AFFAIRE MARCEL ROSCA c. ROUMANIE

AFFAIRE MARCEL ROSCA c. ROUMANIE (CtEDO, 2008)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA MARCEL ROȘCA c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 1266/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 octombrie 2008 DEFINITIVF 06/04/2009 Această hotărâre poate suferi modificări de formă. În cauza Marcel Roșca c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Bîrsan, Bošjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 16 septembrie 2008, încuviințarea hotărârii a fost adoptată la această dată a procedurii A la data inițială a cauzei (n 1266/03) îndreptată împotriva României, printre care și un resortisant al acestui stat, Marcel Roșca ( La 19 septembrie 2001, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului). Guvernul român este reprezentat de agentul său, dl Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 29 iunie 2007, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, în același timp, să se examineze admisibilitatea și fondul cauzei. prima instanță din Craiova a dat dreptul la acțiune în custodia unei clădiri pe care statul membru era în mod abuziv adecvat în 1949. Tribunalul a dispus autorităților administrative competente să o submineze reclamantului și surorii sale. Acțiunile ulterioare de expulzare a ocupanților de proprietate, introduse de reclamant, au fost respinse, din cauza faptului că reclamantul a respectat în scrisorile sale trimise ocupanților de proprietate, procedura de încheiere a contractelor de închiriere, prevăzută în art. 11 din ordonanța de urgență a guvernului nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea valorii chiriei pentru spațiile de locuit (hotărârile definitive din 3 februarie 2000 și din 4 aprilie 2002 ale țărții de recurs din Craiova). Prin urmare, chiriașii au rămas în proprietate fără a plăti chirie reclamantului. Conform informațiilor furnizate de acesta din urmă, doi dintre chiriași au fost expulzați din imobilul din aprilie 2008, iar ceilalți trei rămân încă în proprietate. II. LEGĂTURA INTERNE PERTINENT LA esențial de dreptul intern relevant este descrisă în Hotărârile Radovici și Stănescu c. România 8479/01, 71351/01 și 71352/01, 2 noiembrie 2006, §§ 53-59) și Burzo c. România 75240/01, § 26-34, martie 2008). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALIMENTARĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 LA CONVENȚIE Reclamantul susține în esență că dreptul său la respectarea bunurilor sale a fost încălcat în cadrul procedurilor de expulzare, care l-ar fi privat în mod arbitrar de dreptul său la dreptul de a folosi bunul imobil, în timp ce ocupanții clădirii, foști chiriași ai statului, au refuzat în mod constant să încheie contracte de închiriere cu el și să-i plătească chirie. Dreptul invocat de reclamant este prevăzut la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 10. Curtea constată că Tribunalul nu este în mod vădit greșit întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. Pe fond 11. Guvernul face o prezentare detaliată a ordonanței nr. 40 și mecanisme pe care le instituie pentru a reglementa relațiile dintre proprietari și locatari. El consideră că reclamantul a suferit o interferență, dar că aceaceasta a fost prevăzută de lege, a urmărit un scop legitim și a fost necesar pentru a reglementa utilizarea bunurilor, în conformitate cu interesul general. 12. De asemenea, el a subliniat faptul că, spre deosebire de cauza Radovici și Stanescu , menționată anterior, în care instanțele au sancționat nerespectarea condițiilor de formă impuse de legislația relevantă, prezenta cauză nu se bazează pe formalitățile impuse de ordonanță, ci mai degrabă pe faptul că reclamantul nu și-a exprimat nici o intenție de a încheia contracte de muncă cu chiriașii săi, singura sa preocupare fiind de a obține expulzarea lor, ceea ce contravine legislației în domeniu. 13.reclamantul contestă poziția guvernului. 14. Curtea a avut deja ocazia de a declara că ..................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Cu toate acestea, aplicarea de către instanțele interne a articolelor 10-11 din ordonanță a privat, în speță, reclamantul de o posibilitate clară de a percepe chirie sau de a utiliza proprietatea sa din cauza dispozițiilor defectuoase și a lacunelor din legislația de urgență privind locuințele (a se vedea, mutatis mutandis, Radovici și Stanescu, citată anterior, §§ 74-76 și 82). Curtea consideră că situația în speță este similară cu cea descrisă în cauza Radovici și Stănescu menționată anterior și ia act de faptul că nu a putut dovedi refuzul pretins al reclamantului de a semna contracte de închiriere cu ocupanții clădirii sale. Constatările instanțelor interne infirme, de altfel, afirmațiile guvernului. 16. Curtea consideră că nimic nu permite ca jurisprudența astfel stabilită să se înlăture și consideră că sancționarea proprietarului care a omis, prin necunoaștere sau neglijență, să se conformeze condițiilor de formă prevăzute de ordonanță, impunându-i o obligație atât de grea ca aceea de a păstra chiriașii în clădirea sa timp de mai mulți ani, fără nicio posibilitate concretă și reală de a percepe o chirie, l-a împovărat cu o sarcină specială și exorbitantă de natură să rupă echilibrul corect între interesele implicate (a se vedea, mutatis mutandis, Radovici și St. nescu, menționate anterior, §§ 76 În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Cu toate acestea, printr-o scrisoare din 5 aprilie 2008, reclamantul revine asupra poziției sale și solicită 10 000 000 EUR pentru daune morale 19. Guvernul arguue din cauza faptului că reclamantul nu a solicitat în fața instanțelor interne chiriile nepermise. Acesta subliniază că reclamantul nu este singurul proprietar al imobilului în cauză, acțiunea în cauză având drept rezultat câștigul de cauză al credinței atât reclamantului, cât și surorii sale. De asemenea, solicită Curții să nu speculeze cu privire la posibilitatea și randamentul închirierii potențiale a apartamentelor în cauză și consideră că în orice caz suma solicitată de reclamant este exagerată. El trimite un calcul detaliat al chiriei pe care reclamantul ar fi putut să o obțină pentru imobil, ținând cont de reglementările în vigoare, care ajung la o sumă globală de 2 313 lei românești (ROL) pe lună pentru perioada cuprinsă între 15 iunie 1998 și 8 aprilie 1999 și suma globală de 615 398 ROL pentru perioada cuprinsă între 8 aprilie 1999 și 8 aprilie 2004. Guvernul consideră că reclamantul nu poate pretinde rambursarea chiriei după 8 aprilie 2004, deoarece ordinul nr. 40 nu mai este în vigoare după această dată. 20. Guvernul susține, în sfârșit, că prejudiciul moral ar fi compensat suficient printr-o eventuală constatare a încălcării. 21. În ceea ce privește cererea privind prejudiciul material, Curtea a constatat, în speță, o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 Din cauza restricțiilor impuse de reclamant timp de mai mulți ani în ceea ce privește utilizarea propriei sale clădiri. Prin urmare, acordarea unei sume pentru privarea de í este în legătură directă cu încălcarea constatată. În plus, Curtea remarcă că, în speță, terții terți au continuat să ocupe imobilul reclamantului până în 2008 fără a plăti nici o chirie (a se vedea, de asemenea, Popescu și Toader Cu toate că admite că reclamantul a suferit, fără îndoială, un prejudiciu material ca urmare a încălcării constatate, Curtea consideră că elementele dosarului nu permit stabilirea cu precizie a amplorii prejudiciului suportat efectiv. De asemenea, Comisia constată, împreună cu guvernul, că reclamantul nu este singurul proprietar al imobilului în cauză, ci că prezenta hotărâre nu a fost introdusă decât de către acesta. 23. În ceea ce privește cererea de despăgubire morală, Curtea consideră că frustrarea care rezultă din restricțiile impuse timp de mai mulți ani în ceea ce privește utilizarea clădirii sale nu poate fi remediată prin simpla constatare a încălcării prevăzute în prezenta hotărâre. 24. În aceste circumstanțe, având în vedere toate elementele de care dispune și care acționează în mod echitabil, după cum dorește art. 41 din Convenție, Curtea alocă reclamantului 8 000 EUR, toate cauzele de prejudiciu confundate. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 25. Reclamantul nu solicită nici o sumă pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată angajate. Interese moratorii 26. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA L că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 8 000 EUR (opt mii EUR), să convertească în moneda statului pârât orice cauză de prejudiciu, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 7 octombrie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

MARCEL ROȘCA c. ROUMANIE

(Requête n

o

1266/03)

ARRÊT

STRASBOURG

7 octobre 2008

DÉFINITIF

06/04/2009

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Marcel Roșca c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Luis López Guerra,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 16 septembre 2008,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

1266/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Marcel Roșca («

le requérant

»), a saisi la Cour le 19 septembre 2001 en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 29 juin 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article

29

§

3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1937 et réside à Bucarest.

5.

Par un jugement du 19 septembre 1994, le tribunal de

première instance de Craiova fit droit à l’action en revendication

d’un immeuble que l’Etat s’était abusivement approprié en 1949. Le tribunal ordonna aux autorités administratives compétentes de restituer l’immeuble au requérant et à sa sœur.

6.

Les actions ultérieures d’expulsion des occupants de l’immeuble, introduites par le requérant, furent rejetées, faute pour le requérant d’avoir respecté dans ses lettres envoyées aux occupants de l’immeuble, la procédure pour la conclusion des contrats de bail, prévue par les articles

10

‑

11 de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n

o

40/1999 sur la protection des locataires et la fixation du montant du loyer pour les locaux à usage d’habitation (arrêts définitifs du 3 février 2000 et du

4 avril 2002 de la cour d’appel de Craiova).

7.

Les locataires sont dès lors restés dans l’immeuble sans payer de loyer au requérant. Selon les informations fournies par ce dernier, deux des locataires ont été expulsés de l’immeuble en avril 2008, et les trois autres demeurent toujours dans l’immeuble.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

8.

L’essentiel du droit interne pertinent est décrit dans les arrêts

Radovici et Stănescu c. Roumanie

(n

os

8479/01, 71351/01 et 71352/01, 2 novembre 2006, §§

53-59) et

Burzo c. Roumanie

(n

o

75240/01, §§

26-34,

4

mars 2008).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 À LA CONVENTION

9.

Le requérant allègue en substance que son droit au respect de ses biens a été enfreint à l’issue des procédures en expulsion, qui l’auraient arbitrairement privé de son droit à l’usage de son bien immeuble, alors que les occupants de l’immeuble, anciens locataires de l’Etat, ont constamment refusé de conclure des baux avec lui et de lui payer un loyer. Le droit invoqué par le requérant est prévu par l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

10.

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.

B.

Sur le fond

11.

Le Gouvernement fait une présentation détaillée de l’ordonnance n

o

40 et des mécanismes qu’elle met en place pour régir les relations entre propriétaires et locataires. Il estime que le requérant a subi une ingérence mais que celle-ci était prévue par la loi, poursuivait un but légitime et était nécessaire pour réglementer l’usage des biens, en conformité avec l’intérêt général.

12.

Il met aussi en avant le fait qu’à la différence de l’affaire

Radovici et Stănescu

, précitée, dans laquelle les juridictions ont sanctionné le non-respect des conditions de forme requises par la législation pertinente, la présente affaire ne repose pas sur les formalités requises par l’ordonnance mais plutôt sur le fait que le requérant n’a manifesté aucune intention de conclure des baux avec ses locataires, sa seule préoccupation étant d’obtenir leur expulsion, ce qui est contraire à la législation en la matière.

13.

Le requérant conteste la position du Gouvernement.

14.

La Cour a déjà eu l’occasion d’affirmer que l’ordonnance n

o

40 s’analyse en une réglementation de l’usage des biens qui poursuit un but d’intérêt général et que le système ainsi mis en place par les autorités nationales n’est pas critiquable en soi. Toutefois, l’application par les tribunaux internes des articles 10-11 de l’ordonnance a privé en l’espèce le requérant d’une possibilité évidente de percevoir un loyer ou d’utiliser son bien en raison des dispositions défectueuses et des lacunes relevées dans la législation d’urgence sur le logement (voir,

mutatis mutandis,

Radovici et Stănescu,

précité, §§ 74-76 et

82).

15.

La Cour considère que la situation en l’espèce est similaire à celle décrite dans l’affaire

Radovici et Stănescu

précitée, et note que le Gouvernement n’a pu prouver le refus allégué du requérant de signer des contrats de bail avec les occupants de son immeuble. Les constats des juridictions internes infirment d’ailleurs les allégations du Gouvernement.

16.

La Cour estime que rien ne permet de s’écarter de la jurisprudence ainsi établie et considère que sanctionner le propriétaire ayant omis, par méconnaissance ou négligence, de se conformer aux conditions de forme prévues par l’ordonnance en lui imposant une obligation aussi lourde que celle de garder des locataires dans son immeuble pendant plusieurs années, sans aucune possibilité concrète et réelle de percevoir un loyer, a fait peser sur lui une charge spéciale et exorbitante de nature à rompre le juste équilibre entre les intérêts en jeu (voir,

mutatis mutandis,

Radovici et St

ă

nescu

, précité, §§ 76 – 90

;

Spanoche c. Roumanie

, n

o

3864/03, §§

52-54, 26

juillet 2007

; et

Popescu et Toader c. Roumanie

, n

o

27086/02, §§

36

‑

38, 8

mars 2007).

Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

17.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

18.

Le requérant réclame 500

000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel, représentant les loyers non perçus pendant douze ans et s’en remet à la sagesse de la Cour pour fixer une réparation au titre du dommage moral qu’il aurait subi.

Cependant, par une lettre du 5 avril 2008, le requérant revient sur sa position et réclame 10

000

000

EUR pour dommage moral.

19.

Le Gouvernement argüe du fait que le requérant n’a pas demandé devant les juridictions internes les loyers non perçus. Il souligne que le requérant n’est pas le seul propriétaire de l’immeuble en question, l’action en revendication ayant donné gain de cause à la foi au requérant et à sa sœur. Il demande aussi à la Cour de ne pas spéculer sur la possibilité et le rendement de la location éventuelle des appartements en question et estime qu’en tout état de cause la somme réclamée par le requérant est exagérée. Il envoie un calcul détaillé du loyer que le requérant aurait pu obtenir pour l’immeuble, compte tenu des réglementations en vigueur, arrivant à une somme globale de 2

313 lei roumains (ROL) par mois pour la période allant du 15 juin 1998 au 8 avril 1999, et à la somme globale de 615

398 ROL pour la période allant du 8 avril 1999 au 8 avril 2004. Il fait toutefois savoir que cette dernière somme devrait être augmentée d’un taux qui varie en fonction de l’emplacement de l’immeuble, le Gouvernement n’étant pas en mesure de fournir ce taux pour l’immeuble en question.

Le Gouvernement estime que le requérant ne saurait prétendre au remboursement des loyers après le 8 avril 2004, l’ordonnance n

o

40 n’étant plus en vigueur après cette date.

20.

Le Gouvernement soutient enfin que le préjudice moral serait suffisamment compensé par un éventuel constat de violation.

21.

S’agissant de la demande au titre du dommage matériel, la Cour a constaté en l’espèce une violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 en raison des restrictions subies par le requérant pendant plusieurs années relativement à l’usage de son immeuble. L’octroi d’une somme pour privation de jouissance est donc en liaison directe avec la violation constatée. De plus, la Cour note qu’en l’espèce les tiers ont continué à occuper l’immeuble du requérant jusqu’en 2008 sans payer un quelconque loyer (voir aussi

Popescu et Toader

précité, § 47).

22.

Tout en admettant que le requérant a indéniablement subi un préjudice matériel du fait de la violation constatée, la Cour estime que les éléments du dossier ne permettent pas d’établir avec précision l’ampleur du préjudice effectivement supporté. Elle note aussi, avec le Gouvernement, que le requérant n’est pas le seul propriétaire de l’immeuble en cause, mais que la présente requête n’a été introduite que par lui.

23.

S’agissant de la demande de l’intéressé au titre du dommage moral, la Cour considère que la frustration résultant des restrictions subies pendant plusieurs années quant à l’usage de son immeuble ne saurait être réparée par le simple constat de violation figurant dans le présent arrêt.

24.

Dans ces circonstances, eu égard à l’ensemble des éléments dont elle dispose et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue au requérant 8

000 EUR, toutes causes de préjudice confondues.

B.

Frais et dépens

25.

Le requérant ne demande aucune somme pour les frais et dépens engagés.

C.

Intérêts moratoires

26.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

;

3.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 8

000 EUR (huit mille euros), à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur toutes causes de préjudice confondues, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 octobre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président