CtEDO 13.12.2011 Auto

CASE OF SÎRGHI v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
13.12.2011
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF SÎRGHI v. ROMANIA (CtEDO, 2011)
HUDOC · oficial

Reclamantul, dl Mihai Sîrghi, este un național român care s-a născut în 1957 și trăiește în Timișoara. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Răzvan-Horațiu Radu, al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La momentul evenimentelor, reclamantul a fost un ofițer militar junior activ (maistru militar) care lucrează ca tehnician cu experiență cu instalații electrice speciale în aviație. La 4 decembrie 2002, reclamantul a participat la un exercițiu la baza aeriană militară unde lucrează. Sarcina sa a fost de a porni motoarele aeronavelor militare prin utilizarea unui dispozitiv electric special care a fost transportat de un vehicul militar. În acea zi, șoferul vehiculului a fost A.C. Reclamantul a fost, de asemenea, îndrumarea vehiculului între avioanele prin efectuarea de semnale convenționale de mână. În conformitate cu procedurile, fiecare avion a fost păzit de o persoană care stătea în fața ei în timpul inițierii. D.C., care a fost unul dintre gărzi în acea zi, a fost rănit fatal de vehiculul militar în timp ce squatting de către avion, împotriva reglementărilor. Oficiul Procurorului Militar Timisoara (“Procurorul Militar”) a început o anchetă asupra accidentului. Într-o declarație dată la 13 februarie 2003 procurorului militar, reclamantul a recunoscut că a avut obligația de a ghida vehiculul în timp ce a fost de susținere dintr-un avion și apoi deplasarea spre următorul avion. El a reiterat declarațiile sale la 22 aprilie 2003. La 18 iunie 2003, Procurorul Militar a angajat reclamantul pentru asasinare involuntară în temeiul articolului 178 § 2 din Codul Penal și nerespectarea reglementărilor privind siguranța. A fost considerat că, în temeiul Legii nr. 90/1996 privind siguranța la locul de muncă (protecția munzii) și al Ordinului nr. 330/8 iunie 1998 de aprobare a normelor privind siguranța la locul de muncă în transportul intern („Legea nr. 90/1996” și „Ordinul nr. 330”), reclamantul a avut obligația de a ghida vehiculul militar în timpul manevrei între avioane. Înainte de Curtea Militară Timișoara, Ministerul Apărării, numit ca partid care are responsabilitatea civilă pentru actele comise de către solicitant, a susținut că Ordinul nr. 330, invocat de procuror, nu era aplicabil, deoarece reglementările speciale au avut prioritate. Ei au susținut că reglementările speciale în vigoare în acel moment nu impune reclamantului obligația de a ghida vehiculul militar. Reclamantul a reiterat că, ca o regulă nescrisă, a dictat că a condus vehiculul în timp ce a fost susținut de un avion și apoi deplasat spre următorul avion. La 17 decembrie 2003, Curtea Militară a achitat reclamantul. Părțile relevante ale hotărârii se citesc după cum urmează: „Dovada din dosar demonstrează fără îndoială că [reclamantul] nu a avut nici o datorie concretă de a ghida [vehicul militar] ... Numai din cauza practicii care se dezvoltaseră în momentul în care tehnicianul, în acest caz persoana acuzată, a condus șoferul atunci când a sprijinit vehiculul; instrucțiunile tehnice și normele specifice aplicabile nu impun o astfel de obligație ... În plus, martorul B.A., care are aceleași sarcini ca persoana acuzată într-o bază militară similară, a declarat că nu există reglementări specifice în aviația militară privind orientarea vehiculelor militare. În plus, atunci când a avut loc evenimentele, persoana acuzată nu a făcut nimic diferit de ceea ce a făcut în alte operațiuni similare, unele dintre acestea au fost desfășurate în condiții mai grave pe care cea examinată; totuși, în ocaziile anterioare ... victima a respectat regulamentele, spre deosebire de cazul în cauză.” 9. La 11 martie 2004, Curtea Militară Territorială de la București a respins recursul depus de Procurorul Militar și de văduva victimei împotriva hotărârii de mai sus. 10. La 26 noiembrie 2004, Curtea Militară de Apel a examinat recursul în casă (recurs) de către Procurorul Militar. Acesta a reexaminat faptele și a constatat, pe baza documentelor din dosar, că reclamantul a fost de facto responsabil cu conducerea vehiculului militar. De asemenea, a considerat că Legea nr. 90/1996 și normele generale privind siguranța la locul de muncă, inclusiv art. 15 din Ordinul nr. 330, sunt aplicabile cazului. „În conformitate cu art. 3 din „Regulamentul privind organizarea și cursul activităților de siguranță la locul de muncă în Ministerul Apărării”, activitățile legate de pornirea avioanelor au fost reglementate prin Legea nr. 90/1996 privind siguranța la locul de muncă și prin normele generale și specifice privind siguranța la locul de muncă (inclusiv, astfel, Ordinea nr. 330/1998). ... În declarațiile sale, acuzatul a admis că a fost responsabilitatea sa de a ghida vehiculul ...” 11. Curtea de Apel a concluzionat că reclamantul și victima au făcut fiecare o contribuție de 50 % la accident. 12. Prin urmare, a anulat hotărârea, a constatat că reclamantul a fost vinovat și i-a dat o sentință suspendată de șase luni. Acesta a ordonat reclamantului să plătească, împreună cu Ministerul Apărării, 100.000.000 de lei români (ROL) în daune pentru partidul civil și ROL 1.000.000 în costuri. 13. Curtea de Apel a hotărât, de asemenea, că instanța de primă instanță ar trebui să examineze propunerea sa, problema dacă reclamantul ar trebui să fie ordonat să plătească contribuții lunare pentru menținerea celor doi copii minori ai victimei. Prin urmare, aceasta a făcut trimitere la Curtea Militară Timișoara, care l-a respins într-o decizie finală la 2 martie 2005. 14. Legea nr. 90/1996 privind siguranța la locul de muncă constituie dreptul general privind siguranța la locul de muncă. În conformitate cu articolele 4 și 5, Ministerul Apărării a avut obligația de a organiza, coordona și de a controla punerea în aplicare a unor reglementări specifice privind siguranța muncii. În art. 38 se prevede că ignoranța privind siguranța la locul de muncă, dacă poate duce la un accident, constituie o infracțiune și este pedepsită cu o condamnare la închisoare. 15. Ordinea nr. 330/8 iunie 1998 stabilește normele privind siguranța la locul de muncă în transportul intern. În art. 15 se prevede că, atunci când este necesar, în situații periculoase, vehiculele se îndrumă sau trebuie să existe posturi de supraveghere și de orientare a traficului. 16. art. 178 § 2 din Codul Penal prevede că uciderea involuntară ca urmare a ignoranței reglementărilor privind siguranța la locul de muncă este pedepsită cu o condamnare la închisoare.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă