A DOUA SECȚIUNE Cerere nr. 60901/09 SEGESTA SAS împotriva Italiei introdusă la 7 noiembrie 2009 EXPOSAT DE FAPT, recurenta, Segesta Sas, este o societate italiană cu sediul social la Caserta. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul F. Magro, avocat la Avola. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Recurenta este proprietara a trei terenuri în San Prisco. La 27 decembrie 1984, municipalitatea Prisco a adoptat un plan general de La 12 aprilie 1988, municipiul Prisco a aprobat o varianta P.R.G. Terenurile au fost deci lovite de un nou permis de expropriere cu o interdicție de a construi. Terenul a fost destinat pentru zonele terțiare sau pentru servicii private de interes public Aceste limitări au fost prelungite până în 2003. În ciuda expirării interdicției de a construi, terenurile nu au fost libere de constrângere.
Într-adevăr, în așteptarea deciziei municipalității San Prisco cu privire la noua utilizare a terenurilor în cauză, acestea au fost supuse regimului prevăzut la art. 4 din Legea nr. 10 din 1977, dispoziție considerată aplicabilă acestui tip de situație prin jurisprudența Consiliului de Stat. În conformitate cu această dispoziție privind terenurile pentru care municipalitățile nu au adoptat planuri generale de urbanism, un permis de construcție poate fi acordat pentru o suprafață foarte redusă și numai în cazul în care terenul este situat în afara unui sector urbanizat, atunci când sunt îndeplinite anumite condiții. În cazul în care terenul este situat în interiorul unui sector urbanizat, este interzisă orice construcție nouă.
La 13 decembrie 2004, reclamanta a pus în întârziere administrația, astfel încât să determine rapid noua alocare a terenurilor. N La 27 martie 2006, administrația provincială din Caserta a pus în întârziere municipalitatea San Prisco și a stabilit un termen de 60 de zile pentru a determina noua alocare a terenurilor reclamantei. Prin decretul din 20 iulie 2006, președintele provinciei Caserta a numit un comisar ad acta pentru a se pronunța asupra unei noi repartiții a terenurilor. La 18 octombrie 2006, municipalitatea San Prisco a introdus o acțiune în fața TAR solicitând suspendarea și anularea decretului din 20 iulie 2006 la 12 martie 2007, TAR a primit cererea de suspendare a comunei și a rezervat decizia privind fondul.
La o dată nespecificată, Consiliul a respins cererea recurentei. Prin decizia din 15 iulie 2009, TAR l-a respins și a subliniat faptul că limitările erau caduce și că administrația avea, prin urmare, obligația de a stabili noua alocare a terenurilor recurentei. Între timp, la 20 septembrie 2007, recurenta a solicitat provinciei Caserte să reconfirme numirea comisarului ad acta. La 24 septembrie 2007, provincia a solicitat comunei San Prisco să determine noua alocare a terenurilor recurentei. La 26 noiembrie 2007, reclamanta a fost informată de provincia Caserta că comisarul ad acta nu a putut fi numit deoarece municipalitatea San Prisco a însărcinat un expert pentru a proceda la stabilirea noii alocări a terenurilor.
La o dată nespecificată, recurenta a introdus o acțiune în fața TAR împotriva acestei decizii. Prin ordonanța din 29 aprilie 2008, TAR a primit cererea recurentei și a subliniat că administrația a rămas în vigoare și că, în consecință, provincia putea interveni și numi un comisar ad acta. Recurenta a depus o plângere penală și o plângere în fața procurorului regional al Curții de Conturi. Din 2003, terenurile recurentei sunt supuse limitărilor dreptului de a construi care decurg din aplicarea articolului 4 din Legea nr. 10 din 1977. Dreptul și practica internă relevantă Dreptul și practica internă relevante sunt expuse în cauza Spordino c. Italia (n , nr. 36815/97, §§ 25-45, 15 iulie 2004. GRIEFS Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurenta se plânge de durata îndelungată a permisului de expropriere, cu o interdicție de construire, care își lovește terenul.
Ea afirmă că această situație este echivalentă cu o expropriere de facto, în absența oricărei despăgubiri. Recurenta care denunță lipsa unei căi de atac interne efective prin care ar fi putut formula o cale de atac internă efectivă prin care ar fi putut formula o cale de atac internă efectivă prin care ar fi putut formula o cauză de necunoaștere a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Protocolul nr. Se poate considera că măsurile care afectează terenul recurentei au adus atingere dreptului acesteia de a-și respecta bunurile, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere în special durata globală a măsurii și lipsa oricărei compensații financiare
Requête n o 60901/09
contre l’Italie introduite le 7 novembre 2009
EN FAIT La requérante, Segesta Sas, est une société italienne ayant son siège social à Caserte. Elle a été représentée devant la Cour par M e F. Magro, avocat à Avola. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. La requérante est propriétaire de trois terrains à San Prisco. Le 27 décembre 1984, la municipalité de Prisco adopta un plan général d’urbanisme (« piano regolatore generale », infra P.R.G. ) frappant d’un permis d’exproprier les trois terrains, permis assorti d’une interdiction de construire. Celui-ci affectait les terrains de la requérante à la création d’infrastructures et à la viabilité routière.
Le 12 avril 1988, la municipalité de Prisco approuva une variante au P.R.G. Les terrains furent dès lors frappés d’un nouveau permis d’exproprier assorti d’une interdiction de construire. Les terrains furent destinés à « zones tertiaires ou à services privés d’intérêt public ». Ces limitations furent prorogées jusqu’en 2003. Malgré l’expiration de l’interdiction de construire, les terrains ne furent pas libres de contrainte. En effet, dans l’attente de la décision de la municipalité de San Prisco quant au nouvel usage des terrains litigieux, ceux-ci furent soumis au régime prévu par l’article 4 de la loi n o 10 de 1977, disposition considérée comme applicable à ce type de situation par la jurisprudence du Conseil d’Etat.
Aux termes de cette disposition relative aux terrains pour lesquels les municipalités n’ont pas adopté de plans généraux d’urbanisme, un permis de construire peut être octroyé pour une surface très réduite et uniquement si le terrain est situé en dehors d’un secteur urbanisé, lorsque certaines conditions sont réunies. Si le terrain est situé à l’intérieur d’un secteur urbanisé, toute nouvelle construction est interdite. Le 13 décembre 2004, la requérante mit en demeure l’administration afin qu’elle détermine rapidement la nouvelle affectation des terrains. N’ayant pas obtenu de réponse, le 27 janvier 2005, la requérante mit en demeure l’administration provinciale de Caserte et demanda de nommer un commissaire ad acta.
Le 27 mars 2006, l’administration provinciale de Caserte mit en demeure la commune de San Prisco et fixa un délai de soixante jours pour déterminer la nouvelle affectation des terrains de la requérante. Par un décret du 20 juillet 2006, le président de la province de Caserte nomma un commissaire ad acta afin qu’il se prononce sur une nouvelle affectation des terrains. Le 18 octobre 2006, la commune de San Prisco introduisit un recours devant le TAR en demandant la suspension et l’annulation du décret du 20 juillet 2006 Le 12 mars 2007, le TAR accueillit la demande de suspension de la commune et réserva la décision sur le fond. La requérante interjeta appel de cette décision devant le Conseil d’Etat.
A une date non précisée, le Conseil d’Etat rejeta la demande de la requérante. Par une décision du 15 juillet 2009, se prononçant sur le fond du recours, le TAR le rejeta. Il souligna que les limitations étaient caduques et que donc l’administration avait l’obligation de procéder à la détermination de la nouvelle affectation des terrains de la requérante. Entre-temps, le 20 septembre 2007, la requérante demanda à la province de Caserte de reconfirmer la nomination du commissaire ad acta. Le 24 septembre 2007, la province enjoignit à la commune de San Prisco de procéder à la détermination de la nouvelle affectation des terrains de la requérante. Le 26 novembre 2007, la requérante fut informée par la province de Caserte que le commissaire ad acta ne pouvait pas être nommé car la commune de San Prisco avait chargé un expert afin de procéder a la détermination de la nouvelle affectation des terrains.
A une date non précisée, la requérante introduisit un recours devant le TAR contre cette décision. Par une ordonnance du 29 avril 2008, le TAR accueillit la demande de la requérante. Il souligna que l’administration était restée inerte et qu’en conséquence, la Province pouvait intervenir et nommer un commissaire ad acta. La requérante déposa une plainte pénale et une plainte devant le procureur régional de la Cour des comptes. Depuis 2003, les terrains de la requérante sont soumis aux limitations au droit de bâtir découlant de l’application de l’article 4 de la loi n o 10 de 1977. B. Le droit et la pratique internes pertinents Le droit et la pratique internes pertinents sont exposés dans l’affaire Scordino c. Italie (n o 2) , n o 36815/97, §§ 25-45, 15 juillet 2004. GRIEFS 1 Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaint de la longue durée du permis d’exproprier, assorti d’une interdiction de construire, qui frappe ses terrains.
Elle allègue que cette situation équivaut à une expropriation de facto , en l’absence de toute indemnisation. 2. La requérante dénonce l’absence d’un recours interne effectif au travers duquel elle aurait pu formuler son grief de méconnaissance de l’article 1 du Protocole n o 1.
1. La requérante avait-elle à sa disposition, comme l’exige l’article 13 de la Convention, un recours interne effectif au travers duquel elle aurait pu formuler son grief de méconnaissance de l’article 1 du Protocole n o 1 ? 2. Peut-on considérer que les mesures frappant les terrains de la requérante ont porté atteinte au droit de celle-ci au respect de ses biens, tel qu’il est garanti par l’article 1 du Protocole n o 1, eu égard notamment à la durée globale de la mesure et à l’absence de toute compensation financière ?