Reclamantul s-a născut în 1974 și trăiește în Dolný Kubín. La 24 iunie 2003, poliția a arestat reclamantul. A fost acuzat de planificarea unui jaf și a fost retras în custodie de la acea dată. S-au luat mai multe decizii de prelungire a detenției reclamantului. În special, la 18 noiembrie 2004, Curtea de district Žilina și-a prelungit detenția în contextul procedurii preliminare până la 24 ianuarie 2005. La 21 ianuarie 2005, procurorul public a inculpat reclamantul și mai multe alte persoane în fața Curții Regionale Žilina. Reclamantul a solicitat să fie eliberat, argumentând că Curtea Regională nu și-a prelungit detenția după expirarea perioadei indicate în decizia Curții de District din 18 noiembrie 2004. La 25 iulie 2005, reclamantul s-a plâns la Curtea Constituțională că detenția sa în perioada de după 24 ianuarie 2005 și refuzul Curții Supreme de a-l elibera era amândoi ilegal. 12. La 30 martie 2006, reclamantul a fost eliberat. 13. La 14 iunie 2006, Curtea Constituțională a constatat că dreptul reclamantului în temeiul art. 5 § 1 nu a fost încălcat în sensul că nu s-a prelungit decizia judiciară după 24 ianuarie 2005 (decizia I. ÚS 217/05). Nu a existat nici o justificare pentru această situație. Se referă la hotărârile Curții Constituționale I. ÚS 6/02 și I. ÚS 204/05 (a se vedea punctele 23-28 mai jos). 14. Curtea Constituțională a ordonat Curții Supreme să ramburseze costurile reclamantului în cadrul procedurii constituționale. Acesta și-a respins reclamația pentru o justă satisfacție, susținând că (i) concluzia sa ca astfel a furnizat recurs adecvat pentru reclamant și (ii) decizia Curții Supreme din 24 mai 2005 s-a bazat pe practica acestei instanțe, care, totuși, nu era în conformitate cu practicile prevăzute în Convenția. 15. Următoarele dispoziții din Codul de Procedură Penală din 1961 (Legea nr. 141/1961 Col., în vigoare până la 31 decembrie 2005) sunt relevante în cazul în cauză. 16. În conformitate cu art. 71 § 1, detenția unei persoane în contextul atât procedurii preliminare, cât și în timpul procedurii în fața instanței judiciare nu poate dura decât cât timp este necesar. În cazul în care detenția în contextul procedurii preliminare depășește șase luni, aceasta poate fi extinsă la cererea unui procuror public până la un an de către un judecător sau până la maximum doi ani de către camera instanței. 17. art. 71 § 2 prevede că detenția unei persoane în contextul atât a procedurilor preliminare, cât și în timpul unui proces nu trebuie să depășească doi ani. În cazuri justificate, Curtea Supremă își poate extinde durata la maximum trei ani și, în cazuri de infracțiuni deosebit de grave, până la cinci ani. În conformitate cu art. 71 alineatul (3), o propunere de prelungire a detenției unei persoane va fi prezentată de un procuror public în cadrul procedurii preliminare și de către președinte al instanței de judecată în timpul procesului. 18. art. 72 § 1 obligă investigatorii, procurorii și judecătorii să examineze, în fiecare etapă a procedurii penale, dacă persistă motivele de detenție a acuzatului. În cadrul procedurii preliminare, un judecător este obligat să facă acest lucru numai atunci când decide propunerea unui procuror public de a prelungi detenția sau de a modifica motivele pentru aceasta sau atunci când decide cererea de eliberare a persoanei acuzate. În cazul în care un motiv pentru detenția unei persoane acuzate nu mai există, acuzatul trebuie eliberat imediat. 19. art. 72 § 2 îi dă dreptul să solicite eliberarea în orice moment. Atunci când procurorul public respinge o astfel de cerere în cursul procedurii preliminare, el sau ea trebuie să-l prezinte imediat în instanță. Decizia privind cererea de eliberare trebuie luată fără întârziere. În cazul în care o cerere este respinsă, acuzatul poate reînnoi numai 14 zile după ce decizia a devenit finală, cu excepția cazului în care el sau ea dă alte motive care justifică eliberarea sa. 20. În conformitate cu art. 192, în cazul în care instanța efectuează o examinare preliminară a inculpei unei persoane deținute, aceasta decide, de asemenea, dacă persoana respectivă trebuie să rămână în custodie. 