CASE OF ZUBOR v. SLOVAKIA

Reclamantul s-a născut în 1968 și trăiește în Veličná. La 24 iunie 2003, poliția a arestat reclamantul. A fost acuzat de planificarea unui jaf și în custodie la acea dată. S-au luat mai multe decizii care prelungesc detenția reclamantului. În special, la 18 noiembrie 2004, Curtea de District Žilina și-a prelungit detenția în contextul procedurii preliminare până la 24 ianuarie 2005. La 21 ianuarie 2005, procurorul public a inculpat reclamantul și mai multe alte în fața Curții Regionale Žilina. Reclamantul a solicitat eliberarea, argumentând că Curtea Regională nu și-a prelungit detenția după expirarea perioadei indicate în decizia Curții de District din 18 noiembrie 2004. 10. La 20 aprilie 2005, Curtea Regională a ordonat eliberarea reclamantului. La o plângere depusă de procurorul public, Curtea Supremă a hotărât, la 24 mai 2005, că reclamantul ar trebui să rămână în custodie. La 27 iulie 2005, reclamantul s-a plâns la Curtea Constituțională că detenția sa după 24 ianuarie 2005 este ilegală. 11. Între timp, la 15 iunie 2005, Curtea Supremă a prelungit detenția reclamantului până la 24 iunie 2006. La 23 august 2005, reclamantul a depus o plângere constituțională în care se afirmă că a încălcat art. 5 § 1 din Convenție ca urmare a deciziei respective. 12. La 31 martie 2006, reclamantul a fost eliberat. 13. În hotărârea III. ÚS 271/06 din 8 martie 2007 Curtea Constituțională a constatat că, prin decizia de mai sus din 24 mai 2005, Curtea Supremă a încălcat dreptul reclamantului în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție. Curtea Constituțională a remis hotărârile sale I. ÚS 6/02 și I. ÚS 204/05 (a se vedea punctele 25-30 mai jos) și a susținut că nu exista nici o justificare pentru absența unei decizii judiciare care să prelungească detenția reclamantului după 24 ianuarie 2005. 14. Curtea Constituțională a ordonat Curții Supreme să ramburseze costurile reclamantului în cadrul procedurii constituționale. Acesta a respins reclamația sa pentru o justă satisfacție, susținând că (i) constatarea unei încălcări a articolului 5 § 1 a furnizat un recurs adecvat pentru reclamant și (ii) decizia Curții Supreme din 24 mai 2005 s-a bazat pe practica instanței respective, care, totuși, nu era în conformitate cu practicile prevăzute în Convenția. 15. Într-o hotărâre diferită pronunțată la 6 iunie 2007 (IV. ÚS 10/07) Curtea Constituțională a constatat că, prin decizia de mai sus din 15 iunie 2005, Curtea Supremă a încălcat dreptul reclamantului în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție. În special, în ceea ce privește motivele hotărârii sale din 8 martie 2007, Curtea Constituțională a fost de părere că Curtea Supremă ar fi trebuit să remedieze situația care rezultă din detenția ilegală a reclamantului prin ordonarea eliberării sale. 16. Curtea Constituțională a acordat reclamantului un echivalent de 1.470 euro (EUR) ca o justă satisfacție și a ordonat Curții Supreme să ramburseze costurile reclamantului. 17. În cazul în cauză sunt relevante următoarele dispoziții ale Codului de Procedură Penală din 1961 (Legea nr. 141/1961 Col., în vigoare până la 31 decembrie 2005). 18. În conformitate cu art. 71 § 1, detenția unei persoane în contextul atât a procedurilor preliminare, cât și în timpul procedurii în fața unei instanțe judiciare nu poate dura decât cât de mult este necesar. În cazul în care detenția în contextul procedurii preliminare este depășită șase luni, aceasta poate fi extinsă la cererea unui procuror public până la un an de către un judecător sau la maximum doi ani de către camera unei instanțe. 19. art. 71 § 2 prevede că detenția unei persoane în contextul atât procedurii preliminare, cât și în timpul procesului, nu trebuie să depășească doi ani. În cazuri justificate, Curtea Supremă poate extinde durata sa la maximum trei ani și în cazuri de infracțiuni deosebit de grave până la cinci ani. În conformitate cu art. 71 alineatul (3), o propunere de prelungire a detenției unei persoane trebuie depusă de către un procuror public în cadrul procedurii preliminare și de către președintele camerei de judecată în timpul procesului. 20. art. 72 § 1 obligă anchetatorii, procurorii și judecătorii să examineze, în fiecare etapă a procedurii penale, dacă motivele de detenție ale persoanei acuzate persistă. În cadrul procedurii anterioare, un judecător este obligat să facă acest lucru numai atunci când decide asupra propunerii unui procuror public de a prelungi detenția sau de a modifica motivele acesteia, sau atunci când decide asupra cererii de eliberare a unei persoane acuzate. În cazul în care un motiv pentru detenția unei persoane acuzate nu mai există, acuzatul trebuie eliberat imediat. 21. art. 72 § 2 îi dă dreptul să solicite eliberarea în orice moment. Atunci când procurorul public respinge o astfel de cerere în cursul procedurii anterioare, el sau ea trebuie să-l prezinte imediat în instanță. Decizia privind o cerere de eliberare trebuie luată fără întârziere. În cazul în care o cerere este respinsă, acuzatul poate reînnoi numai 14 zile după ce decizia a devenit finală, cu excepția cazului în care el sau ea dă alte motive pentru a justifica eliberarea sa. 22. În conformitate cu art. 192, în cazul în care instanța efectuează o examinare preliminară a inculpei unei persoane reținute, acesta decide, de asemenea, dacă acea persoană trebuie să rămână în custodie. 23. În conformitate cu practicile Curții Supreme, termenele menționate la art. 71 § 1 din Codul de Procedură Penală din 1961 se referă exclusiv la situațiile în care trebuie luată o decizie privind propunerea unui procuror public în contextul procedurilor preliminare. Cu toate acestea, în cazul în care a fost depusă o acuzație într-un termen mai scurt decât perioada de doi ani menționată la art. 71 § 1, legea nu a solicitat să fie formulată o cerere de detenție continuă a acuzatului sau să fie luată o decizie separată cu privire la continuarea sa detenție, cu excepția cazurilor în care acuzarea a fost depusă mai puțin de zece zile înainte de expirarea perioadei maxime de detenție de doi ani. 24. În conformitate cu hotărârea Curții Supreme din 1975 (Rt 5/75), art. 192 din Codul de Procedură Penală prevede ca o instanță să decidă în continuare detenția unui acuzat în cazul în care a efectuat o examinare preliminară a acuzației. În consecință, în cazul în care judecătorul președinte concluzionează pe baza dosarului că nu este necesară o examinare preliminară a acuzației și consideră că detenția acuzată este legală, nu este necesară o decizie separată a instanței cu privire la detenția continuată a acuzatului. Cu toate acestea, în cazul în care acuzatul solicită eliberarea, această cerere trebuie decisă fără întârziere în conformitate cu art. 72 § 2 din Codul de Procedură Penală. 25. În hotărârea I. ÚS 6/02 Curtea Constituțională a remarcat că Codul de Procedură Penală nu solicită în mod explicit ca o decizie privind prelungirea detenției unei persoane acuzate să fie dată în cazurile în care a fost depusă o acuzație și în care detenția, atât în faza preliminară, cât și în timpul procesului, nu a depășit doi ani. 26. Cu toate acestea, statul a susținut că depunerea unei acuzații nu a justificat ca astfel de detenție continuă a unei persoane. Curtea care se ocupă de acest caz a fost obligată să decidă explicit cu privire la detenția suplimentară a acuzatului înainte de expirarea perioadei pentru care detenția a fost prelungită în contextul procedurii preliminare. 27. În hotărârea sa, Curtea Constituțională se referă, în special, la garanțiile prevăzute la art. 5 § 1 din Convenție și la hotărârea Curții în Stašaite c. Lituania (nr. 47679/99, 21 martie 2002, §§ 5961). 28. În acest caz, Curtea Constituțională nu a constatat încălcarea articolului 5 § 1 în calitate de instanță obișnuită implicată, atât în contextul unei examinări preliminare a acuzării, cât și în reacție la cererea de eliberare a acuzatului, a hotărât că motivele de detenție a acesteia au persistat. Această decizie a avut același efect ca o decizie de prelungire a detenției persoanei acuzate. 29. În cazul de mai sus, care se referă la unul din co-accusările prezentului solicitant, detenția în contextul procedurii preliminare a fost prelungită până la 24 ianuarie 2005, înainte de expirarea acesteia, la 21 ianuarie 2005, acuzatul a fost inculpat. În hotărârea sa, Curtea Constituțională a constatat că Curtea Supremă a încălcat dreptul reclamantului în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție, deoarece nu a existat nicio decizie judiciară care să își prelungească detenția după 24 ianuarie 2005 și nu există nici o justificare pentru această situație. Este irelevant faptul că instanțele de la două nivele au respins cererea de eliberare a persoanei acuzate, întrucât deciziile legate de detenție în contextul procedurii preliminare, care este înaintea depunerii unui acuzare. În aceste circumstanțe, orice decizie relevantă privind reținerea suplimentară a acuzatului ar fi putut fi luată numai de către instanța penală în care acuzatul a fost inculpat. 30. Cu privire la hotărârea sa I. ÚS 6/02 din 4 decembrie 2002 Curtea Constituțională a susținut că, pentru a fi legală, aceasta trebuie să se bazeze întotdeauna pe o hotărâre a instanței. 31. În cele două hotărâri de mai sus din cauza unei co-accusări a reclamantului, Curtea Constituțională a constatat încălcarea articolului 5 § 1, în sensul că nu a existat nicio decizie judiciară care să prelungească detenția persoanei acuzate după depunerea acuzației. În această ultimă hotărâre, în special: „În opinia Curții Constituționale, jurisdicția instanței implicate la etapa preliminară a procesului s-a încheiat cu depunerea inculpei la 21 ianuarie 2005. Acuzarea ca atare nu este un motiv pentru continuarea detenției unei persoane, deoarece nu urmărește explicit din lege, și este inadmisibil să se prelungească posibilitățile de a restricționa libertatea unei persoane prin interpretarea ample a mai multor dispoziții din Codul de Procedură Penală. Cu toate acestea, hotărârea unei instanțe cu privire la detenția unei persoane la etapa preliminară poate constitui un motiv pentru detenția unei astfel de persoane pe o scurtă perioadă după acuzarea. În caz contrar, ar fi practic imposibil să se asigure detenția continuă a unei persoane după ce a fost depusă o acuzație. În circumstanțe, a existat un motiv pentru detenția reclamantului până la 25 ianuarie 2005. În absența unei astfel de decizii, restricția libertății reclamantului după 25 ianuarie 2005 a fost ilegală. Ilegalitatea privației de libertate a reclamantului după 25 ianuarie 2005 nu poate fi justificată retrospectiv, nici măcar prin o decizie judiciară. Deciziile judiciare ulteriore nu ar fi putut prelungi detenția reclamantului deoarece s-a încheiat la 25 ianuarie 2005. Singura posibilitate existentă a fost de a retras reclamantul în custodie din nou. Întrucât acest lucru nu a fost cazul, privarea sa ulterioară a libertății nu a avut motive legale.” 32. În hotărârea I. ÚS 115/07 Curtea Constituțională a confirmat faptul că depunerea unui acuzat nu este suficientă pentru ca detenția continuată a acuzatului să fie legală. Curtea care se ocupă de cazul penal în urma acuzării este obligată să ia o decizie cu privire la detenția persoanei acuzate înainte de expirarea perioadei pentru care acestea din urmă au fost recomandate în contextul procedurii preliminare. Curtea Constituțională a constatat încălcarea dreptului persoanei acuzate în temeiul art. 5 § 1 din Convenție și a ordonat eliberarea imediată. 33. Noul Cod de Procedură Penală (Legea nr. 301/2005 Col.) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2006. 34. art. 76 § 5 prevede, printre altele, că o instanță este obligată să decidă în continuare deținerea acuzatului în termen de 15 zile de la acuzarea sa (sau depunerea în vederea aprobării unui acord între acuzația și acuzatul pentru vinovăție și pedeapsa) cu excepția cazului în care a decis deja deținerea acuzatului în temeiul dispozițiilor care reglementează examinarea acuzațiilor. 35. Raportul explicativ al proiectului de cod de procedură penală din 2005 indică faptul că dispoziția de mai sus accentuează controlul judiciar al detenției unei persoane în urma acuzării sale și că amendamentul este, de asemenea, în reacție la hotărârea Curții Constituționale I. ÚS 6/02 din 4 decembrie 2002.