AFFAIRE MIHUTA c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

31.03.2009

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 5 - Droit à la liberté et à la sûreté

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE MIHUTA c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA MIHUȚĂ c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 13275/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 31 martie 2009 DEFINIF 14/09/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Mihuța c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer; Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 10 martie 2009, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural A la originea cauzei se află o cerere (n 13275/03) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Nicusor Mihuța ( La 4 martie 2003, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului). Guvernul român este reprezentat de agentul său, dl Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 3 ianuarie 2008, președintele secțiunii a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca Camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. La 19 martie 2002, reclamantul a fost arestat, la ordinul procurorului la tribunalul județ de [45], sub acuzația de a fi uzat în mod ilegal de calitatea de erou al revoluției din decembrie 1989 pentru a obține avantaje fiscale. Detenția sa provizorie a fost prelungită la fiecare 30 de zile de către instanță. În iulie 2002, pe rechizitoriul Parchetului, recurentul și alți inculpați, printre care S.I., au fost trimiși la judecată. Prin hotărâre înainte de a se pronunța drept pronunțat în aceeași zi, tribunalul de primă instanță al Devei a dispus menținerea măsurii de detenție provizorie a coinculpaților până la 29 iulie 2002, pe baza articolului 300 din Codul de procedură penală ( Cu ocazia punerii în aplicare a hotărârii din 29 iulie 2002, reclamantul a suspendat procedura pentru a angaja un avocat. În timp ce a acceptat cererea sa și având în vedere concluziile Parchetului, Tribunalul de Primă Instanță menține măsura de detenție provizorie a coinculpaților în temeiul articolului 300 din CPP. La 26 august și 9 septembrie 2002, instanța de primă instanță menține reținerea provizorie a reclamantului și a S.I., în temeiul art. 300 din CPP, din cauza cererilor de amânare a Parchetului și a altor acuzații și pentru a putea delibera pe fond asupra excepțiilor ridicate. La 23 septembrie 2002, reclamantul a susținut că instanța nu putea menține măsura de detenție provizorie, ci că o putea prelungi doar printr-o decizie motivată în temeiul articolelor 155 și următoarele din CPP. Printr-o hotărâre înainte de a declara drept pronunțat în aceeași zi, Tribunalul de Primă Instanță a hotărât că instanța putea menține în camera Consiliului măsura de reținere provizorie și că reclamantul putea contesta această măsură în același timp cu hotărârea pe fond. Tribunalul de Primă Instanță a respins cererea sa de eliberare și a menținut reținerea provizorie, pe motiv că eliberarea reclamantului prezenta un pericol pentru ordinea publică și că complexitatea cauzei putea determina părțile interesate să influențeze actele și probele La 7 octombrie 2002, reclamantul a solicitat revocarea măsurii de reținere provizorie pe motivul că această măsură nu putea fi menținută, ci prelungită și că, în orice caz, menținerea măsurii nu a fost motivată. Instanța de primă instanță menține această măsură, menționând art. 300 din CPP. 11. Cu ocazia audierilor din 21 octombrie, 4 noiembrie și 2 decembrie 2002, Tribunalul de Primă Instanță a respins cererile reclamantului de revocare a măsurii de detenție provizorie sau de înlocuire a acestei măsuri cu o interdicție de a părăsi orașul. Tribunalul a confirmat în comun detenția provizorie a inculpaților, pe motiv că: motivele inițiale care au justificat-o au rămas neschimbate, faptele reproșate erau grave și pedeapsa prevăzută de lege era grea 12. La 16 decembrie 2002 și 13 ianuarie 2003, Tribunalul de Primă Instanță a menținut reținerea provizorie a reclamantului și a S.I., cu privire la temeiul juridic al detenției. 