclamantul a solicitat să fie eliberat, argumentând că Curtea Regională nu și-a prelungit detenția după expirarea perioadei indicate în decizia Curții de District din 18 noiembrie 2004. La 25 iulie 2005, reclamantul s-a plâns la Curtea Constituțională că detenția sa în perioada de după 24 ianuarie 2005 și refuzul Curții Supreme de a-l elibera era amândoi ilegal. 12. La 30 martie 2006, reclamantul a fost eliberat. 13. La 14 iunie 2006, Curtea Constituțională a constatat că dreptul reclamantului în temeiul art. 5 § 1 nu a fost încălcat în sensul că nu s-a prelungit decizia judiciară după 24 ianuarie 2005 (decizia I. ÚS 217/05). Nu a existat nici o justificare pentru această situație. Se referă la hotărârile Curții Constituționale I. ÚS 6/02 și I. ÚS 204/05 (a se vedea punctele 23-28 mai jos). 14. Curtea Constituțională a ordonat Curții Supreme să ramburseze costurile reclamantului în cadrul procedurii constituționale. Acesta și-a respins reclamația pentru o justă satisfacție, susținând că (i) concluzia sa ca astfel a furnizat recurs adecvat pentru reclamant și (ii) decizia Curții Supreme din 24 mai 2005 s-a bazat pe practica acestei instanțe, care, totuși, nu era în conformitate cu practicile prevăzute în Convenția. 15. Următoarele dispoziții din Codul de Procedură Penală din 1961 (Legea nr. 141/1961 Col., în vigoare până la 31 decembrie 2005) sunt relevante în cazul în cauză. 16. În conformitate cu art. 71 § 1, detenția unei persoane în contextul atât procedurii preliminare, cât și în timpul procedurii în fața instanței judiciare nu poate dura decât cât timp este necesar. În cazul în care detenția în contextul procedurii preliminare depășește șase luni, aceasta poate fi extinsă la cererea unui procuror public până la un an de către un judecător sau până la maximum doi ani de către camera instanței. 17. art. 71 § 2 prevede că detenția unei persoane în contextul atât a procedurilor preliminare, cât și în timpul unui proces nu trebuie să depășească doi ani. În cazuri justificate, Curtea Supremă își poate extinde durata la maximum trei ani și, în cazuri de infracțiuni deosebit de grave, până la cinci ani. În conformitate cu art. 71 alineatul (3), o propunere de prelungire a detenției unei persoane va fi prezentată de un procuror public în cadrul procedurii preliminare și de către președinte al instanței de judecată în timpul procesului. 18. art. 72 § 1 obligă investigatorii, procurorii și judecătorii să examineze, în fiecare etapă a procedurii penale, dacă persistă motivele de detenție a acuzatului. În cadrul procedurii preliminare, un judecător este obligat să facă acest lucru numai atunci când decide propunerea unui procuror public de a prelungi detenția sau de a modifica motivele pentru aceasta sau atunci când decide cererea de eliberare a persoanei acuzate. În cazul în care un motiv pentru detenția unei persoane acuzate nu mai există, acuzatul trebuie eliberat imediat. 19. art. 72 § 2 îi dă dreptul să solicite eliberarea în orice moment. Atunci când procurorul public respinge o astfel de cerere în cursul procedurii preliminare, el sau ea trebuie să-l prezinte imediat în instanță. Decizia privind cererea de eliberare trebuie luată fără întârziere. În cazul în care o cerere este respinsă, acuzatul poate reînnoi numai 14 zile după ce decizia a devenit finală, cu excepția cazului în care el sau ea dă alte motive care justifică eliberarea sa. 20. În conformitate cu art. 192, în cazul în care instanța efectuează o examinare preliminară a inculpei unei persoane deținute, aceasta decide, de asemenea, dacă persoana respectivă trebuie să rămână în custodie. 21. În conformitate cu practicile Curții Supreme, termenele menționate la art. 71 § 1 din Codul de Procedură Penală din 1961 se referă exclusiv la situațiile în care trebuie luată o decizie privind propunerea unui procuror public în contextul procedurilor preliminare. Cu toate acestea, în cazul în care a fost depusă o inculpație într-un termen mai scurt decât perioada de doi ani menționată la art. 71 § 1, legea nu a solicitat ca o cerere de detenție continuă a persoanelor acuzate să fie formulată sau ca o decizie separată să fie luată cu privire la detenția continuă, cu excepția cazurilor în care inculparea a fost depusă cu mai puțin de zece zile înainte de expirarea perioadei maxime de detenție de doi ani. 22. În conformitate cu hotărârea Curții Supreme din 1975 (Rt 5/75), art. 192 din Codul de Procedură Penală cere unei instanțe să decidă dacă un acuzat a efectuat o examinare preliminară a acuzației. În consecință, în cazul în care judecătorul președinte concluzionează, pe baza dosarului, că nu este necesară o examinare preliminară a acuzației și consideră că deținerea acuzatului este legală, nu este necesară o decizie separată a camerei de judecată privind detenția continuată a acuzatului. Cu toate acestea, în cazul în care acuzatul solicită eliberarea, cererea trebuie decisă fără întârziere în conformitate cu art. 72 § 2 din Codul de Procedură Penală. 23. În hotărârea I. ÚS 6/02 Curtea Constituțională a remarcat că Codul de Procedură Penală nu solicită în mod explicit ca o decizie privind prelungirea detenției unei persoane acuzate să fie dată în cazurile în care a fost depusă o acuzație și în care detenția, atât în faza preliminară, cât și în timpul procesului, nu a depășit doi ani. 24. Cu toate acestea, statul a susținut că depunerea unei acuzații nu a justificat ca astfel de detenție continuă a unei persoane. Curtea care se ocupă de acest caz a fost obligată să decidă explicit cu privire la detenția suplimentară a acuzatului înainte de expirarea perioadei pentru care detenția a fost prelungită în contextul procedurii preliminare. 25. În hotărârea sa, Curtea Constituțională se referă, în special, la garanțiile prevăzute la art. 5 § 1 din Convenție și la hotărârea Curții în Stašaite c. Lituania (nr. 47679/99, 21 martie 2002, §§ 59-61). 26. În acest caz, Curtea Constituțională nu a constatat încălcarea articolului 5 § 1 în calitate de instanță obișnuită implicată, atât în contextul unei examinări preliminare a acuzării, cât și în reacția cererii de eliberare a persoanei acuzate, a hotărât că motivele de detenție a acesteia au persistat. Această decizie a avut același efect ca o decizie de prelungire a detenției persoanei acuzate. 27. În cazul de mai sus, care se referă la unul din co-accusările prezentului solicitant, detenția în contextul procedurii preliminare a fost prelungită până la 24 ianuarie 2005, înainte de expirarea acesteia, la 21 ianuarie 2005, acuzatul a fost inculpat. În hotărârea sa, Curtea Constituțională a constatat că Curtea Supremă a încălcat dreptul reclamantului în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție, deoarece nu a existat nicio decizie judiciară care să își prelungească detenția după 24 ianuarie 2005 și nu există nici o justificare pentru această situație. Este irelevant faptul că instanțele de la două nivele au respins cererea de eliberare a persoanei acuzate ca fiind deciziile legate de detenție în contextul procedurii preliminare, care este înaintea depunerii unei acuzații. În aceste circumstanțe, orice decizie relevantă privind reținerea suplimentară a acuzatului ar fi putut fi luată numai de către instanța penală în care acuzatul a fost inculpat. 28. Cu privire la hotărârea sa I. ÚS 6/02 din 4 decembrie 2002, Curtea Constituțională a susținut că, pentru a fi legală, aceasta trebuie să se bazeze întotdeauna pe o hotărâre a instanței. 29. În cele două hotărâri de mai sus din cauza unei co-accusări a reclamantului, Curtea Constituțională a constatat încălcarea articolului 5 § 1, în sensul că nu a existat nicio decizie judiciară care să prelungească detenția persoanei acuzate după depunerea acuzației. În această ultimă hotărâre, în special: „În opinia Curții Constituționale, jurisdicția instanței implicate la etapa preliminară a procesului s-a încheiat cu depunerea inculpei la 21 ianuarie 2005. Acuzarea ca atare nu este un motiv pentru continuarea detenției unei persoane, deoarece nu urmărește explicit din lege, și este inadmisibil să se extindă posibilitatea de a restricționa libertatea unei persoane prin interpretarea ample a mai multor dispoziții din Codul de Procedură Penală. Cu toate acestea, hotărârea unei instanțe cu privire la detenția unei persoane la etapa preliminară poate constitui un motiv pentru detenția acestei persoane pe o perioadă scurtă după acuzarea. În caz contrar, ar fi practic imposibil să se asigure detenția continuă a unei persoane după ce a fost depusă o acuzație. În circumstanțe, a existat un motiv de detenție a reclamantului până la 25 ianuarie 2005. În absența unei astfel de decizii, restricția libertății reclamantului după 25 ianuarie 2005 a fost ilegală. Ilegalitatea privației de libertate a reclamantului după 25 ianuarie 2005 nu poate fi justificată retrospectiv, nici măcar prin o decizie judiciară. Deciziile judiciare ulteriore nu ar fi putut prelungi detenția reclamantului, deoarece s-a încheiat la 25 ianuarie 2005, singura posibilitate existentă a fost de a retras reclamantul în custodie din nou. Întrucât acest lucru nu s-a întâmplat, privarea sa ulterioară a libertății nu a avut motive legale.” 30. În hotărârea I. ÚS 115/07 Curtea Constituțională a confirmat că depunerea de acuzații nu este suficientă pentru ca detenția continuată a acuzatului să fie legală. Curtea constituțională a constatat încălcarea dreptului persoanei acuzate în temeiul art. 5 § 1 din Convenție și a ordonat eliberarea imediată a acestuia. 31. Noul Cod de Procedură Penală (Legea nr. 301/2005 Col.) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2006. 32. art. 76 § 5 prevede, printre altele, că o instanță este obligată să decidă în continuare detenția unui acuzat în termen de 15 zile de la acuzarea sa (sau depunerea în vederea aprobării unui acord între acuzația și acuzatul pentru vinovăție și pedeapsa) cu excepția cazului în care a decis deja detenția acuzatului în temeiul dispozițiilor care reglementează examinarea acuzațiilor. 33. Raportul explicativ al proiectului de cod de procedură penală din 2005 indică faptul că dispoziția de mai sus accentuează controlul judiciar al detenției unei persoane în urma acuzării sale și că amendamentul este, de asemenea, în reacție la hotărârea Curții Constituționale I. ÚS 6/02 din 4 decembrie 2002.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă