Cuc Pascu împotriva României

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 36157/02) îndreptată împotriva României și care a fost depusă la Curte de un cetățean al acestui Stat, domnul Florian Cuc Pascu (denumit în continuare „reclamantul"), pe data de 23 august 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „Convenția").

Reclamantul este reprezentat de doamna D.C. Rusu, avocat la Oradea. Guvernul român (denumit în continuare „Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

Pe data de 7 noiembrie 2005, Curtea a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Folosind prevederile articolului 29 § 3 din Convenție, a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate simultan. FAPTELE

Printr-o sentință din 14 decembrie 2001, tribunalul de primă instanță din Oradea a condamnat reclamantul pentru insultă (infracțiune pedepsită de art. 205 din codul penal român) la o amendă penală de 18 milioane lei români (ROL) și la despăgubiri pentru prejudiciul moral în valoare de 70 milioane ROL (de plătit solidar cu un ziar local) și l-a achitat de acuzația de defăimare (art. 206 din codul penal român). A constatat că reclamantul, jurnalist din profesie, a făcut mai multe afirmații ofensatoare la adresa lui I.M., membru al Parlamentului Național și decan al Facultății de Medicină a Universității din Oradea, într-un articol publicat într-un ziar local, care erau redactate după cum urmează: „Ziarul Z.A. continuă seria revelațiilor privind înșelăciunile noului deputat de Mureș." „Acest cămătaru a fost ales în Parlament (...)". „Neregulile acestui mic doctor care și-aroga cu impertinență titlul de academician (...) a înființat o bancă de spermă și organe, care este ilegală, și prin intermediul căreia face trafic de organe (...)". „Minciunile lui I.M. (...)". „Una din cele mai mari înșelăciuni ale învățământului român (...)." „I.M. este autorul unor albume de anatomie pe care le-a plagiat de la profesorul B. (...)". „Un grup de studenți străini acuză Universitatea din Oradea de complicitate la furt, prin Internet, pe motiv că decanul Facultății de Medicină, I.M., a inițiat un proiect de înregistrare pe Internet în scopul recrutării de studenți din Asia, America și Africa. În cadrul acestui proiect, orice absolvent de liceu din lume poate deveni, fără examen, student la Facultatea de Medicină din Oradea, cu condiția de a plăti suma de 2.500 dolari americani pentru o loc la facultate. Chiar dacă actele cu antetul „Oradea University" garantează returnarea banilor dacă studentul abandoneaza studiile, nimeni nu a văzut nici un cent din banii versați pe conturile lui I.M. în America – New Jersey. Acești studenți străini spun, de asemenea, că au fost furați de zeci de mii de dolari americani în modul descris mai sus."

Tribunalul a ascultat pe E.S., fost student, și pe P.S., jurnalist. Acesta din urmă a afirmat că i-a permis reclamantului să se inspire din anumite documente utilizate la publicarea, în 2000, a două articole de presă privind același subiect. De asemenea, a adăugat că afirmațiile privind acuzațiile de plagiat nu au fost niciodată publicate și nu au făcut parte din articolele apărute în 2000. În fața tribunalului de primă instanță, reclamantul a recunoscut că a folosit, după ce a adăugat rezultatele propriilor sale cercetări, o parte din baza documentară care a servit la publicarea de către P.S. a două articole apărute în 2000. Tribunalul a considerat că reclamantul nu a respectat deontologia profesională pe motiv că a preluat și publicat, fără a verifica personal, informații și afirmații privind admiterea la Facultatea de Medicină din Oradea publicate anterior de P.S. Pentru ceea ce privește elementul subiectiv, tribunalul a considerat că teza bunei credințe a reclamantului nu poate fi acceptată. De asemenea, a apreciat că reclamantul a folosit doar informații furnizate, dar nu publicate de P.S., și în special afirmația privind plagierea cărților de anatomie, fără să le verifice. În ceea ce privește mărturisirea lui E.S., tribunalul a constatat că acesta nu confirma prea bine afirmațiile reclamantului.

Tribunalul a considerat că mai multe afirmații constituiau insultă: „escroc", „cămătaru", „minciună", „(...) care și-aroga cu impertinență titlul de academician", „mic doctor care a comis nereguli". Cu toate acestea, a constatat că niciuna dintre aceste afirmații nu constituia defăimare, deoarece nu era suficient de precisă. Reclamantul și I.M. au depus recurs împotriva acestei sentințe.

Printr-o hotărâre din 8 februarie 2002, tribunalul județean de Bihor a respins recursul reclamantului, a admis recursul incident al lui I.M., a confirmat condamnarea pe capul insultei și, modificând sentința, l-a condamnat pe reclamant pe capul defăimării. Conform regulilor privind concursul de infracțiuni de insultă și defăimare, tribunalul l-a condamnat pe reclamant la o amendă penală de 20 milioane ROL, confirmând altfel condamnarea sa la plata despăgubirilor. În total, reclamantul era obligat să plătească echivalentul a aproximativ 2.879 EUR, din care 2.239 EUR de plătit solidar cu ziarul local Z.A. Această hotărâre a fost pusă la dispoziția părților pe 27 februarie 2002, data redactării sale.

Similar tribunalului de primă instanță, tribunalul județean a considerat că afirmațiile „escroc", „minciună" și „mic doctor care a comis nereguli" constituiau insultă. A considerat că reclamantul nu și-a dovedit afirmațiile.

În plus, tribunalul județean a considerat că afirmația reclamantului privind asigurarea de sine de bani de studenți străini de către I.M. era suficient de precisă pentru a putea fi calificată drept defăimare, în conformitate cu art. 206 din codul penal român. Mai mult, a considerat că o altă afirmație a reclamantului, potrivit căreia I.M. ar fi „(...) înființat o bancă de spermă și organe, care este ilegală, și prin intermediul căreia face trafic de organe", constituia de asemenea defăimare. Condamnarea reclamantului a fost înregistrată în antecedentele sale penale.

Articolele pertinente din codul penal sunt redactate după cum urmează: art. 205 „Atacul asupra onoarei și reputației unei persoane prin cuvinte, gesturi sau prin alte mijloace este pedepsit cu pedeapsă privativă de libertate de la o lună la doi ani sau cu amendă (...)". Acest articol a fost modificat prin ordonanța de urgență nr. 58/2002, în sensul că insulta nu este pedepsită decât cu amendă. Ordonanța a fost publicată pe 27 mai 2002 în Jurnalul Oficial „Monitorul Oficial"). art. 206 „Afirmarea sau imputarea în public a unui anumit fapt privind o persoană, fapt care, dacă ar fi adevărat, ar expune această persoană la sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, sau la disprețul public, va fi pedepsit cu pedeapsă privativă de libertate de la trei luni la trei ani sau cu amendă." art. 207 „Dovada adevărului unei afirmații sau imputații poate fi primită dacă afirmația sau imputația a fost făcută în apărarea unui interes legitim. Actele cu privire la care a fost făcută dovada adevărului nu constituie infracțiunea de insultă sau defăimare."

Codul penal a fost modificat substanțial în 2004 prin legea nr. 301/2004, a cărei intrare în vigoare este prevăzută doar pentru 1 septembrie 2008. Textul nou privind defăimarea este redactat după cum urmează: „Afirmarea sau imputarea în public prin orice mijloc a unui anumit fapt privind o persoană, fapt care, dacă ar fi adevărat, ar expune această persoană la sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, sau la disprețul public, este pedepsit cu 10 la 200 zile-amendă. (...)"

Codul penal a fost, de asemenea, modificat și completat prin legea nr. 160 din 30 mai 2005, care aprobă ordonanța de urgență a guvernului nr. 58 din 23 mai 2002, publicată în Jurnalul Oficial nr. 470 din 2 iunie 2005. Articolul unic al acestei ordonanțe se citește după cum urmează: „(...) A. articolul I punctul 2: primul alineat al articolului 206 va avea următoarea redacție: Afirmarea sau imputarea în public prin orice mijloc a unui anumit fapt privind o persoană, fapt care, dacă ar fi adevărat, ar expune această persoană la sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, sau la disprețul public, este pedepsit cu amendă de la 2.500.000 ROL la 130.000.000 ROL. (...)"

Legea nr. 178 din 4 iulie 2006, care modifică codul penal și alte legi, a abrogat articolele 205-207 din cod. B. Codul civil

Articolele pertinente din codul civil sunt redactate după cum urmează: art. 998 „Orice fapt al omului care cauzează altcuiva un prejudiciu obliga pe acela prin a cărui culpă s-a întâmplat să-l repare." art. 999 „Fiecare este responsabil de prejudiciul pe care l-a cauzat nu doar prin faptul lui, ci și prin neglijență sau imprudență." PE DREPT

Curtea constată că acest grief nu este în mod evident neîntemeiат în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă, de asemenea, că nu se confruntă cu nici alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul 1. Tezele părților

Guvernul consideră că ingerința, în acest caz, era prevăzută de lege și îndeplinea condiția scopului legitim, și anume protecția reputației și onoarei domnului I.M. Cu privire la necesitatea sa, Guvernul consideră că această ingerință se baza pe o nevoie socială imperioasă. Insistă asupra modului în care tribunalele interne au verificat adevărul afirmațiilor defăimătoare ale reclamantului, care a avut posibilitatea de a administra dovezi și de a-și apăra cauza. Era, în acest caz, potrivit Guvernului, vorba despre afirmații factuale care aveau capacitatea de a expune domnul I.M. la urmăriri penale pentru escrocherie și plagiat. Potrivit Guvernului, afirmațiile defăimătoare nu se bazau pe nicio bază factică suficientă.

Potrivit Guvernului, tribunalele interne aveau suficiente dovezi pentru a justifica condamnarea reclamantului pentru insultă și defăimare. Guvernul îndoiește bunele intenții ale reclamantului, deoarece acesta a omis să verifice informațiile prelungite înainte de publicarea lor. În acest sens, invocă deciziile Cornel Ivanciuc c. România (dec., 18624/03, 8 septembrie 2005) și Dragos Stangu c. România (dec., 57551/00, 9 noiembrie 2004). Ținând seama de gravitatea faptelor atribuite, Guvernul consideră că suma amendei penale aplicate reclamantului îndeplinește cerințele impuse de Convenție și invocă jurisprudența Radio Franța și alții c. Franța (nr. 53984/00, § 40, CEDO 2004-II). Pe acest punct, Guvernul dorește să reamintească că condamnarea în cauză sancționa două infracțiuni care veneau în concurs și că, prin urmare, suma sa nu poate fi considerată derezonabilă.

Reclamantul, pentru partea sa, susține că și-a dovedit afirmațiile adevărate, mărturisirea lui E.S., în fața tribunalului de primă instanță din Oradea, fiind pertinentă în acest sens. El susține că I.M. era, la momentul faptelor, un personaj public foarte cunoscut, fiind simultan decan al Universității din Oradea și deputat în Parlamentul Național. Potrivit reclamantului, aceasta a autorizat jurnaliștii să difuzeze informații privind activitatea sa profesională și politică. Reclamantul susține că mărturisirea lui P.S. nu se baza pe nicio informație reală sau verificabilă. El consideră că era vorba, în acest caz, de o publicație regională și nu națională. În ceea ce privește consecințele afirmațiilor sale privind eventualele urmăriri penale pentru escrocherie și plagiat, el reamintește că I.M. se bucura de imunitate parlamentară, deci nu putea fi pus sub urmărire penală pentru escrocherie și plagiat. Reclamantul adaugă că I.M. nu a suferit nicio prejudiciu ca urmare a publicării articolului defăimator. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale bine stabilite, presa joacă un rol esențial într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special la protecția reputației și la drepturile altora, ea are totuși responsabilitatea de a comunica, în respectarea datoriilor și responsabilităților sale, informații și idei cu privire la toate chestiunile de interes general, inclusiv cele privind funcționarea administrației și justiției (cf. Cumpǎnǎ și Mazǎre c. România [Marea Cameră], nr. 33348/96, § 93, 17 decembrie 2004).

Adjectivul „necesar", în sensul articolului 10 § 2, implică o „nevoie socială imperioasă". Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existența unei asemenea nevoi, dar aceasta este dublată de un control european care poartă atât asupra legii cât și asupra deciziilor care o aplică, chiar și atunci când provin dintr-o jurisdicție independentă. Curtea are, prin urmare, competența de a pronunța în ultimă instanță cu privire la chestiunea dacă o „restricție" se compatibilizează cu libertatea de exprimare protejată de art. 10.

În exercitarea puterii sale de control, Curtea trebuie să examineze ingerința în litigiu în lumina ansamblului cauzei, inclusiv conținutul afirmațiilor atribuite reclamanților și contextul în care acestea au fost făcute. În special, îi cade datoria de a determina dacă restricția asupra libertății de exprimare a reclamanților era „proporționată cu scopul legitim urmărit" și dacă motivele invocate de Curtea Supremă de Justiție pentru a o justifica erau „pertinente și suficiente" (a se vedea, între mulți alții, Perna c. Italia [Marea Cameră], nr. 48898/99, § 39, CEDO 2003-V și Cumpǎnǎ și Mazǎre precitată, §§ 89-90).

Curtea observă că părțile sunt de acord că hotărârea tribunalului județean de Bihor din 8 februarie 2002 constituie o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Întrebarea care se pune este dacă o asemenea ingerință poate fi justificată în temeiul paragrafului 2 al articolului 10.

Curtea consideră, ceea ce de altfel nu a fost contestat în fața sa, că ingerința era „prevăzută de lege", condamnarea bazîndu-se pe articolele 205 și 206 din codul penal român, privind infracțiunile de insultă și defăimare, și că urmărea un scop legitim, și anume „protecția drepturilor altora", în specie reputația lui I.M..

Curtea trebuie, cu toate acestea, să verifice dacă această ingerință era justificată și „necesară într-o societate democratică".

Curtea observă că articolele în cauză tratau subiecte de interes general și deosebit de actual pentru societatea română, și anume corupția pretinsă a oamenilor politici ocupând funcții importante în diverse instituții publice.

Curtea reamintește, de asemenea, că art. 10 § 2 din Convenție lasă puțin loc pentru restricții la libertatea de exprimare în domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes general. În plus, limitele criticii admise sunt mai largi cu privire la un om politic, vizat în această calitate, decât cu privire la un simplu particular: spre deosebire de acesta din urmă, primul se expune inevitabil și în mod conștient la un control atent al faptelor și gesturilor sale atât de jurnaliști cât și de masa cetățenilor; trebuie, prin urmare, să manifeste o toleranță mai mare (a se vedea Feldek c. Slovacia, nr. 20032/95, § 74, CEDO 2001-VIII).

În speță, dacă în virtutea rolului care i-a revenit presei într-o societate democratică reclamantul avea într-adevăr datorința de a alerta publicul asupra eventualelor malversări pretinse ale puterilor publice, faptul de a pune direct în causa pe I.M. implica pentru el obligația de a furniza o bază factică suficientă care să coraboreze acuzele aduse împotriva acestuia (cf. mutatis mutandis Stângu și Scutelnicu c. România, hotărâre din 31 ianuarie 2006, nr. 53899/00, § 48).

Atunci când se examinează aceste afirmații în lumina articolului în ansamblu, din acestea rezultă că conțineau imputații factuale și că reclamantul intenționa să transmită opiniei publice un mesaj puțin echivoc (a se vedea, mutatis mutandis, Cumpǎnǎ și Mazǎre, precitată, § 100 și Perna, precitată, § 47), și anume că I.M. a plagiat unele lucrări științifice, și că în calitate de decan, s-a ținut pe sine de bani de studenți străini. Pentru ceea ce privește afirmațiile acuzând I.M. de faptul că a plagiat anumite lucrări științifice, Curtea observă că este vorba de informații care n-au fost niciodată publicate în presa locală sau națională (cf. Radio Franța precitată, § 38).

Curtea constată că tribunalele interne au dat posibilitate reclamantului de a dovedi existența unei baze factice pentru afirmațiile sale, analizând conținutul articolului în litigiu și două mărturisiri (a se vedea a contrario Sabou și Pircalab c. România, nr. 46572/99, § 40, 28 septembrie 2004). Totuși, în conformitate cu concluziile tribunalului de primă instanță, în ciuda garanțiilor de ordin procedural de care a putut beneficia, reclamantul nu a reușit să dovedească adevărul afirmațiilor sale. În plus, în fața primilor judecători, reclamantul a recunoscut că a preluat informațiile care au servit de bază pentru articolul în litigiu de la P.S., jurnalist, fără a proceda la vreo verificare a conținutului lor. Aceasta a fost, de altfel, confirmată de P.S. la mărturisirea sa în fața tribunalului de primă instanță. Curtea observă că din elementele dosarului rezultă că I.M. nu a fost pus sub urmărire penală sau condamnat pentru faptele atribuite de reclamant. Ca și jurisdicțiile interne, Curtea consideră că afirmațiile în litigiu nu se bazau pe nicio bază factică.

Curtea reamintește că datorită „datoriilor și responsabilităților" inerente exercitării libertății de exprimare, protecția oferită de art. 10 din Convenție jurnaliștilor este supusă condiției ca interesații să acționeze de bună credință, furnizând informații exacte și demne de crezare, în respectarea deontologiei jurnalistice (a se vedea, Radio Franța, precitată, § 37).

Curtea consideră că, în absența unei baze factice, reclamantul, în calitate de jurnalist, ar fi trebuit să dea dovadă de cea mai mare rigoare și de o grijă deosebită înainte de a publica articolul în litigiu. Deși reclamantul știa că informațiile în litigiu proveneau de la P.S., fără a-și verifica conținutul, el le-a publicat, totuși, ca fiind fapte. Or, aceste informații au fost în mod evident contrazise de dovezile administrate în fața tribunalelor interne. De aceea, ca și tribunalele interne, Curtea nu este convinsă de bunele intenții ale reclamantului.

Curtea observă că reclamantul a folosit în acest caz două tipuri de expresii: cele care reprșeau la I.M. un comportament criminal („trafic de organe", „complicitate la furt", „având plagiat albume de anatomie") și cele cu caracter injuritor („escroc", „cămătaru", „mic doctor..."). Cu privire la primele, Curtea observă că reclamantul nu a reușit să furnizeze o explicație obiectivă cu privire la afirmațiile sale. În plus, I.M. nu a fost niciodată urmărit penal pentru eventualele acțiuni atribuite. Mai mult, nu era vorba de fapte pe scară largă cunoscute și necontestabile (cf. a contrario A/S Diena și Ozolinš c. Letonia, nr. 16657/03, §§ 85 și 86, 12 iulie 2007). În ceea ce privește expresiile cu caracter injurior, Curtea constată că afirmațiile reclamantului nu pot fi încadrate în cadrul unei invective politice care ar fi degenerat pe plan personal, nici într-o situație în care reclamantul ar fi fost luat prin surprindere într-o dezbatere spontană sau într-un schimb viu de vorbe, aceasta putând-o duce la utilizarea nechibzuită a unor termeni ofensatori, ci în cadrul unor simple atacuri personale. Deși articolul în litigiu s-a plasat în contextul unei dezbateri mai largi și actuale pentru societatea română, și anume corupția funcționarilor, Curtea nu consideră că se poate vedea în cuvintele reclamantului expresia „dozei de exagerare" sau de „provocare" de care este permis să se facă uz în cadrul exercitării libertății jurnalistice (Dalban c. România [Marea Cameră], nr. 28114/95, § 49, Recueil, 1999-VI). În consecință, Curtea judecă „pertinente și suficiente" motivele reținute de jurisdicțiile interne pentru a concluziona că reclamantul prejudicase reputația lui I.M. și pentru a-l condamna.

În ceea ce privește proporționalitatea prejudiciului la dreptul la libertatea de exprimare, Curtea reamintește că natura și gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie luate în considerare. Or, în speță, reclamantul a fost condamnat să plătească o amendă penală de 20 milioane lei vechi români (aproximativ 640 EUR) și să verseze, solidar cu ziarul Z.A., 70 milioane lei vechi români (aproximativ 2.239 EUR) pentru despăgubiri. Din elementele dosarului rezultă că reclamantul a executat voluntar dispozitivul hotărârii din 8 februarie 2002, a tribunalului județean de Bihor, fără ca vreo măsură de constrângere judiciară să fi fost luată împotriva sa. Deși asemenea sume nu sunt neglijabile, mai ales pentru România, Curtea trebuie să ia în considerare circumstanțele particulare ale acestei cauze, în special seriozitatea acuzațiilor și gravitatea termilor folosiți și a faptelor atribuite de reclamant victimei (Metzger c. Germania (dec.), nr. 56720/00, 17 noiembrie 2005).

Ținând seama de marja de apreciere de care se bucură statele contractante în asemenea cazuri, Curtea consideră, ținând seama de circumstanțele cauzei, că condamnarea reclamantului nu era disproporționată cu scopul legitim urmărit și că ingerința în litigiu poate, prin urmare, să treacă drept „necesară într-o societate democratică".

De aceea, nu a existat nici o violație a articolului 10 din Convenție. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Spune că nu a existat nici o violație a articolului 10 din Convenție; Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe data de 16 septembrie 2008, în aplicare a articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 36157/02) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Florian Cuc Pascu (« le requérant »), a saisi la Cour le 23 août 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e D.C. Rusu, avocat à Oradea. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 7 novembre 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Par un jugement du 14 décembre 2001, le tribunal de première instance d’Oradea condamna le requérant pour insulte (délit réprimé par l’article 205 du code pénal roumain) à une amende pénale de 18 millions de lei roumains (ROL) et à des dommages-intérêts pour préjudice moral d’un montant de 70 millions ROL (à payer solidairement avec un journal local) et l’acquitta du chef de diffamation (article 206 du code pénal roumain). Il constata que le requérant, journaliste de profession, avait émis plusieurs affirmations offensantes à l’égard d’I.M., membre du Parlement national et doyen à la Faculté de Médecine de l’Université d’Oradea, dans un article publié dans un journal local, qui étaient libellées comme suit : « Le journal Z.A. continue la série des révélations concernant les escroqueries du nouveau député de Mureș. » « Ce salaud a été élu au Parlement (...) » « Les illégalités de ce petit docteur qui s’arroge avec impertinence le titre d’académicien (...) a fondé une banque de sperme et d’organes, qui est illégale, et par l’intermédiaire de laquelle il fait du trafic d’organes (...) » « Les mensonges d’I.M. (...) » « L’une des plus grandes escroqueries de l’enseignement roumain (...). » « I.M. est l’auteur de quelques albums d’anatomie qu’il a plagié du professeur B. (...) » « Un groupe d’étudiants étrangers accuse l’Université d’Oradea de complicité de vol, par Internet, au motif que le doyen de la Faculté de médecine, I.M., a lancé un projet d’inscription sur l’Internet dans le but de racoler des étudiants d’Asie, d’Amérique et d’Afrique. Dans ce projet, tout diplômé de lycée du monde peut devenir sans examen étudiant à la Faculté de médecine d’Oradea, à condition de verser la somme de 2 500 dollars US pour une place à la faculté. Même si les actes à l’en-tête de « Oradea University » garantissent la restitution de l’argent si l’étudiant abandonne ses études, personne n’a vu un centime de l’argent versé sur les comptes d’I.M. en Amérique – New Jersey. Les mêmes étudiants étrangers disent avoir été volés de plusieurs dizaines de milliers de dollars US de la façon décrite ci-dessus. »

Le tribunal entendit E.S., ancien étudiant, et P.S., journaliste. Ce dernier affirma avoir permis au requérant de s’inspirer de certains documents, utilisés lors de la publication, en 2000, de deux articles de presse portant sur le même sujet. Il ajouta également que les affirmations concernant les accusations de plagiat n’avaient jamais été publiées et ne faisaient pas partie des articles parus en 2000. Devant le tribunal de première instance, le requérant reconnut avoir utilisé, après avoir ajouté les résultats de ses propres recherches, une partie de la base documentaire ayant servi à la publication par P.S. des deux articles parus en 2000. Le tribunal jugea que le requérant n’avait pas respecté la déontologie professionnelle au motif qu’il avait repris et publié, sans vérifier personnellement, des informations et des affirmations concernant l’admission à la faculté de médecine d’Oradea publiées antérieurement par P.S. Pour ce qu’il y avait de l’élément subjectif, le tribunal jugea que la thèse de la bonne foi du requérant ne saurait être retenue. Il estima aussi que le requérant avait seulement utilisé des informations fournies, mais non publiées par P.S, et notamment l’affirmation concernant le plagiat des livres d’anatomie, sans les vérifier. Quant au témoignage de E.S. le tribunal constata que celui-ci ne confirmait guère les affirmations du requérant.

Le tribunal jugea que plusieurs affirmations étaient constitutives d’insulte : « escroc », « un salaud », « mensonge », « (...) qui s’arroge avec impertinence le titre d’académicien », « petit docteur qui a commis des illégalités ». Cependant il constata qu’aucune de ces affirmations ne constituait une diffamation, faute d’être suffisamment précise. Le requérant et I.M. formèrent recours contre ce jugement.

Par un arrêt du 8 février 2002, le tribunal départemental de Bihor rejeta le recours du requérant, fit droit au recours incident d’I.M., confirma la condamnation du chef d’insulte et, modifiant le jugement, condamna le requérant du chef de diffamation. Selon les règles sur le concours d’infractions d’insulte et de diffamation, le tribunal condamna le requérant à une amende pénale de 20 millions ROL tout en confirmant par ailleurs sa condamnation au paiement des dommages-intérêts. Au total, le requérant était obligé de payer l’équivalent d’environ 2 879 EUR, dont 2 239 EUR à payer solidairement avec le journal local Z.A. Cet arrêt a été mis à la disposition des parties le 27 février 2002, date de sa rédaction.

A l’instar du tribunal de première instance, le tribunal départemental jugea que les affirmations « escroc », « mensonge » et « petit docteur qui a commis des illégalités » étaient constitutives d’insulte. Il considéra que le requérant n’avait pas prouvé la réalité de ses affirmations.

Par ailleurs, le tribunal départemental jugea que l’affirmation du requérant relative à l’appropriation par I.M. de l’argent des étudiants étrangers était suffisamment précise pour pouvoir être qualifiée de diffamation, conformément à l’article 206 du code pénal roumain. De plus, il jugea qu’une autre affirmation du requérant, selon laquelle I.M. aurait « (...) fondé une banque de sperme et d’organes, qui est illégale, et par l’intermédiaire de laquelle il fait du trafic d’organes », constituait aussi une diffamation. La condamnation du requérant fut inscrite sur son casier judiciaire. II.

Les articles pertinents du code pénal sont libellés comme suit : Article 205 « L’atteinte à l’honneur et à la réputation d’une personne par des paroles, des gestes ou par d’autres moyens est passible d’une peine de prison d’une durée allant d’un mois à deux ans ou d’une amende (...) » Cet article a été modifié par l’ordonnance d’urgence n o 58/2002, en ce que l’insulte n’est plus punie que d’une amende. L’ordonnance a été publiée le 27 mai 2002 dans le Journal Officiel « Monitorul Oficial »). Article 206 « L’affirmation ou l’imputation en public d’un fait donné concernant une personne, fait qui, s’il était vrai, exposerait cette personne à une sanction pénale, administrative ou disciplinaire, ou au mépris public, sera punie d’une peine de prison d’une durée allant de trois mois à trois ans ou d’une amende. » Article 207 « La preuve de la véracité d’une affirmation ou d’une imputation peut être accueillie si l’affirmation ou l’imputation a été faite pour la défense d’un intérêt légitime. Les agissements au sujet desquels la preuve de la véracité a été faite ne constituent pas l’infraction d’insulte ou de diffamation. »

Le code pénal a été modifié en profondeur en 2004 par la loi n o 301/2004 dont l’entrée en vigueur n’est prévue que pour le 1 er septembre 2008. Le nouveau texte relatif à la diffamation est ainsi libellé : « L’affirmation ou l’imputation en public par tout moyen d’un certain fait concernant une personne, fait qui, s’il était vrai, exposerait cette personne à une sanction pénale, administrative ou disciplinaire, ou au mépris public, est punie de 10 à 200 jours-amende. (...) »

Le code pénal a aussi été modifié et complété par la loi n o 160 du 30 mai 2005 portant approbation de l’ordonnance d’urgence du gouvernement n o 58 du 23 mai 2002, publiée au Journal officiel n o 470 du 2 juin 2005. L’article unique de cette ordonnance se lit comme suit : « (...) A. article I point 2 : l’alinéa premier de l’article 206 aura le libellé suivant : L’affirmation ou l’imputation en public par tout moyen d’un certain fait concernant une personne, fait qui, s’il était vrai, exposerait cette personne à une sanction pénale, administrative ou disciplinaire, ou au mépris public, est punie d’une amende de 2 500 000 ROL à 130 000 000 ROL. (...) »

La loi n o 178 du 4 juillet 2006 portant modification du code pénal et d’autres lois a abrogé les articles 205 à 207 du code. B. Code civil

Les articles pertinents du code civil sont libellés comme suit : Article 998 « Tout fait quelconque de l’homme qui cause à autrui un dommage oblige celui par la faute duquel il est arrivé à le réparer. » Article 999 « Chacun est responsable du dommage qu’il a causé non seulement par son fait, mais encore par sa négligence ou par son imprudence. » EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le Gouvernement considère que l’ingérence, en l’espèce, était prévue par la loi et satisfaisait la condition du but légitime, à savoir la protection de la réputation et de l’honneur de M.I. Quant à sa nécessité, le Gouvernement considère que cette ingérence reposait sur un besoin social impérieux. Il insiste sur la manière dont les tribunaux internes ont vérifié la réalité des affirmations diffamatoires du requérant, qui a eu la possibilité d’administrer des preuves et de défendre sa cause. Il s’agissait, en l’espèce, selon le Gouvernement, d’affirmations factuelles de nature à exposer M.I. à des poursuites pour escroquerie et plagiat. D’après le Gouvernement, les affirmations diffamatoires ne reposaient sur aucune base factuelle suffisante.

Selon le Gouvernement, les tribunaux internes avaient suffisamment de preuves pour justifier la condamnation du requérant pour insulte et diffamation. Le Gouvernement doute de la bonne foi du requérant, celui-ci ayant omis de vérifier les informations reprises avant de leur publication. En ce sens il invoque les décisions Cornel Ivanciuc c. Roumanie (déc., 18624/03, 8 septembre 2005) et Dragos Stangu c. Roumanie (déc., 57551/00, 9 novembre 2004). Vu la gravité des faits imputés, le Gouvernement est d’avis que le montant de l’amende pénale infligée au requérant satisfait aux exigences imposées par la Convention et invoque la jurisprudence Radio France et autres c. France (n o 53984/00, § 40, CEDH 2004-II). Sur ce point, le Gouvernement souhaite rappeler que la condamnation dont il s’agit sanctionnait deux infractions venant en cumul et qu’ainsi, son montant ne saurait passer pour déraisonnable.

Le requérant affirme, pour sa part, avoir prouvé la réalité de ses affirmations, le témoignage d’E.S., devant le tribunal de première instance d’Oradea, étant pertinent en ce sens. Il affirme que M.I. était, à l’époque des faits, un personnage public très connu, étant à la fois doyen de l’Université d’Oradea et député au Parlement national. Selon le requérant, cela autorisait les journalistes à diffuser des informations concernant son activité professionnelle et politique. Le requérant affirme que le témoignage de P.S. ne reposait sur aucune information réelle où vérifiable. Il considère qu’il s’agissait, en l’espèce, d’une publication régionale et non nationale. Quant aux conséquences de ses affirmations concernant des éventuelles poursuites pour escroquerie et plagiat, il rappelle que M.I. bénéficiait de l’immunité parlementaire, de sorte qu’il ne pouvait pas être mis en examen pour escroquerie et plagiat. Le requérant ajoute que M.I. n’a subi aucun préjudice à la suite de la publication de l’article diffamatoire. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que selon sa jurisprudence bien établie, la presse joue un rôle essentiel dans une société démocratique : si elle ne doit pas franchir certaines limites, tenant notamment à la protection de la réputation et aux droits d’autrui, il lui incombe néanmoins de communiquer, dans le respect de ses devoirs et de ses responsabilités, des informations et des idées sur toutes les questions d’intérêt général, y compris celles qui concernent le fonctionnement de l’administration et du pouvoir judiciaire (cf. Cumpǎnǎ et Mazǎre c. Roumanie [GC], n o 33348/96, § 93, 17 décembre 2004).

L’adjectif « nécessaire », au sens de l’article 10 § 2, implique un « besoin social impérieux ». Les États contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour juger de l’existence d’un tel besoin, mais elle se double d’un contrôle européen portant à la fois sur la loi et sur les décisions qui l’appliquent, même quand elles émanent d’une juridiction indépendante. La Cour a donc compétence pour statuer en dernier lieu sur le point de savoir si une « restriction » se concilie avec la liberté d’expression que protège l’article 10.

Dans l’exercice de son pouvoir de contrôle, la Cour doit examiner l’ingérence litigieuse à la lumière de l’ensemble de l’affaire, y compris la teneur des propos reprochés aux requérants et le contexte dans lequel ceux-ci les ont tenus. En particulier, il lui incombe de déterminer si la restriction apportée à la liberté d’expression des requérants était « proportionnée au but légitime poursuivi » et si les motifs invoqués par la Cour suprême de Justice pour la justifier étaient « pertinents et suffisants » (voir, parmi beaucoup d’autres, Perna c. Italie [GC], n o 48898/99, § 39, CEDH 2003-V et Cumpǎnǎ et Mazǎre précité, §§ 89-90).

La Cour note que les parties s’accordent à considérer que l’arrêt du tribunal départemental de Bihor, du 8 février 2002 constitue une ingérence dans le droit du requérant à la liberté d’expression. La question se pose de savoir si pareille ingérence peut se justifier au regard du paragraphe 2 de l’article 10.

La Cour estime, ce qui n’a d’ailleurs pas été contesté devant elle, que l’ingérence était « prévue par la loi », la condamnation se fondant sur les articles 205 et 206 du code pénal roumain, relatifs aux infractions d’insulte et diffamation, et qu’elle poursuivait un but légitime, à savoir « la protection des droits d’autrui », en l’occurrence la réputation de M.I..

La Cour doit cependant vérifier si cette ingérence était justifiée et « nécessaire dans une société démocratique ».

La Cour relève que les articles incriminés portaient sur des thèmes d’intérêt général et particulièrement d’actualité pour la société roumaine, à savoir la corruption alléguée des hommes politiques occupant des fonctions importantes dans divers institutions publiques.

La Cour rappelle de plus que l’article 10 § 2 de la Convention ne laisse guère de place pour des restrictions à la liberté d’expression dans le domaine du discours politique ou des questions d’intérêt général. En outre, les limites de la critique admissible sont plus larges à l’égard d’un homme politique, visé en cette qualité, que d’un simple particulier : à la différence du second, le premier s’expose inévitablement et consciemment à un contrôle attentif de ses faits et gestes tant par les journalistes que par la masse des citoyens ; il doit, par conséquent, montrer une plus grande tolérance (voir Feldek c. Slovakie , n o 20032/95, § 74, CEDH 2001-VIII).

En l’espèce, si en vertu du rôle qui est dévolu à la presse dans une société démocratique le requérant avait effectivement le devoir d’alerter le public sur d’éventuelles malversations supposées des pouvoirs publics, le fait de mettre directement en cause M.I. impliquait pour lui l’obligation de fournir une base factuelle suffisante corroborant les accusations portées à son encontre (cf. mutatis mutandis Stângu et Scutelnicu c. Roumanie , arrêt du 31 janvier 2006, n o 53899/00, § 48).

Lorsque l’on examine ces propos à la lumière de l’article dans son ensemble, il en ressort qu’ils renfermaient des imputations factuelles et que le requérant entendait transmettre à l’opinion publique un message peu équivoque (voir, mutatis mutandis, Cumpǎnǎ et Mazǎre , précité, § 100 et Perna , précité, § 47), à savoir que M.I. avait plagié quelques œuvres scientifiques, et qu’en sa qualité de doyen, il s’était approprié l’argent des étudiants étrangers. Pour ce qui est des propos accusant M.I. d’avoir plagié certaines œuvres scientifiques, la Cour note qu’il s’agit d’informations qui n’avaient jamais été publiées dans la presse locale ou nationale ( cf. Radio France précité, § 38).

La Cour constate que les tribunaux internes ont donné la possibilité au requérant de prouver l’existence d’une base factuelle de ses affirmations, analysant le contenu de l’article litigieux et deux témoignages (voir à contrario Sabou et Pircalab c. Roumanie , n o 46572/99, § 40, 28 septembre 2004). Or, conformément aux conclusions du tribunal de première instance, malgré les garanties d’ordre procédural dont il a pu bénéficier, le requérant n’a pas réussi à prouver la véracité de ses affirmations. De plus, devant les premiers juges, le requérant a reconnu avoir repris les informations ayant servi de base à l’article litigieux de P.S., journaliste, sans procéder à une quelconque vérification de leur teneur. Cela a été d’ailleurs confirmé par P.S. lors de son témoignage devant le tribunal de première instance. La Cour note qu’il ressort des éléments du dossier que M.I. n’a pas été mis en examen où condamné pour les faits reprochés par le requérant. Comme les juridictions internes, la Cour estime que les affirmations litigieuses ne reposaient sur aucune base factuelle.

La Cour rappelle qu’en raison des « devoirs et responsabilités » inhérents à l’exercice de la liberté d’expression, la protection offerte par l’article 10 de la Convention aux journalistes est subordonnée à la condition que les intéressés agissent de bonne foi de manière à fournir des informations exactes et dignes de crédit dans le respect de la déontologie journalistique (voir, Radio France, précité, § 37).

La Cour estime qu’en absence de base factuelle, le requérant, en sa qualité de journaliste, aurait dû faire preuve de la plus grande rigueur et d’une prudence particulière avant de publier l’article litigieux. Bien que le requérant ait eu connaissance que les informations litigieuses provenaient de P.S., sans avoir vérifié leur contenu, il les a toutefois publiées, comme des faits. Or, ces informations ont été de toute évidence contredites par les preuves administrées devant les tribunaux internes. Dès lors, à l’instar des tribunaux internes, la Cour n’est pas convaincue par la bonne foi du requérant.

La Cour observe que le requérant a utilisé en l’espèce deux types d’expressions : celles reprochant à M.I. un comportement criminel (« trafic d’organes », « complicité au vol », « ayant plagié des albums d’anatomie ») et celles à caractère injurieux (« escroc », « salaud », « petit docteur ... »). Pour ce qui est des premières, la Cour observe que le requérant n’a pas réussi à donner une explication objective concernant ses affirmations. De plus, M.I. n’avait jamais été poursuivi pénalement pour les éventuels agissements reprochés. Par ailleurs, il ne s’agissait pas de faits largement connus et non contestés (cf . à contrario A/S Diena et Ozolinš c. Lettonie, n o 16657/03, §§ 85 et 86, 12 juillet 2007). Quant aux expressions à caractère injurieux, la Cour constate que les affirmations du requérant ne sauraient s’inscrire dans le cadre d’une invective politique qui aurait débordé sur un plan personnel, ni dans une situation dans laquelle le requérant aurait été pris au dépourvu lors d’un débat spontané ou d’un échange vif de propos, ceci ayant pu le pousser à l’usage irréfléchi de termes outrageants, mais dans le cadre des simples attaques personnelles. Bien que l’article litigieux se soit inscrit dans le contexte d’un débat plus large et d’actualité pour la société roumaine, à savoir la corruption des fonctionnaires, la Cour n’estime pas que l’on puisse voir dans les propos du requérant l’expression de la « dose d’exagération » ou de « provocation » dont il est permis de faire usage dans le cadre de l’exercice de la liberté journalistique ( Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 49, Recueil , 1999 ‑ VI). Par conséquent, la Cour juge « pertinents et suffisants » les motifs retenus par les juridictions internes pour conclure que le requérant avait porté atteinte à la réputation de M.I. et pour le condamner.

S’agissant de la proportionnalité de l’atteinte au droit à la liberté d’expression, la Cour rappelle que la nature et la lourdeur des peines infligées sont des éléments à prendre en considération. Or, en l’espèce le requérant a été condamné à payer une amende pénale de 20 millions anciens lei roumains, (soit environ 640 EUR) et verser, solidairement avec le journal Z.A., 70 millions d’anciens lei roumains (soit environ 2 239 EUR) pour dommages et intérêts. Il ressort des éléments du dossier que le requérant a exécuté volontairement le dispositif de l’arrêt du 8 février 2002, du tribunal départemental de Bihor, sans qu’une mesure de contrainte judiciaire soit prise à son encontre. Bien que telles sommes ne soient pas négligeables, surtout pour la Roumanie, la Cour doit prendre en considération les circonstances particulières de l’espèce, notamment le sérieux des accusations et la gravité des termes utilisés et des faits imputés par le requérant à la victime ( Metzger c. Allemagne (déc.), n o 56720/00, 17 novembre 2005).

Eu égard à la marge d’appréciation dont disposent les États contractants en pareil cas, la Cour estime, au vu des circonstances de la cause, que la condamnation du requérant n’était pas disproportionnée au but légitime poursuivi et que l’ingérence litigieuse peut dès lors passer pour « nécessaire dans une société démocratique ».

Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 10 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 10 de la Convention ; Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 septembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président