13. Prin hotărârea din 10 februarie 2003, Tribunalul de Primă Instanță l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de trei ani de închisoare, reținând că dovezile depuse la dosar au confirmat faptul că persoana în cauză a fost reținută și a utilizat un certificat de participant la revoluție în vederea înmatriculării autoturismelor fără a plăti taxele la import. 14. În plus față de motivele care stau la baza cauzei, reclamantul a făcut apel, susținând că Tribunalul de Primă Instanță nu a motivat necesitatea menținerii detenției provizorii și că a confirmat această măsură, în timp ce legislația națională impunea o decizie de prelungire. Printr-o hotărâre din 24 iunie 2003, tribunalul departamental din Hunedoara, care a efectuat o nouă examinare a elementelor dosarului, a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță, fără a examina afirmațiile reclamantului cu privire la reținerea provizorie. 15. Acțiunea introdusă de părți a fost, de asemenea, respinsă de către tribunalul de apel dinAlba Iulia, printr-o hotărâre definitivă din 17 februarie 2005. La 20 februarie 2004, în timpul procedurii în recurs, reclamantul a fost repus în libertate, în temeiul unei hotărâri înainte de a pronunța dreptul instanței de apel din 19 februarie 2004. II. LEGEA INTERNE PERTINENT 17. Dispozițiile relevante ale Constituției și ale Codului de procedură penală, așa cum sunt în vigoare la momentul respectiv, sunt descrise în cauzele Konolos c. România, 26600/02, 7 februarie 2008, §§ 19 și 24), Samuila și Cionca c. România 33065/03, 4 martie 2008, §§ 36-40) și Calmanovici c. România, (n 42250/02, § 40, 1 iulie 2008). 18. De la modificarea prin Legea nr. 281/2003, publicată în Jurnalul Oficial la 1 iulie 2003, Codul de procedură penală ( În plus, este prevăzută o acțiune imediată împotriva unei decizii prin care se impune menținerea unei măsuri provizorii după rejudecare. Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii și de lipsa justificării menținerii acestei măsuri de către instanțele interne, în necunoașterea art. 5 alin. (3) din Convenție, astfel cum a fost formulat în partea sa relevantă Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (c) prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure încuviințarea celui care a făcut-o. Pe admisibilitate 20. Curtea constată că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv d Reclamantul subliniază că a fost menținut în detenție provizorie în perioada 19 martie 2002-19 februarie 2004, în cazul în care instanța de apel din Alba Iulia a ordonat eliberarea sa în libertate. De asemenea, Comitetul constată că, contrar dispozițiilor art. 20 și 23 alin. (4) din Constituție, instanțele naționale au omis să motiveze necesitatea menținerii măsurii de detenție provizorie și a pericolului ordinii publice reprezentat de punerea sa în libertate și consideră, de asemenea, că necesitatea de a prelungi această măsură nu a fost justificată de comportamentul său. Referindu-se la jurisprudența Curții în această privință, guvernul consideră că reținerea provizorie a reclamantului s-a încheiat la condamnarea sa în primă instanță, la 10 februarie 2003, de către Tribunalul de Primă Instanță din Deva, care a durat zece luni și trei săptămâni. De asemenea, Tribunalul constată că deciziile de prelungire a detenției provizorii au fost motivate pe deplin de către instanță, luând în considerare argumentele părților.Evaluarea Curții Perioada care trebuie luată în considerare 23. Curtea amintește că perioada acoperită de art. 5 alineatul (1) litera (c) din convenție se încheie, în general, la data la care se ia o decizie cu privire la bun întemeiat pe acuzația împotriva ui, chiar și în primă instanță (Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 104, CEDH 2000 XI, și Lavents c. Letonia, n 58442/00, § 66, 28 noiembrie 2002). În ceea ce privește perioada care urmează să fie luată în considerare din unghiul articolului 5 alineatul (3) din Convenție, Curtea amintește că este aceeași ca în cazul articolului 5 alineatul (1) litera (c) (Svipsta c. Letonia, 66820/01, § 107, CEDH 2006 III (extracturi) 24. Curtea arată că, în prezenta cauză, perioada prevăzută la art. 5 alineatul (3) a început la 19 martie 2002, data arestării reclamantului. În ceea ce privește încheierea acestei perioade, Curtea a încetat cu hotărârea de condamnare a Tribunalului de Primă Instanță din Deva din 10 martie 2002, Februarie 2003. Această perioadă a durat, prin urmare, zece luni, trei săptămâni și o zi. Curtea consideră că acest termen este suficient de lung pentru a putea pune o problemă din perspectiva articolului 5 § 3 (Sarban c. Moldova, n 3456/05, §§ 8-24, 4 octombrie 2005 și Castravet c. Moldova, nr 23393/05, § 7-14, 13 martie 2007). Justificarea detenției provizorii 25. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudența sa și determină caracterul rezonabil al detenției, în sensul art. 5 alin. (3) din Convenție (a se vedea, de exemplu, Labita c. Italia [GC], n 26772/95, § 152, CEDH 2000 IV, Calmanovici c. România, n 42250/02, §§ 90-94, 1 iulie 2008 și jurisprudența menționată anterior 26. Curtea amintește, de asemenea, că art. 5 alineatul (3) din convenție impune necesitatea oricărei perioade de detenție provizorie atât de scurtă pe cât ar trebui să fie justificată în mod convingător de către autorități (a se vedea Shishkov c. Bulgaria, nr 38822/97, § 66, CEDH 2003-I Belchev c. Bulgaria, n 392790/98, § 82, 8 aprilie 2004 și Sarban O decizie motivată sprijină părțile în faptul că argumentele lor au fost ascultate (sarban citată anterior, punctul 98). 27. Curtea constată că instanțele naționale au confirmat periodic reținerea provizorie a reclamantului și a unui alt inculpat. Curtea constată mai întâi că între 1 iulie și 23 Septembrie 2002, instanțele naționale au prelungit această măsură fără a examina argumentele reclamantului și fără nicio motivație. 28. Curtea observă că, la această ultimă dată, Tribunalul de Primă Instană a justificat detenia provizorie prin complexitatea cauzei, faptul că punerea în libertate a reclamantului prezenta un pericol pentru ordinea publică și prin posibilitatea ca aceasta din urmă să influeneze probele care trebuiau prezentate în cauză. Curtea subliniază caracterul prea concis și abstract al motivării acestei hotărâri, care se limita la menionarea anumitor criterii prevăzute de lege, dar omitea să precizeze modul în care aceste criterii intrau în joc în cazul reclamantului (tabelele Calmanovici menționate anterior, §§ 97-98). 29. Desigur, necesitatea de a păstra ordinea publică și de a asigura buna desfășurare a anchetei au fost deja recunoscute de Curte ca un motiv care poate justifica continuarea unei privări de libertate (Letelier c. Franța, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A n 207, p. 19, § 39 și mutatis mutandis, Garycki c. Polonia, n 14348/02, § 48, 6 februarie 2007). Cu toate acestea, în speță, Tribunalul de Primă Instanță nu a furnizat nicio explicație pentru a justifica în ce măsură punerea în libertate a reclamantului ar avea un impact negativ asupra societății sau ar fi afectat ancheta. În plus, justificarea detenției nu s-a referit la situația concretă a fiecăruia dintre cei interesați, care vizează în general persoanele examinate în cadrul procedurii (punctul 100 și, mutatis mutandis, Dolgova c. Rusia, nr. 11886/05, § 49, 2 martie 2006). 30. Curtea constată, de asemenea, că instanța a menținut deținerea prin formule identice, ca să nu mai spun stereotipice, repetând de-a lungul timpului aceleași criterii conform aceleiași formule. Or, o astfel de justificare nu este în conformitate cu cerințele art. 5 alin. (3) din Convenție (Mansur c. Turcia, Hotărârea din 8 iunie 1995, seria A n 319 B, p. 50 § 55 și Svipta menționată anterior, § 109). 31. Curtea amintește, de asemenea, că art. 5 alineatul (3) din convenție solicită instanțelor naționale, atunci când se confruntă cu necesitatea de a prelungi o măsură de detenție provizorie, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislația națională. Într-adevăr, articolul menționat anterior garantează nu numai "dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil," ci prevede, de asemenea, că eliberarea poate fi condiționată de o garanție care să asigure prezentarea în instanță a lui Iabłoński (Jabłoński c. Polonia, n 33492/96, ê 83, 21 decembrie 2000 și Patsouria c. Georgia, 30779/04, § 75-76, 6 noiembrie 2007). Or, în prezenta cauză, instanțele naționale, deși au adresat o astfel de cerere, nu au indicat motivele pentru care o astfel de măsură alternativă nu era relevantă. 32. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea consideră că, prin faptul că nu motivează suficient respingerea cererilor de eliberare a reclamantului și prin faptul că nu ia în considerare măsurile alternative, autoritățile nu au furnizat motive relevante și suficiente Pentru a justifica necesitatea de a-l menține în detenție provizorie pe parcursul perioadei în cauză. În acest scop, Curtea consideră că nu este necesar să se stabilească dacă autoritățile competente au adus o atenție specială asupra continuării procedurii (Dolgova, menționat anterior, § in fine Partant, a existat o încălcare a art. 5 alin. (3) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 5 ALINEATUL (4) DIN CONVENȚIA 33. Reclamantul consideră că faptul că, între 1 iulie și 2 decembrie 2002, Tribunalul de Primă Instanță a dispus să fie menținută o detenție provizorie, laat privat de orice posibilitate de a asigura controlul legal al menținerii sale în detenție, în necunoașterea articolului 5 alineatul (4) din Convenție, care este formulat astfel. Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât acesta să se pronunțe în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală. Cu privire la admisibilitatea 34. Curtea constată că detenția provizorie a reclamantului a fost menținută succesiv la 1 iulie 2002 până la 10 februarie 2003 și reclamantul se plânge de posibilitatea de a contesta hotărârile înainte de a declara drept în fața instanțelor naționale. Cu toate acestea, Curtea constată că reclamantul a sesizat Curtea cu privire la această cauză la 4 martie 2003. Prin urmare, Comisia consideră că, în ceea ce privește hotărârile înainte de a declara drept pronunțate înainte de 4 septembrie 2002, termenul de șase luni impus prin art. 35 din Convenție nu a fost respectat. În consecință, această parte a cauzei este întârziată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție. 35. Curtea constată că, în ceea ce privește hotărârile înainte de a declara drept pronunate începând cu 4 septembrie 2002, acest at nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenie. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond Argumentele părților 36. Reclamantul subliniază că a contestat hotărârile înainte de a declara drept prin care se dispune plasarea sa și menținerea sa în detenție în conformitate cu dreptul intern. 37. Citând jurisprudența Curții în această privință, guvernul reamintește că art. 5 alin. (4) din Convenție se mulțumește cu existența unui control judiciar al prelungirii măsurii de detenție provizorie și nu obligă statele contractante să instituie un dublu grad de jurisdicție pentru examinarea cererilor de prelungire a detenției provizorii. În opinia sa, în speță, dreptul reclamantului garantat prin art. 5 alineatul (4) menționat anterior a fost respectat de existența mai multor verificări ale legalității și ale binelui întemeiat al măsurii provizorii de detenție, care au avut loc în scurt timp în fața instanțelor naționale. Guvernul observă, de asemenea, că, astfel cum a fost invocat de Tribunalul de Primă Instanță al Deva în hotărârea sa din 23 septembrie 2002, hotărârile înainte de a declara drept prin care se dispune menținerea măsurii de detenție provizorie pot fi contestate în același timp cu hotărârea pe fond a cauzei.Recuperarea Curții Principii Generale stabilite de jurisprudența Curții 38. Curtea amintește că art. 5 alineatul (4) nu garantează niciun drept, ca atare, la o cale de atac împotriva deciziilor prin care se dispune sau se prelungește o detenție. Cu toate acestea, un stat care dispune de un astfel de sistem trebuie, în principiu, să acorde deținuților aceleași garanții în recurs pe care le are în primă instanță (Tothc. Austria, Hotărârea din 12 decembrie 1991, seria A n 224, p. 23, § 84). Această acțiune oferă garanții suplimentare pentru a evalua necesitatea de a prelungi detenția provizorie ( Van Thuil c. Țările de Jos (dec.), n 20510/02, 9 decembrie 2004) și trebuie să conducă, în scurt timp, la o hotărâre judecătorească care să pună capăt detenției dacă se dovedește ilegală (Baranowski c. Polonia, n 28358/95, § 68, CEDH 2000 III). 39. La fel ca orice altă dispoziție a Convenției și a protocoalelor acesteia, art. 5 alin. (4) trebuie să fie interpretat astfel încât drepturile consacrate să nu fie teoretice și iluzorii, ci concrete și efective (a se vedea, printre altele, Artico c. Italia, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A n 37, pp. 15-16, § 33, Schöps c. Germania, n 25116/94, § 47, CEDH 2001-I). 40. Prima garanție fundamentală care rezultă în mod natural din art. 5 alin. (4) din Convenție este dreptul de a fi ascultat efectiv de către judecător cu privire la o acțiune împotriva unei detenții. Desigur, această dispoziție nu îl obligă pe magistrat să studieze în profunzime fiecare dintre argumentele prezentate de către reclamant. Cu toate acestea, garanțiile pe care le consacră ar fi lipsite de sens dacă judecătorul ar putea omite luarea în considerare a faptelor concrete invocate de deținut și care ar putea pune un dubiu cu privire la dreptul de proprietate asupra libertății ( Nikolova c. Bulgaria [GC], nr 3119′′, § 61, CEDH 1999 II). Aplicarea acestor principii în cazul de față 41. În acest sens, Curtea constată, cu titlu introductiv, că guvernul însuși, luând în considerare argumentele Tribunalului de Primă Instanță al Deva prezentate în hotărârea sa din 23 septembrie 2002, indică faptul că reclamantul era îndreptățit să conteste hotărârile înainte de a afirma dreptul în litigiu în același timp cu hotărârea pe fond a cauzei. Prin urmare, sistemul juridic național prevedea o acțiune. 42. Curtea constată, de asemenea, că hotărârile înainte de a pronunța dreptul din 23 septembrie, 21 octombrie, 4 noiembrie și 2 decembrie 2002 au menținut măsura de detenție provizorie, respingând în același timp cererile de extindere ale reclamantului. Cu toate acestea, prin examinarea unor chestiuni similare celor din cazul de față, Curtea a concluzionat deja că incertitudinea juridică care privește la momentul respectiv respingerea unei cereri de extindere nu poate aduce atingere reclamanților atât de mult încât să le renege dreptul de a formula o acțiune împotriva deciziilor de respingere a cererilor lor de extindere (a se vedea Samoila și Cionca) citată anterior, § 40 și 74. 43. Curtea arată că, după trimiterea cauzei în instanță, hotărârile care ordonau menținerea recurentului în detenție nu erau suficient de motivate sau erau lipsite de orice motivare (a se vedea punctele 25-34 de mai sus). Prin urmare, aceste hotărâri nu puteau fi considerate compatibile cu cerințele unui control judiciar efectiv al legalității detenției în cauză. 44. În plus, Curtea constată că, deși reclamantul a exercitat acțiunea indicată de instanța de primă instanță (a se vedea punctele 9 și 14c) Cu toate acestea, o astfel de examinare și cu atât mai mult cu cât instanța care dispune menținerea măsurii nu și-a motivat deciziile și nu a examinat argumentele reclamantului cu privire la lipsa justificării unei astfel de măsuri (secțiunea Svipta citată anterior, §§ 130-134) și rétro Van Thuil 45. În plus, Curtea trebuie să examineze dacă această ultimă acțiune ar putea duce, în scurt timp, la o hotărâre judecătorească prin care se pune capăt detenției dacă s-ar dovedi ilegală (Baranowski) În această privință, Curtea constată că acțiunea împotriva hotărârilor în cauză era legată de hotărârea pe fond și că hotărârea instanței în cauză nu este luată decât la patru luni și la aproximativ două săptămâni după încetarea situației în litigiu și în timp ce reclamantul era deținut după condamnare ( Konolos c. România, nr 26600/02, § 36, 7 februarie 2008). 46. Curtea ia notă, în sfârșit, de modificările legislative aduse de Legea nr. 281/2003 CPP, care prevede în mod expres o acțiune imediată împotriva unei decizii prin care se dispune menținerea unei măsuri provizorii după trimiterea în instanță a unui inculpat. 47. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că reclamantul nu a beneficiat de o acțiune în fața unei instanțe în conformitate cu cerințele articolului 5 alineatul (4) din convenție. Prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziții. III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 48. Recurentul se plânge de detenția sa prin ordonanța procurorului și de faptul că nu a fost retrimis imediat în fața unei instanțe cu încălcarea art. 5 alin. (3) din Convenție. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, acesta se plânge de procedura penală acționată împotriva sa și de durata sa pe care o consideră rezonabilă. În observațiile sale din 4 iulie 2008, reclamantul a afirmat că nu a putut să interogheze martorul cu descărcare de gestiune, I.R. printr-o scrisoare din noiembrie 2007, se plânge de relele tratamente pe care le-ar fi suferit în timpul arestării și în timpul detenției sale. 49. Curtea constată că reclamantul a fost plasat în detenție provizorie la 19 martie 2002 și că, astfel cum reiese din dosar, acesta a fost prezentat 30 de zile mai târziu în fața unui magistrat abilitat să exercite funcții judiciare în scopul de a examina legalitatea detenției sale. Or, în măsura în care recurentul a sesizat Curtea cu privire la acest motiv la 4 martie 2003, cauza sa este tardivă (Mujea c. România (dec.), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002). 50. În ceea ce privește afirmațiile reclamantului cu privire la mai multe aspecte ale procedurii penale, Curtea ia notă de faptul că toate elementele aflate la dispoziția sa nu sunt întemeiate. Aceasta amintește că, în principiu, instanțele naționale trebuie să aprecieze elementele adunate de acestea și relevanța celor ale căror acuzați doresc să le producă ( Barberà, Messegué și Jabardo c. Spania din 6 decembrie 1988, seria Hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauza C-482/99, ECLI:EU:C:1999:31. Curtea constată, de asemenea, că procedura penală împotriva reclamantului a început la 19 martie 2002 și a încetat la 17 februarie 2005. 1505/02, § 60, 27 septembrie 2007) și având în vedere înscrisurile depuse la dosar, această durată nu apare ca fiind nerațională. 52. Curtea constată că acuzațiile de maltratare a reclamantului nu sunt susținute văzute că nu a fost prezentat niciun început de probă (a se vedea, mutatis mutandis Klaas c. Germania, 22 septembrie 1993, § 30, seria A n 269). Pe de altă parte, din dosar nu reiese că reclamantul a sesizat instanțele naționale cu o plângere penală împotriva presupusului agresor. 53. În consecință, aceste obiecții sunt fie întârziate, fie în mod evident greșit întemeiate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 54. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 56. Guvernul consideră că, în măsura în care cererea se referă în principal la art. 5 alin. (3) și (4) din Convenție, reclamantul nu poate solicita repararea unui prejudiciu material. În ceea ce privește prejudiciul moral, Tribunalul consideră că suma solicitată este excesivă și că o eventuală constatare a unei încălcări ar putea constitui, prin sine, o despăgubire satisfăcătoare pentru presupusul prejudiciu moral suferit de reclamant. 57. Curtea arată că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în speță în încălcarea articolului §§ 3 și 4. În ceea ce privește prejudiciul material, Comisia observă că reclamantul nu l-a numărat și că nu există nicio legătură de cauzalitate între faptele laice care au condus la concluzia încălcării convenției și prejudiciul material pe care reclamantul îl solicită la despăgubire. Prin urmare, aceasta respinge această cerere. 58. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral de necontestat. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, îi alocă 3 000 EUR pentru daune morale. Reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată, fără a preciza totuși suma pe care o lasă la latitudinea Curții. Acesta anexează la dosarul chitanțelor cu o sumă de aproximativ 150 EUR reprezentând cheltuieli de traducere și de poștă cu Curtea, precum și cheltuielile suportate în cursul unei proceduri penale diferite de cea relevantă în speță. 60. Guvernul ia notă de faptul că reclamantul nu și-a calculat cererile și că documentele justificative prezentate în fața Curții nu au o legătură directă cu prezenta cauză. 61. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale și a cheltuielilor de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 150 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată și acordul cu reclamantul. Interese moratorii 62. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolului 5 alineatul (3) și al articolului 5 alineatul (4) din convenție, în ceea ce privește menținerea reclamantului în detenție provizorie după 4 septembrie 2002, și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (4) din Convenție. că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru daune morale și 150 EUR (cota 50 EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data decontării și că trebuie adăugat la acestea orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 31 martie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte