AFFAIRE PRECUP c. ROUMANIE

ROMÂNIA (solicitarea nr. 17771/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 ianuarie 2009 DEFINITIVF 27/04/2009 Această hotărâre poate suferi modificări de formă.

În cauza Precup c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecătorii, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 6 ianuarie 2009, Renunță la hotărâre că, adoptat la această dată procedural A la origine a cauzei se află o cerere (n 17771/03) îndreptată împotriva României și inclusiv un resortisant al acestui stat, domnul Octavian Precup ( La 8 aprilie 2003, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a drepturilor omului și a libertăilor fundamentale ( La 7 noiembrie 2007, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice cererea guvernului.

După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, în același timp, să se examineze admisibilitatea și fondul cauzei. Dimineața devreme, 13 octombrie 1999, mașina condusă de solicitant a răsturnat un biciclist, care a decedat câteva minute mai târziu, pe drumul spre cel mai apropiat spital. La 31 ianuarie 2000, Parchetul din apropierea tribunalului de primă instanță d După ce a dispus o expertiză tehnică, audierea a doi martori și respingerea cererii Parchetului de a efectua o a doua expertiză, printr-o hotărâre din 29 mai 2000, Tribunalul de Primă Instană din Oradea l-a relaxat pe reclamantul șefului omucidere involuntar. În special, pe baza competenței tehnice, care stabilise că bicicleta victimei nu era echipa unui foc alb în față și a unui foc roșu în spate și că accidentul nu putea fi evitat în circumstanțele date, instanța a hotărât că reclamantul nu era vinovat de comisia accidentului.

Parchetul a făcut apel împotriva acestei hotărâri pe motivul că viteza reclamantului nu era adaptată la condițiile meteorologice nefavorabile, că mașina sa avea probleme la nivelul farurilor, că bicicleta victimei dispunea de trei catadioptri roșii în spate, și că mașina sa era lovită de nulitate. Printr-o decizie din 15 septembrie 2000, tribunalul județ din Bihor a respins recursul, considerând că competența tehnică nu era pătată de nulitate și că reclamantul își respectase obligațiile care decurg din conducerea auto. Prin hotărârea din 3 aprilie 2001, pronunțată în ultimă instanță, instanța de apel din Oradea a respins recursul în recurs (recurs) ) format de Parchet pe baza acelorași motive.

Instanța de apel a constatat că instana de judecată nu a formulat în mod direct împotriva instanei și că a trebuit să se ajungă la concluzia că reclamantul nu putea evita accidentul în cauză. La o dată nespecificată, procurorul general a formulat în fața Curii Supreme de Justiie o aciune în anulare (recursul anual în cauză). ) împotriva hotărârii din 3 aprilie 2001 și a deciziilor confirmate de această hotărâre. El a imputat că, prin relaxarea reclamantului, instanțele responsabile cu cauza au comis o gravă eroare în aprecierea faptelor. În special, procurorul general a susținut că reclamantul ar fi trebuit să-și adapteze viteza pentru a putea opri mașina pe o distanță cuprinsă în câmpul său de vizibilitate și că tribunalele din statul respectiv se bazau numai pe experiența tehnică.

Cu toate acestea, expertul nu și-a motivat concluziile, având în vedere că raportul de anchetă realizat la locul faptei a arătat că bicicleta victimei era echipată cu catadioptri de diferite culori și că intensitatea luminii farurilor din mașina reclamantului era în mod clar insuficientă. 10. După ce a refuzat, din lipsă de relevanță, să sesizeze Curtea Constituțională cu privire la o excepție de neconstituționalitate invocată de reclamant, printr-o hotărâre din 11 octombrie 2002, pe baza dovezilor administrate anterior și fără a se pronunța la … aprilie 2001 și a trimis cauza în fața Tribunalului de Primă Instanță din Oradea pentru o nouă examinare a dosarului și pentru realizarea unei a doua expertize.

Curtea a hotărât că tribunalele care au pronunțat cauza nu au luat în considerare contradicțiile dintre concluziile instanței judecătorești competente și anumite date tehnice furnizate de aceasta și de celelalte dovezi ale cazului, în timp ce Parchetul solicitase realizarea unei a doua expertize.

Curtea Supremă de Justiție încheie hotărârea în următoarele cuvinte: La revizuirea cauzei, instanța de trimitere va reevalua toate dovezile dosarului, întrucât concluzia de nevinovăție a inculpatului este în mod evident eronată, în măsura în care nu și-a adaptat viteza la condițiile de trafic rutier (întuneric și ceață densă) , nu a fost suficient de atentă și, potrivit declarațiilor sale, nu a văzut bicicleta pe care după accident (...) și în cazul în care mașina sa prezenta deficiențe serioase ale sistemelor de frânare și de iluminare (...) Pentru a stabili responsabilitatea pârâtului în accidentul în cauză trebuie să se țină seama și de faptul că victima circula în mod regulamentar, de partea stângă a drumului la un metru de acostare, și că drumul era complet dezlegat și că permitea evitarea bicicletei.

11. printr-o hotărâre din 28 iunie 2004, după ce a dispus o nouă expertiză tehnică, Tribunalul de Primă Instanță din Oradea l-a condamnat pe reclamant la șase luni de închisoare pentru omor prin imprudență, dar a constatat că pedeapsa în cauză făcea obiectul grației colective prevăzute de Legea nr. 543/2002. 12. Printr-o hotărâre din 9 februarie 2005, tribunalul departamental din Bihor a confirmat această hotărâre, respingând cererea invocată de reclamant, care a susținut că este necesar să se țină seama și de cele trei decizii succesive de relaxare menționate anterior (punctul 6-8 de mai sus) și că, prin urmare, a existat o îndoială cu privire la răspunderea sa penală.

Tribunalul departamental a decis că nu era obligat de deciziile anterioare, cu excepția considerentelor din hotărârea de Casație cu trimitere din 11 octombrie 2002, și că aceste considerente fuseseră respectate prin administrarea unei noi expertize, pe care se baza în principal constatarea vinovăției reclamantului. 13. Prin hotărârea din 12 mai 2005, Curtea de Apel din Oradea a respins recursul formulat de reclamant, cu privire la motivele pe care le-a considerat neîncredere în ceea ce privește vinovăția sa în apariția accidentului și pe care îl avea obligația de a conduce, pe timp de ceață, la o viteză care îi permitea să evite orice accident. II. În cazul în care instanța de trimitere prevede că instanța de trimitere trebuie să se conformeze hotărârii de casare cu trimitere în măsura în care situația de fapt rămâne cea cunoscută la data hotărârii respective.

15. La momentul faptelor, CPP prevedea că hotărârile definitive de condamnare sau de relaxare puteau fi revizuite printr-o acțiune în anulare Unul dintre cazurile în care acțiunea în anulare a fost deschisă a fost "la data la care hotărârea instanței ordinare pronunțată în ultimă instanță a devenit definitivă" (art. 411). Dispozițiile CPP privind acțiunea în anulare au fost abrogate prin Legea nr. 576/2004, publicată în Monitorului Oficial din 20 decembrie 2004. Recurentul susține că dreptul său la un proces echitabil și principiul securității rapoartelor juridice au fost ignorate de Curtea Supremă de Justiție care, în urma unei acțiuni în anulare formulate de procurorul general, a întrerupt hotărârea definitivă de relaxare pronunțată în favoarea sa de către Tribunalul de Primă Instanță din Oradea, fără a fi ascultat în persoană și pe baza unor motive care nu au fost invocate de procurorul general.

Pe de altă parte, se plânge de absența unei acțiuni directe împotriva hotărârii pronunțate de Curtea Supremă de Justiție. Reclamantul invocă art. 6 alin. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 17. Guvernul combate această teză. Despre admisibilitatea 18. Curtea constată că această parte a cererii nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție.

Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fond 19. În ceea ce privește acțiunea în anulare formulată de procurorul general, guvernul consideră că casarea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive de rejudecare nu a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil. Acesta subliniază că Curtea Supremă de Justiție nu a reexaminat fondul cauzei, ci - pe baza motivelor invocate de procurorul general cu privire la aprecierea probelor de către instanțe - a decis să retrimite cauza în primă instanță pentru a administra o a doua expertiză și pentru a efectua o nouă examinare pe fond.

Având în vedere respingerea căilor de atac exercitate de Parchet, guvernul consideră că singura cale de a corecta eroarea de fapt în cauză a fost acțiunea în anulare și, în plus, menționează că acțiunea în anulare a fost eliminată din CPP prin Legea nr. 576/2004. În ceea ce privește alte obiecțiuni întemeiate pe art. 6 alineatul (1), guvernul consideră că reclamantul a beneficiat de o procedură echitabilă pe tot parcursul procedurii, inclusiv în fața Curții Supreme de Justiție, care, reamintește, nu s-a pronunțat asupra temeiniciei vinovăției sale - și că absența reclamantului în fața acestei instanțe, în timp ce a fost citat în mod legal, reprezintă o renunțare la dreptul de a se apăra. 20. Reclamantul susține că a suferit, prin hotărârea din 11 octombrie 2002, efecte contrare securității rapoartelor juridice ale acțiunii în anulare formulate de procurorul general și că abrogarea în dreptul intern a acestei căi de atac dovedește caracterul său inechitabil.