21. În conformitate cu practicile Curții Supreme, termenele menționate la art. 71 § 1 din Codul de Procedură Penală din 1961 se referă exclusiv la situațiile în care trebuie luată o decizie privind propunerea unui procuror public în contextul procedurilor preliminare. Cu toate acestea, în cazul în care a fost depusă o inculpație într-un termen mai scurt decât perioada de doi ani menționată la art. 71 § 1, legea nu a solicitat ca o cerere de detenție continuă a persoanelor acuzate să fie formulată sau ca o decizie separată să fie luată cu privire la detenția continuă, cu excepția cazurilor în care inculparea a fost depusă cu mai puțin de zece zile înainte de expirarea perioadei maxime de detenție de doi ani. 22. În conformitate cu hotărârea Curții Supreme din 1975 (Rt 5/75), art. 192 din Codul de Procedură Penală cere unei instanțe să decidă dacă un acuzat a efectuat o examinare preliminară a acuzației. În consecință, în cazul în care judecătorul președinte concluzionează, pe baza dosarului, că nu este necesară o examinare preliminară a acuzației și consideră că deținerea acuzatului este legală, nu este necesară o decizie separată a camerei de judecată privind detenția continuată a acuzatului. Cu toate acestea, în cazul în care acuzatul solicită eliberarea, cererea trebuie decisă fără întârziere în conformitate cu art. 72 § 2 din Codul de Procedură Penală. 23. În hotărârea I. ÚS 6/02 Curtea Constituțională a remarcat că Codul de Procedură Penală nu solicită în mod explicit ca o decizie privind prelungirea detenției unei persoane acuzate să fie dată în cazurile în care a fost depusă o acuzație și în care detenția, atât în faza preliminară, cât și în timpul procesului, nu a depășit doi ani. 24. Cu toate acestea, statul a susținut că depunerea unei acuzații nu a justificat ca astfel de detenție continuă a unei persoane. Curtea care se ocupă de acest caz a fost obligată să decidă explicit cu privire la detenția suplimentară a acuzatului înainte de expirarea perioadei pentru care detenția a fost prelungită în contextul procedurii preliminare. 25. În hotărârea sa, Curtea Constituțională se referă, în special, la garanțiile prevăzute la art. 5 § 1 din Convenție și la hotărârea Curții în Stašaite c. Lituania (nr. 47679/99, 21 martie 2002, §§ 59-61). 26. În acest caz, Curtea Constituțională nu a constatat încălcarea articolului 5 § 1 în calitate de instanță obișnuită implicată, atât în contextul unei examinări preliminare a acuzării, cât și în reacția cererii de eliberare a persoanei acuzate, a hotărât că motivele de detenție a acesteia au persistat. Această decizie a avut același efect ca o decizie de prelungire a detenției persoanei acuzate. 27. În cazul de mai sus, care se referă la unul din co-accusările prezentului solicitant, detenția în contextul procedurii preliminare a fost prelungită până la 24 ianuarie 2005, înainte de expirarea acesteia, la 21 ianuarie 2005, acuzatul a fost inculpat. În hotărârea sa, Curtea Constituțională a constatat că Curtea Supremă a încălcat dreptul reclamantului în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție, deoarece nu a existat nicio decizie judiciară care să își prelungească detenția după 24 ianuarie 2005 și nu există nici o justificare pentru această situație. Este irelevant faptul că instanțele de la două nivele au respins cererea de eliberare a persoanei acuzate ca fiind deciziile legate de detenție în contextul procedurii preliminare, care este înaintea depunerii unei acuzații. În aceste circumstanțe, orice decizie relevantă privind reținerea suplimentară a acuzatului ar fi putut fi luată numai de către instanța penală în care acuzatul a fost inculpat. 28. Cu privire la hotărârea sa I. ÚS 6/02 din 4 decembrie 2002, Curtea Constituțională a susținut că, pentru a fi legală, aceasta trebuie să se bazeze întotdeauna pe o hotărâre a instanței. 29. În cele două hotărâri de mai sus din cauza unei co-accusări a reclamantului, Curtea Constituțională a constatat încălcarea articolului 5 § 1, în sensul că nu a existat nicio decizie judiciară care să prelungească detenția persoanei acuzate după depunerea acuzației. În această ultimă hotărâre, în special: „În opinia Curții Constituționale, jurisdicția instanței implicate la etapa preliminară a procesului s-a încheiat cu depunerea inculpei la 21 ianuarie 2005. Acuzarea ca atare nu este un motiv pentru continuarea detenției unei persoane, deoarece nu urmărește explicit din lege, și este inadmisibil să se extindă posibilitatea de a restricționa libertatea unei persoane prin interpretarea ample a mai multor dispoziții din Codul de Procedură Penală. Cu toate acestea, hotărârea unei instanțe cu privire la detenția unei persoane la etapa preliminară poate constitui un motiv pentru detenția acestei persoane pe o perioadă scurtă după acuzarea. În caz contrar, ar fi practic imposibil să se asigure detenția continuă a unei persoane după ce a fost depusă o acuzație. În circumstanțe, a existat un motiv de detenție a reclamantului până la 25 ianuarie 2005. În absența unei astfel de decizii, restricția libertății reclamantului după 25 ianuarie 2005 a fost ilegală. Ilegalitatea privației de libertate a reclamantului după 25 ianuarie 2005 nu poate fi justificată retrospectiv, nici măcar prin o decizie judiciară. Deciziile judiciare ulteriore nu ar fi putut prelungi detenția reclamantului, deoarece s-a încheiat la 25 ianuarie 2005, singura posibilitate existentă a fost de a retras reclamantul în custodie din nou. Întrucât acest lucru nu s-a întâmplat, privarea sa ulterioară a libertății nu a avut motive legale.” 30. În hotărârea I. ÚS 115/07 Curtea Constituțională a confirmat că depunerea de acuzații nu este suficientă pentru ca detenția continuată a acuzatului să fie legală. Curtea constituțională a constatat încălcarea dreptului persoanei acuzate în temeiul art. 5 § 1 din Convenție și a ordonat eliberarea imediată a acestuia. 31. Noul Cod de Procedură Penală (Legea nr. 301/2005 Col.) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2006. 32. art. 76 § 5 prevede, printre altele, că o instanță este obligată să decidă în continuare detenția unui acuzat în termen de 15 zile de la acuzarea sa (sau depunerea în vederea aprobării unui acord între acuzația și acuzatul pentru vinovăție și pedeapsa) cu excepția cazului în care a decis deja detenția acuzatului în temeiul dispozițiilor care reglementează examinarea acuzațiilor. 33. Raportul explicativ al proiectului de cod de procedură penală din 2005 indică faptul că dispoziția de mai sus accentuează controlul judiciar al detenției unei persoane în urma acuzării sale și că amendamentul este, de asemenea, în reacție la hotărârea Curții Constituționale I. ÚS 6/02 din 4 decembrie 2002.
5.The applicant was born in 1974 and lives in Dolný Kubín. 6. On 24 June 2003 the police arrested the applicant. He was accused of planning a robbery and remanded in custody from that date. 7. Several decisions extending the applicant’s detention were made. In particular, on 18 November 2004 the Žilina District Court extended his detention in the context of the preliminary proceedings until 24 January 2005. 8. On 21 January 2005 the public prosecutor indicted the applicant and several other persons before the Žilina Regional Court. 9. The applicant requested to be released, arguing that the Regional Court had not extended his detention after the expiry of the period indicated in the District Court’s decision of 18 November 2004. 10. On 20 April 2005 the Regional Court ordered the applicant’s release. Upon a complaint lodged by the public prosecutor the Supreme Court decided on 24 May 2005 that the applicant should remain remanded in custody. 11. On 25 July 2005 the applicant complained to the Constitutional Court that his detention in the period after 24 January 2005 and the Supreme Court’s refusal to release him were both unlawful. 12. On 30 March 2006 the applicant was released. 13. On 14 June 2006 the Constitutional Court found that the applicant’s right under Article 5 § 1 had been violated in that there had been no judicial decision extending his detention after 24 January 2005 (judgment I. ÚS 217/05). There existed no justification for that situation. Reference was made to the Constitutional Court’s judgments I. ÚS 6/02 and I. ÚS 204/05 (see paragraphs 23-28 below). 14. The Constitutional Court ordered the Supreme Court to reimburse the applicant’s costs in the constitutional proceedings. It dismissed his claim for just satisfaction, holding that (i) its finding as such provided appropriate redress to the applicant and (ii) the Supreme Court’s decision of 24 May 2005 was based on that court’s practice, which, however, was not in accordance with practice under the Convention. 15. The following provisions of the Code of Criminal Procedure of 1961 (Law no. 141/1961 Coll., in force until 31 December 2005) are relevant in the present case. 16. Pursuant to Article 71 § 1, a person’s detention in the context of both pre-trial proceedings and during proceedings before a trial court can only last as long as necessary. Where detention in the context of pre-trial proceedings is to exceed six months, it can be extended at a public prosecutor’s request up to one year by a judge or to a maximum of two years by a court’s chamber. 17. Article 71 § 2 provides that a person’s detention in the context of both pre-trial proceedings and during a trial must not exceed two years. In justified cases the Supreme Court may extend its duration to a maximum of three years and, in cases of particularly serious offences, up to five years. Under paragraph 3 of Article 71, a proposal for extension of a person’s detention is to be submitted by a public prosecutor in the pre-trial proceedings and by the president of the court’s chamber during the trial. 18. Article 72 § 1 obliges investigators, prosecutors and judges to examine, at each stage of criminal proceedings, whether reasons for the accused person’s detention persist. In pre-trial proceedings a judge is obliged to do so only when deciding on a public prosecutor’s proposal to extend detention or to modify the reasons for it or when deciding on the accused person’s application for release. Where a reason for an accused person’s detention no longer exists, the accused must be released immediately. 19. Article 72 § 2 entitles the accused to apply for release at any time. When the public prosecutor dismisses such an application in the course of pre-trial proceedings, he or she must submit it immediately to the court. The decision on an application for release must be taken without delay. If an application is dismissed, the accused may only renew it fourteen days after the decision has become final, unless he or she gives other reasons justifying his or her release. 20. Pursuant to Article 192, where the court carries out a preliminary examination of the indictment of a person who is detained, it shall also decide whether that person is to remain in custody. 21. In accordance with the Supreme Court’s practice, the time-limits mentioned in Article 71 § 1 of the Code of Criminal Procedure of 1961 exclusively concerned situations where a decision on a public prosecutor’s proposal was to be made in the context of pre-trial proceedings. However, where an indictment had been filed within a shorter time than the two-year period mentioned in Article 71 § 1, the law did not require that a request for continued detention of the accused persons be made or that a separate decision should be made on their continued detention, with the exception of cases where the indictment had been filed less than ten days before the expiry of the two-year maximum period of detention. 22. Pursuant to a 1975 Supreme Court ruling (Rt 5/75), Article 192 of the Code of Criminal Procedure requires a court to decide on further detention of an accused where it has carried out a preliminary examination of the indictment. Accordingly, where the presiding judge concludes, on the basis of the file, that a preliminary examination of the indictment is not required and considers the detention of the accused to be lawful, there is no need for a separate decision of the court chamber on continued detention of the accused. However, where the accused applies for release, the application must be decided upon without delay in accordance with Article 72 § 2 of the Code of Criminal Procedure. 23. In judgment I. ÚS 6/02 the Constitutional Court noted that the Code of Criminal Procedure did not explicitly require that a decision on extension of an accused person’s detention be given in cases where an indictment had been filed and where the detention, both at the pre-trial stage and during the trial, had not exceeded two years. 24. It held, however, that the filing of an indictment alone did not as such justify a person’s continued detention. The court dealing with the case was required to decide explicitly on further detention of the accused prior to the expiry of the period for which the detention had been extended in the context of pre-trial proceedings. 25. In its judgment the Constitutional Court referred in particular to the guarantees laid down in Article 5 § 1 of the Convention and the Court’s judgment in Stašaitis v. Lithuania (no. 47679/99, 21 March 2002, §§ 59-61). 26. In that case the Constitutional Court found no breach of Article 5 § 1 as the ordinary court involved, both in the context of a preliminary examination of the indictment and in reaction to the accused person’s request for release, decided that the reasons for the latter’s detention persisted. That decision had the same effect as a decision to extend the accused person’s detention. 27. In the above case, which concerned one of the present applicant’s co-accused, the detention in the context of pre-trial proceedings had been extended until 24 January 2005. Prior to its expiry, on 21 January 2005, the accused was indicted. In its judgment the Constitutional Court found that the Supreme Court had breached the plaintiff’s right under Article 5 § 1 of the Convention, in that there had been no judicial decision extending his detention after 24 January 2005 and there existed no justification for that situation. It was irrelevant that courts at two levels had dismissed the accused person’s application for release as those decisions related to detention in the context of pre-trial proceedings, that is prior to the filing of an indictment. In those circumstances, any relevant decision on further detention of the accused could have been taken only by the criminal court before which the accused had been indicted. 28. With reference to its judgment I. ÚS 6/02 of 4 December 2002 the Constitutional Court held that for a detention to be lawful, it must always rely on a court decision. 29. In the above two judgments given in the case of a different co-accused of the applicant, the Constitutional Court found a breach of Article 5 § 1, in that there had been no judicial decision extending the accused person’s detention after the filing of the indictment. In the latter judgment it held, in particular: “In the Constitutional Court’s view, the jurisdiction of the court involved at the pre-trial stage ended with the filing of the indictment on 21 January 2005. The indictment as such is not a ground for continued detention of a person as it does not explicitly follow from the law, and it is inadmissible to extend the possibilities of restricting a person’s liberty by extensive interpretation of several provisions of the Code of Criminal Procedure. However, a court’s decision on detention of a person at the pre-trial stage can constitute a ground for that person’s detention during a short period following the indictment. Otherwise it would be practically impossible to ensure continued detention of a person after an indictment has been filed. In the circumstances, a ground for the plaintiff’s detention existed until 25 January 2005. The detention should have been extended by a decision not later than on 25 January 2005 if it was to last after that date. In the absence of any such decision, the restriction of the plaintiff’s liberty after 25 January 2005 was unlawful. The unlawfulness of the plaintiff’s deprivation of liberty after 25 January 2005 cannot be justified retrospectively, not even by a judicial decision. Subsequent judicial decisions could not have extended the plaintiff’s detention, as it had ended on 25 January 2005. The only existing possibility was to remand the plaintiff in custody again. As this had not happened, his subsequent deprivation of liberty had no legal ground.” 30. In judgment I. ÚS 115/07 the Constitutional Court confirmed that the filing of an indictment alone does not suffice for continued detention of the accused to be lawful. It is required that the court dealing with the criminal case following the indictment should take a decision on the accused person’s detention prior to the expiry of the period for which the latter had been remanded in the context of pre-trial proceedings. The Constitutional Court found a breach of the accused person’s right under Article 5 § 1 of the Convention and ordered his immediate release. 31. The new Code of Criminal Procedure (Law no. 301/2005 Coll.) entered into force on 1 January 2006. 32. Article 76 § 5 provides, inter alia, that a court is obliged to decide on further detention of an accused within fifteen days of his or her indictment (or submission for its approval of an agreement between the prosecution and the accused on guilt and punishment) unless it has already decided on detention of the accused under provisions which govern the examination of indictments. 33. The explanatory report to the draft Code of Criminal Procedure of 2005 indicates that the above provision accentuates the judicial control of a person’s detention following his or her indictment and that the amendment is also in reaction to the Constitutional Court’s judgment I. ÚS 6/02 of 4 December 2002.