Pe de altă parte, refuzul Curții Supreme de a sesiza Curtea Constituțională și absența instanțelor care și-au reexaminat cauza de a discuta despre necesitatea de a auzi în persoană ar fi argumente suplimentare în sensul procedurii penale. 21. Curtea amintește că respectarea dreptului la un proces echitabil și a principiului securității raporturilor juridice impune ca o parte să nu fie abilitată să solicite supravegherea unei hotărâri definitive și executorii în scopul exclusiv al unei reexaminări a cauzei și a unei noi hotărâri cu privire la aceasta. În special, supravegherea nu trebuie să devină un apel deghizat și simplul fapt că este posibil să existe două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze.

Acesta nu poate fi deviat de la acest principiu decât atunci când există motive substanțiale și impediment la: (Riabykh c. Rusia 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX).L : Simpla posibilitate de a redeschide o procedură penală este la prima vedere compatibilă cu Convenția. Faptul de a ști dacă utilizarea acestei capacități de către autorități a adus atingere substanței chiar a procesului echitabil depinde de circumstanțele specifice ale speței.

: consecințe pe care redeschiderea și procedura ulterioară le-au avut asupra situației la care se află persoana în cauză și asupra situației în care acesta a solicitat el însuși o astfel de revizuire; motive pentru care instanțele au anulat hotărârea definitivă; de la conformitatea procedurii cu legislația internă ; existența în legislația internă și aplicarea în cazul de față de protecție pentru a evita ca autoritățile interne să abuzeze de această procedură; și orice altă circumstanță relevantă din cazul respectiv (Savinski c. Ucraina, nr. 6965/02, § 24-26, 28 februarie 2006; și Radchikov c. Rusia, nr. 65582/01, § 44, 24 mai 2007 22. În cazul de față, după examinarea dosarului și a observațiilor părților, Curtea nu poate conveni cu guvernul pentru a concluziona că autoritățile au făcut uz de competența lor de a declanșa și de a desfășura o instanță prin revizuirea unui echilibru corect între interesele persoanelor fizice și necesitatea de a asigura eficacitatea justiției penale.

Curtea consideră că argumentele menționate anterior ale guvernului, care se bazează în special pe faptul că Curtea Supremă de Justiție a pronunțat o hotărâre de Casație cu trimitere, nu pot fi suficiente pentru a justifica anularea hotărârii de relaxare favorabile reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis Radchikov, citată anterior, §§ 45-46 și Bujnița c. Moldova, n 366492/02, § 21-23, 16 ianuarie 2007). 23. În acest sens, Curtea constată, pe de o parte, că acțiunea în anulare utilizată în speță de către autorități era o cale extraordinară de atac care nu putea fi angajată decât de către procurorul general, întrucât, prin urmare, nu era direct disponibilă reclamantului.

Având în vedere că procurorul general a participat la procedura în fața instanțelor ordinare, utilizarea acestei căi de atac suplimentare ridică astfel probleme în ceea ce privește respectarea egalității armelor, cu atât mai mult cu cât motivul pe care se baza acțiunea în anulare era în esență același cu cel respins de instanțele ordinare în recursurile ordinare formulate de Parchet. Pe de altă parte, Curtea arată că această cale de atac nu se referea la descoperirea de noi fapte relevante sau la necunoașterea unei garanții esențiale de procedură penală, care nu ar fi putut fi invocată anterior de Parchet, ci era trasă de la aprecierea tribunalelor interne a faptelor și a probelor din dosar, dovedind, din punct de vedere diferit, din punct de vedere al Parchetului cu privire la problema vinovăției reclamantului.

Or, din dosar nu reiese că instanțele obișnuite nu au examinat dovezile care au fost făcute în cadrul unei proceduri în legătură cu aceasta și, în această privință, se poate observa că instanța nu a contestat raportul de competență sau că au condus la concluzii arbitrare cu privire la aceste probe (a se vedea mutatis mutandis Bujnita, citată anterior, § 23). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, deși Curtea Supremă de Justiție nu a pronunțat o hotărâre în fond la 11 octombrie 2002, aceasta a afectat în mod nefavorabil situația reclamantului, prin anularea hotărârii de relaxare care fusese pronunțată la 3 aprilie 2001, în ultimă instanță, de către Tribunalul de Primă Instanță din Oradea.

În circumstanțele cauzei, utilizarea acțiunii extraordinare ca un apel deghizat și anularea hotărârii definitive menționate au rupt echilibrul corect de între interesele individului și necesitatea de a garanta eficiența justiției penale, aducând atingere însăși substanței procesului echitabil (Bujnița, § in fine Radchikov, § Savinski, § ; Hotărârea citată anterior). 25. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 1 din Convenție. 26. Având în vedere această constatare a încălcării, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze separat, pe fond, … Muttilainen c. Finlanda, nr. 8358/02, § 28, 22 mai 2007). II.

PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 § 2 DIN CONVENȚIA 27. Reclamantul denunță o încălcare a dreptului său la prezumția de nevinovăție de către Curtea Supremă de Justiție care, în hotărârea sa de Casație cu trimitere din 11 octombrie 2002, a precizat instanțelor de trimitere, pe baza elementelor dosarului, că concluzia privind nevinovăția sa a fost în mod evident greșită. Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupusă nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. 28. Guvernul luptă această teză.

29. Având în vedere constatarea referitoare la o infracțiune adusă însăși substanței procesului echitabil de pronunțarea hotărârii din 11 octombrie 2002 de către Curtea Supremă de Justiție (punctele 21-25) Mai sus), Curtea consideră că, deși este necesar să se declare admisibil prezentul litigiu referitor la domeniul de aplicare a motivelor hotărârii menționate anterior, acesta nu are loc să se examineze separat fondul acestuia (a se vedea, mutatis mutandis Popea c. România, n 6248/03, § 38, 5 octombrie 2006). III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 30. Invocând art. 5 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de necunoașterea dreptului său la libertate și securitate din cauza hotărârii din 11 octombrie 2002 pronunțate de Curtea Supremă de Justiție.

31. Curtea constată că reclamantul nu a fost pus în detenție în urma condamnării sale ulterioare hotărârii pronunțate cu privire la acțiunea în anulare a procurorului general, dat fiind că pedeapsa comisă a făcut obiectul unui decret de grație (punctul 11 de mai sus). Prin urmare, în lipsa calității de victimă a reclamantului, în sensul articolului 34 din convenție, această cauză este incompatibilă rațională personae cu dispozițiile Convenției și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

Rău 33. Reclamantul solicită 100 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 34. Retrimisă jurisprudenței Curții, guvernul susține că suma solicitată este excesivă. 35. Având în vedere constatarea încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție în cadrul procedurii penale cu privire la reclamant, Curtea consideră că persoana în cauză a suferit un prejudiciu moral. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție și având în vedere toate circumstanțele cauzei, Curtea atribuie reclamantului 2 000 EUR pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. Taxe și cheltuieli de judecată 36. Reclamantul nu a depus o cerere de rambursare a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată prezentate în cadrul procedurilor în fața instanțelor interne sau în fața Curții.

Interese moratorii 37. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorate cu trei puncte procentuale.

PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN Lprecum UNANIMITATE, Declară , cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile întemeiate pe art. 6 alineatul (1) și (2) și pe art. 13 din Convenție și inadmisibilă pentru surplusul menționat , că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza nerespectării principiului securității raporturilor juridice spuse , că nu există nici un motiv să se ia în considerare separat pe fond celelalte obiecții întemeiate pe art. 2 și pe art. 13 din Convenția menționată că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2 000 EUR (două mii de euro), pentru a fi convertită în moneda de la Õ statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinsă, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.

Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 27 ianuarie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE PRECUP c. ROUMANIE (Requête n o 17771/03) ARRÊT STRASBOURG 27 janvier 2009 DÉFINITIF 27/04/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Precup c. Roumanie, La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : Josep Casadevall, président, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, juges, et de Santiago Quesada, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 janvier 2009, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4. Le requérant est né en 1930 et réside à Oradea.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

14. L’article 385 18 (1) du code de procédure pénale (« CPP ») prévoit que la juridiction de renvoi doit se conformer à l’arrêt de cassation avec renvoi dans la mesure où la situation de fait reste celle connue au moment dudit arrêt.

SUR LES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DES ARTICLES 6 § 1 ET 13 DE LA CONVENTION

16. Le requérant allègue que son droit à un procès équitable et le principe de la sécurité des rapports juridiques ont été méconnus par la Cour suprême de justice qui, sur recours en annulation formé par le procureur général, a cassé l’arrêt définitif de relaxe rendu en sa faveur par la cour d’appel d’Oradea, sans l’entendre en personne et sur la base de motifs qui n’avaient pas été invoqués par le procureur général. Par ailleurs, il se plaint de l’absence d’un recours effectif contre l’arrêt rendu par la Cour suprême de justice. Le requérant invoque les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, ainsi libellés dans leurs parties pertinentes en l’espèce : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

» Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 2 DE LA CONVENTION

27. Le requérant dénonce une violation de son droit à la présomption d’innocence par la Cour suprême de justice qui, dans son arrêt de cassation avec renvoi du 11 octobre 2002, a précisé aux juridictions de renvoi, sur la base des éléments du dossier, que la conclusion relative à son innocence était de manière évidente erronée. Il invoque l’article 6 § 2 de la Convention, qui se lit comme suit : « 2. Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. »

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

30. Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la méconnaissance de son droit à la liberté et à la sûreté en raison de l’arrêt du 11 octobre 2002 rendu par la Cour suprême de justice.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

32. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage