Gângă și le Syndicat Independant des Juristes de Roumanie împotriva României

Faptele cauzei, conform expunerii făcute de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Contextul cauzei

Printr-o sentință definitiv nr. 79/PJ/2003, tribunalul de primă instanță din Târgu Jiu a confirmat crearea filialei Bălești Gorj a asociației „Figaro Potra". Această asociație avea, printre obiectele sale statutare, constituirea barelor avocaților. Pe baza acestei justificări, adunarea generală a asociației a decis crearea Uniunii Naționale a Avocaților României și, prin mai multe decizii, filiala Bălești Gorj a asociației a creat Bara Neamț din care primul reclamant a devenit membru. Sever baruri de acest tip au fost de asemenea constituite la nivel național și erau cunoscute sub numele de „baruri constituționale".

Aceste baruri au existat deci în paralel cu barurile județene tradiționale ale avocaților deja existente, dintre care bara județeană de Neamț.

Ca urmare a mai multor cereri formulate în judecată de barurile județene, printr-o sentință definitiv din 20 decembrie 2004, tribunalul de primă instanță din Târgu Jiu a pronunțat dizolvarea filialei Bălești Gorj a asociației „Figaro Potra". Sindicatul reclamant a fost creat și primul reclamant a devenit membru al acestuia. 2. Procedura penală împotriva primului reclamant

Pe réquisitoire din 3 mai 2005, parchetul lângă tribunalul de primă instanță din Piatra Neamț a ordonat trimiterea în judecată a primului reclamant pe capul exercitării fără drept a profesiei de avocat, delict incriminat de art. 25 al legii nr. 51/1995 așa cum a fost modificat și completat de legea nr. 255/2004 combinat cu art. 281 din codul penal. Primului reclamant i se reproșa că a oferit serviciile sale de avocat de la septembrie la noiembrie 2004, atunci când nu era înscris la bara județeană a avocaților din Neamț sau la o altă bară legal constituită, ci la o bară legal constituită, și anume „Uniunea Națională a Avocaților României". Parchetul a bazat acuzațiile sale pe declarațiile mai multor martori.

Tribunalul de primă instanță a ascultat anumiți martori. Actele constitutive ale Uniunii Naționale a Avocaților României au fost depuse în dosar. Primul reclamant a fost interogat și a admis că a furnizat consiliere juridică, dar a considerat că a acționat legal.

Prin sentință din 5 decembrie 2006, bazânduse pe art. 10 litera d) din codul de procedură penală (CPP), tribunalul de primă instanță din Dej a achitat interesatul, pe motiv că elementul intenționat al delictului nu fusese dovedit în speță, având în vedere că primul reclamant era înscris la o bară constituită prin decizie judiciară definitiv.

Parchetul lângă tribunalul de primă instanță din Dej a atacat în apel această sentință, invocând că bara din care primul reclamant era membru nu fusese legal constituită.

Deși legal citat la mai multe ședințe consecutive, reclamantul nu s-a prezentat în fața tribunalului. Printr-o scrisoare din 16 decembrie 2008, după ce a subliniat absența primului reclamant și a avocatului acestuia la mai multe ședințe ceea ce dusese la prelungirea procedurii, tribunalul județean Cluj a cerut avocatului interesatului să se prezinte la ședința din 2 februarie 2009. La această ultimă dată, nici primul reclamant nici avocatul acestuia nu s-au prezentat în fața tribunalului județean. Au ridicat prin scris o excepție de neconstitucionalitate.

La ședința din 9 martie 2009, deși legal citat, primul reclamant nu s-a prezentat. Avocatul acestuia a informat tribunalul că nu-l mai reprezentă în procedură. După ce a constatat că nici o cerere de amânare nu fusese formată de părți, tribunalul a deschis dezbaterile pe fond. După dezbateri, a amânat cauza pentru a delibera.

După ce a aflat că avocatul nu-l mai reprezentă în procedură, primul reclamant a cerut tribunalului județean să redeschidă dezbaterile, pentru a-l putea interoga ca și inculpat, să-i permită să angajeze alt apărător, să nu-l condamne în absență și să-i dea cuvântul în final. Tribunalul județean a respins cererea sa.

Prin sentință din 16 martie 2009, tribunalul județean din Cluj a admis apelul parchetului și, judecând cauza pe fond, l-a declarat pe primul reclamant vinovat și l-a condamnat la plata unei amenzi penale de 400 lei (RON) pentru delictul în cauză. După ce a notat că primul reclamant, deși a fost de mai multe ori citat să se prezinte, nu s-a prezentat la ședințe, tribunalul județean a judecat că, d'aprèles dovezile judecate, inculpatul a comis delictul în cauză. A estimat că interesatul, care urmase cursuri de drept, știa că exercitarea profesiei de avocat era supusă unei legi speciale ale cărei dispoziții le neînțelese.

Primul reclamant a depus recurs. A indicat că, în ciuda prescripției răspunderii penale pentru faptele în cauză intervenit între timp, cerea continuarea procedurii pentru ca nevinovăția lui să fie stabilit. A remarcat de asemenea că nu fusese ascultat de jurisdicția de apel, că fusese condamnat în absență, că nu avusese cuvântul în final și că nu avusese posibilitatea de a fi apărat de un avocat.

Al doilea reclamant a depus de asemenea recurs pentru a susține cauza primului reclamant. Acesta din urmă, deși fusese corect citat să se prezinte în procedură, nu s-a prezentat la niciuna din ședințele de recurs.

Prin sentință definitiv din 21 mai 2009, curtea de apel din Cluj a închis procedura din motiv de prescripție a răspunderii penale. Curtea de apel a folosit termenii următori: „Notând existența elementelor constitutive ale delictului și vinovăției depline (vinovăția deplină) a inculpatului pentru executarea lui, dar constatând în același timp intervenția termenului de prescripție a răspunderii penale, jurisdicția de recurs se vede obligată de a admite recursul inculpatului și de a pronunța o nouă decizie pentru a închide procesul penal (...) În ciuda cererii explicite a inculpatului de a continua procedura, niciuno din cazurile de relaxare nu există în speță, [având în vedere că] faptele sunt pe deplin dovedite și confirmă vinovăția inculpatului; prin urmare, acesta din urmă nu poate obține satisfacție prin instituția reglementată de art. 13 din codul de procedură penală (...) "

Curtea de apel a judecat de asemenea că dacă primul reclamant nu fusese ascultat de jurisdicția de apel, era pentru că nu se prezentase la ședințe. A subliniat că ședințele fuseseriamânate cincisprezece ori în cursul procedurii de apel. În ceea ce privește susținerea primului reclamant conform căreia nu fusese asistat de un avocat, curtea de apel a remarcat că legea penală nu impunea asistența juridică obligatorie pentru delictul în cauză, ținând seama de gravitatea pedepsei sau de capacitatea interesatului de a-și asigura el însuși apărarea. Curtea de apel a concluzionat că: „(...) aspectele de procedură invocate nu sunt étayate pentru a fi considerate fondate, motive de nevinovăție nu au fost constatate (nu s-au constatat motive de nevinovăție), dar intervenția prescripției răspunderii penale este constatată, ceea ce duce la admiterea recursului inculpatului. "

Curtea de apel a admis recursul primului reclamant, a anulat sentința atacată și, pe baza articolului 10 g) din CPP, a închis procesul. Primul reclamant a fost obligat să plătească 1000 RON statului la titlu de cheltuieli de justiție.

Prin aceeași sentință, curtea de apel a declarat inadmisibil recursul celui de-al doilea reclamant, invocând că nu era parte la procedură, că intervenea în proces pentru prima dată în recurs și că nu avea interes în a acționa. 3. Alte proceduri privind reclamantul

Primul reclamant a fost urmărit penal, împreună cu alți avocați aflați în aceeași situație ca el, pentru fapte similare dar ulterioare celor care au fost obiectul procesului prezentat de mai sus. Interesatul susține că printr-o sentință definitiv din 27 octombrie 2006, tribunalul județean din Buzau a judecat că inculpații nu au comis delictul de exercitare fără drept a profesiei de avocat, în măsura în care erau avocați în cadrul unei bare legal constituite. Această sentință nu a fost depusă în dosarul cauzei în fața Curții.

Primul reclamant indică de asemenea că în cazurile altor persoane aflate într-o situație similară cu a lui, anume membri ai „barei constituționale" și nu membri ai barei tradiționale, au fost pronunțate clasări de parchet lângă tribunalul de primă instanță din Piatra-Neamț. Aceste clasări au fost apoi confirmate fie de tribunalul de primă instanță din Piatra-Neamț fie de tribunalul județean din Neamț.

Primul reclamant a depus în dosarul cauzei două decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție pe 7 noiembrie și 4 decembrie 2007 în care a confirmat clasări pronunțate în favoarea persoanelor care exercitaseră profesiei de avocat și erau membri ai barei constituționale. În aceste cazuri, parchetele consideraseră că interesații exercitaseră profesiei de avocat de bună credință, cu legitimitatea conferit de decizia judiciară definitiv care confirmase crearea barei constituționale. B. Dreptul intern relevant

Dispozițiile relevante ale legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat sunt prezentate în decizia Bota c. România ((dec.), nr. 24057/03, 12 octombrie 2004). Această lege a fost modificat prin legea nr. 255 din 16 iunie 2004 indicând în mod expres că profesia de avocat nu putea fi exercit decât de avocații înscriși la una din barurile aparținând Uniunii Naționale a Barelor din România. 24. art. 23 al Constituției se citește după cum urmează: Libertatea individuală „8. Până când decizia judiciară de condamnare deveni definitiv, orice persoană este presupusă nevinovată. "

Articolele relevante din codul de procedură penală, așa cum era în vigoare la momentul faptelor se citesc după cum urmează: art. 10 „Acțiunea penală (...) nu mai poate fi continuată dacă: g) amnistia, prescripția sau decesul persoanei puse sub examen a intervenit ". art. 13 „(1) În caz de amnistie, prescripție sau retragere a plângerii preliminare, precum și în cazul în care nicio sancțiune nu poate fi aplicat, prevenit sau inculpatul poate cere continuarea procedurii penale (...) " PRETENȚIILE

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, primul reclamant se plânge de următoarele: (a) că a fost condamnat de jurisdicțiile de apel și de recurs în absență și fără să fie ascultat; (b) din lipsă de imparțialitate a procurorului care ordonase trimiterea lui în judecată, pe motiv că soția lui era avocată înscrisă la bara aparținând Uniunii Barelor României. (c) într-o scrisoare din 28 august 2009, se plânge că curtea de apel din Cluj l-a judecat vinovat de comiterea delictului de exercitare fără drept a profesiei de avocat, în timp ce alte jurisdicții, inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție, au judecat că persoanele aflate în aceeași situație nu au comis un astfel de delict.

Invocând art. 6 § 2 al Convenției, se plânge din faptul că curtea de apel din Cluj l-a declarat vinovat, pe propriul recurs, în timp ce răspunderea penală era deja prescris.

Citând art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, se plânge din faptul că curtea de apel din Cluj, în sentința definitiv din 21 mai 2009, l-a considerat vinovat, în timp ce prin sentința din 27 octombrie 2006 a tribunalului județean din Buzau, a fost declarat nevinovat pentru fapte similare.

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, al doilea reclamant se plânge: (a) din faptul că recursul lui a fost declarat inadmisibil de curtea de apel din Cluj, deși avusese interes în a acționa, anume susținerea intereselor primului reclamant, membru al sindicatului; (b) din faptul că principiile contradictoriu și echilibru armelor nu au fost respectate.

Reclamantul se plânge din lipsă de corectitudine a procedurii penale și din încălcare a dreptului la a fi presupus nevinovat, invocând art. 6 §§ 1 și 2 al Convenției, care se citește după cum urmează în părțile relevante: „1. Orice persoană are dreptul ca cauza să fie ascultată corect (...) de o jurisdicție independentă și imparțială, constituită prin lege, care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa 2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupusă nevinovată până când culpabilitatea ei a fost legal stabilită. " a) Cu privire la faptul de a fi condamnat în apel în absență și fără să fie ascultat

Reclamantul susține că a fost condamnat de tribunalul județean din Cluj și de curtea de apel din Cluj cu încălcare a drepturilor apărării, întrucât nu era prezent la ședințe și nu fusese interogat, în timp ce fusese achitat în primă instanță.

Curtea reamintește că a concluzionat deja la violarea articolului 6 § 1 din cauza condamnării unui inculpat de jurisdicția stând în ultimă instanță fără ca acesta să aibă posibilitatea de a depune și de a se apăra, în timp ce fusese achitat de jurisdicțiile inferioare (Constantinescu c. România, nr. 28871/95, §§ 56-61, CEDO 2000 - VIII). Observă totuși că în speță, tribunalul județean din Cluj citase reclamantul de cincisprezece ori, dar nici interesatul nici avocatul ales nu se prezentaseră la ședințe, în ciuda cererii exprese adresate acestuia din urmă de tribunalul județean (paragrafele 10 și 11 de mai sus). În plus, observă că reclamantul fusese legal citat în fața curții de apel și nu se prezentase nici el (§15 de mai sus). Curtea estimează că reclamantul, care are formație juridică, ar fi putut rațional prevede consecințele comportamentului lui sau al avocatului (mutatis mutandis Rusu c. România, (dec.), nr. 6246/04, 31 august 2010, § 29, și Ivanciuc c. România, nr. 18624/03, 8 septembrie 2005) și că este deci singurul responsabil pentru situația de care se plânge.

Rezultă că grievul este manifestamente lipsite de temei și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 (a) și 4 al Convenției. b) Cu privire la lipsă de imparțialitate a procurorului

Reclamantul se plânge din lipsă de imparțialitate a procurorului care ordonase trimiterea lui în judecată, pe motiv că soția lui era avocată înscrisă la bara aparținând Uniunii Barelor României.

Curtea observă că în speță, reclamantul contestă imparțialitatea organului care pronunțase trimiterea lui în judecată. Totuși, garantiile prevăzute de art. 6 § 1 al Convenției nu se aplică reprezentantului parchetului, acesta din urmă fiind printre altele una din părțile unei proceduri judiciare contradictorii (Forcellini c. San Marino (dec.), nr. 34657/97, 28 mai 2002). Rezultă că grievul este manifestamente lipsite de temei și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 (a) și 4 al Convenției. c) Cu privire la divergența deciziilor jurisdicțiilor interne

Reclamantul se plânge din faptul că curtea de apel din Cluj l-a judecat vinovat de comiterea delictului de exercitare fără drept a profesiei de avocat, în timp ce alte jurisdicții, inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție, achitaseră persoane aflate în aceeași situație.

Curtea constată că în speță, procedura penală fusese închisă fără ca reclamantul să fie condamnat penal. Acesta din urmă nu poate deci pretinde a fi fost victimă a unei divergențe de jurisprudență rezultând din achitarea altor persoane acuzate de fapte similare. Rezultă că grievul este manifestamente lipsite de temei și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 (a) și 4 al Convenției. d) Cu privire la dreptul la respectarea prezumției de nevinovăție

Reclamantul se plânge din faptul că curtea de apel din Cluj l-a declarat vinovat, pe propriul recurs, în timp ce răspunderea penală era deja prescris.

Curtea reamintește că prezumția de nevinovăție consacrată de §2 al articolului 6 se găsește printre elementele noțiunii de proces echitabil în materie penală necesitat de §1 (Deweer c. Belgia, 27 februarie 1980, § 56, seria A nr. 35) și trebuie interpretată în lumina jurisprudenței Curții în materia. Câmpul de aplicare al articolului 6 § 2 nu se limitează la procedurile penale care sunt în curs, dar se extinde la deciziile judiciare luate după oprirea urmăririi sau după o achitare (Rushiti c. Austria, nr. 28389/95, 21 martie 2000 și Lamanna c. Austria, nr. 28923/95, 10 iulie 2001).

Prezumția de nevinovăție se găsește nerespectată dacă, fără stabilire legală anterioară a vinovăției unui acuzat și, în special, fără ca acesta din urmă să fi avut ocazia să-și exercite drepturile apărării, o decizie judiciară o privind reflectă sentimentul că este vinovat. Poate fi cazul chiar în absența unei constatări formale; este suficientă o motivație dând a gândi că judecătorul consideră interesatul vinovat (Didu c. România, nr. 34814/02, § 39, 14 aprilie 2009).

Curtea a judecat în cauza Didu precitată, că faptul pentru jurisdicția stând în ultimă instanță de a anula deciziile de achitare pronunțate de jurisdicțiile inferioare și de a consta culpabilitatea interesatului în timp ce închidea urmărirea din motiv de prescripție a răspunderii penale nerespectau art. 6 § 2 al Convenției, în măsura în care drepturile apărării nu fuseserirespectate în procedura desfășurat în fața ei, în timp ce ea era prima jurisdicție judecând reclamantul vinovat. De asemenea, în cauza Giosakis c. Grecia (nr. 3), (nr. 5689/08, § 41, 3 mai 2011), Curtea a sancționat ca fiind contrară articolului 6 § 2 al Convenției, faptul pentru Curtea de Casație de a anula sentința de achitare pronunțată de curtea de apel, în timp ce în același timp constatase stingerea urmăririi din motiv de prescripție, și aceasta deși nu se plecaserinicidecum asupra culpabilității interesatului.

Rezultă din această jurisprudență că o problemă apare sub unghiul articolului 6 § 2 al Convenției atunci când jurisdicția care închide procedura din motiv de prescripție anulează simultan achitările pronunțate de jurisdicțiile inferioare și, în plus, se pronunță pentru prima dată asupra culpabilității interesatului, fără ca drepturile apărării să fie respectate în procedura condusă în fața ei. Cu toate acestea, examinând faptele prezentei cauze, Curtea consideră că această jurisprudență nu este aplicabilă în speță.

Înainte de toate, Curtea observă că în speță, reclamantul a intenționat să se prevaleze în fața curții de apel de art. 13 din codul de procedură penală care-i dădea posibilitatea de a cere continuarea procesului, în ciuda intervenției prescripției, în scopul de face să fie declarată nevinovăția. Deci, reclamantul a cerut expres curții de apel de a se pronunța asupra temeiniciei acuzației, ceea ce aceasta din urmă a făcut, dar indicând reclamantului că, d'aprèles dovezi din dosar,-l estimă vinovat pentru delictul în cauză. Curtea estimează că o posibilă absență a răspunsului din partea curții de apel ar fi putut constitui un refuz de justiție, contrar articolului 6 § 1 al Convenției, dar că aceasta nu era obligată, în orice circumstanță, să proclame nevinovăția reclamantului. Într-adevăr, folosind posibilitatea oferit de art. 13 din codul de procedură penală, reclamantul a asumat riscul de a vedea constat vinovăția sa, în timp ce era protejat de orice sancțiune penală din motiv de prescripție.

Pe de altă parte, Curtea observă că curtea de apel nu fusese prima să se pronunțe asupra culpabilității reclamantului: deși achitat în primă instanță, reclamantul fusese condamnat pentru prima dată în apel de tribunalul județean din Cluj, în cadrul unei proceduri ale cărei corectitudine nu fusese judecat contrară Convenției (vezi paragrafele 30-37 de mai sus) și în care nerespectarea drepturilor apărării susținuți de reclamant nu era nicidecum imputabilă autorităților judiciare (vezi §32 de mai sus).

În lumina de mai sus, Curtea concluzionează că grievul este manifestamente lipsite de temei și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 (a) și 4 al Convenției. 2. Asupra grievului tras din art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție

Reclamantul se plânge din faptul că curtea de apel din Cluj l-a considerat vinovat pentru delictul de exercitare fără drept a profesiei de avocat, în timp ce alte jurisdicții sesizate pentru a examina răspunderea pentru fapte similare, l-au declarat nevinovat. El citează art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, care se citește după cum urmează în partea relevantă: „1. Nicio persoană nu poate fi urmărită sau pedepsit penal de jurisdicțiile aceluiași stat din cauza unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o sentință definitiv în conformitate cu legea și procedura penală a acelui stat. "

Curtea reamintește că art. 4 din Protocolul nr. 7 trebuie înțeles ca interzicând urmărirea sau judecarea unei persoane pentru o a doua „infracțiune" atâta timp cât aceasta are la origine fapte identice sau fapte care sunt esențial aceleași (Sergueï Zolotoukhine c. Rusia [MC], nr. 14939/03, § 82, CEDO 2009). Totuși, așa cum e formulate de reclamant, grievul se referă la răspunsurile diferite date de jurisdicțiile naționale la fapte similare o privind și nu denunță faptul de a fi fost urmărit de două ori pentru aceleași fapte. Rezultă că grievul este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 (a) și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4. B. Asupra grievurilor privind al doilea reclamant

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, al doilea reclamant se plânge din faptul că recursul lui a fost declarat inadmisibil de curtea de apel din Cluj, deși avusese interes în a acționa, anume susținerea intereselor primului reclamant, membru al sindicatului. Se plânge în continuare din faptul că principiile contradictoriu și echilibru armelor nu au fost respectate.

Curtea observă că în speță, al doilea reclamant introducuse un recurs în cadrul procedurii penale privind primul reclamant, în timp ce nu era parte la procedură. În măsura în care procedura în cauză nu se referea nici la o „contestație privind drepturi și obligații de caracter civil" ale celui de-al doilea reclamant, nici la „temeiniceia unei acuzații în materie penală" aduse împotriva lui, în sensul art. 6 § 1 al Convenției, aceste dispoziție nu se aplică. Rezultă că grievul este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 (a) și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președintele

Le premier requérant, M. Mihai Gângă, est un ressortissant roumain, né en 1961 et résidant à Bucarest. Le second requérant, « Le syndicat indépendant des juristes de Roumanie », est un syndicat de droit roumain, ayant son siège à Bucarest. Ce dernier est représenté devant la Cour par M e Pompiliu Bota, son président. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. 1. Le contexte de l’affaire

Par un jugement définitif n o 79/PJ/2003, le tribunal de première instance de Târgu Jiu confirma la création de la filiale Bălești Gorj de l’association « Figaro Potra ». Cette association avait, parmi ses objets statutaires, la constitution de barreaux d’avocats. Sur ce fondement, l’assemblée générale de l’association décida de créer l’Union nationale des avocats de Roumanie et, par plusieurs décisions, la filiale Bălești Gorj de l’association créa le Barreau Neamț dont le premier requérant devint membre. Plusieurs barreaux de ce type furent d’ailleurs constitués au niveau national et ils étaient connus sous le nom de « barreaux constitutionnels ».

Ces barreaux existèrent ainsi parallèlement avec les barreaux départemental d’avocats traditionnels déjà existant, parmi lesquels le barreau départemental de Neamț.

Suite à plusieurs demandes formées en justice par les barreaux départementaux, par un arrêt définitif du 20 décembre 2004, le tribunal de première instance de Târgu Jiu prononça la dissolution de la filiale Bălești Gorj de l’association « Figaro Potra ». Le syndicat requérant fut créé et le premier requérant devint membre de celui-ci. 2. La procédure pénale contre le premier requérant

Sur réquisitoire du 3 mai 2005, le parquet près le tribunal de première instance de Piatra Neamț ordonna le renvoi du premier requérant en jugement du chef de l’exercice sans droit de la profession d’avocat, d élit uni par l’article 25 de la loi n o 51/1995 telle que modifiée et complétée par la loi n o 255/2004 combiné avec l’article 281 du code pénal. Il était reproché au premier requérant, d’avoir offert ses services d’avocat de septembre à novembre 2004, alors qu’il n’était pas inscrit au barreau départemental des avocats de Neamț ou à un autre barreau légalement établi, mais à un barreau illégalement constitué, à savoir l’Union nationale des avocats de Roumanie . Le parquet fonda ses accusations sur les déclarations de plusieurs témoins.

Le tribunal de première instance entendit certains témoins. Les actes constitutifs de l’Union nationale des avocats de Roumanie furent versés au dossier. Le premier requérant fut interrogé et admit avoir fourni des conseils juridiques, mais considéra avoir agi légalement.

Par un jugement du 5 décembre 2006, se fondant sur l’article 10 lettre d) du code de procédure pénale (CPP), le tribunal de première instance de Dej acquitta l’intéressé, au motif que l’élément intentionnel du délit n’avait pas été prouvé en l’espèce, étant donné que le premier requérant était inscrit à un barreau constitué par une décision de justice définitive.

Le parquet près le tribunal de première instance de Dej interjeta appel contre ce jugement, en faisant valoir que le barreau dont le premier requérant était membre n’avait pas été légalement constitué.

Bien que légalement cité lors de plusieurs audiences consécutives, le requérant ne se présenta pas devant le tribunal. Par une lettre du 16 décembre 2008, après avoir souligné l’absence du premier requérant et de son avocat lors de plusieurs audiences ce qui avait mené à l’allongement de la procédure, le tribunal départemental Cluj demanda à l’avocat de l’intéressé de se présenter à l’audience du 2 février 2009. A cette dernière date, ni le premier requérant ni son avocat ne se présentèrent devant le tribunal départemental. Ils soulevèrent par écrit une exception de non constitutionnalité.

Lors de l’audience du 9 mars 2009, bien que légalement cité, le premier requérant ne se présenta pas. Son avocat informa le tribunal qu’il ne le représentait plus dans la procédure. Après avoir constaté qu’aucune demande d’ajournement n’avait été formée par les parties, le tribunal ouvrit les débats au fond. Après les débats, il ajourna l’affaire pour délibérer.

Ayant appris que son avocat ne le représentait plus dans la procédure, le premier requérant demanda au tribunal départemental de rouvrir les débats, afin de pouvoir l’interroger en tant qu’inculpé, de lui permettre d’engager un autre défenseur, de ne pas le condamner en son absence et de lui donner la parole en dernier. Le tribunal départemental rejeta sa demande.

Par un arrêt du 16 mars 2009, le tribunal départemental de Cluj accueillit l’appel du parquet et, en jugeant l’affaire au fond, déclara le premier requérant coupable et le condamna au versement d’une amende pénale de 400 lei (RON) pour le délit reproché. Après avoir noté que le premier requérant, bien qu’il ait été plusieurs fois cité à comparaître, ne s’était pas présenté aux audiences, le tribunal départemental jugea que, d’après les preuves instruites, l’accusé avait commis le délit reproché. Il estima que l’intéressé, qui avait suivi des cours de droit, savait que l’exercice de la profession d’avocat était soumis à une loi spéciale dont il avait méconnu les dispositions.

Le premier requérant forma un recours. Il indiqua que, malgré la prescription de la responsabilité pénale pour les faits reprochés qui était intervenue entre-temps, il demandait la poursuite de la procédure pour que son innocence soit établie. Il releva également qu’il n’avait pas été entendu par la juridiction d’appel, qu’il avait été condamné en son absence, qu’il n’avait pas eu la parole en dernier et qu’il n’avait pas eu la possibilité de se faire défendre par un avocat.

Le second requérant forma également un recours afin de soutenir la cause du premier requérant. Ce dernier, bien qu’il eût été correctement cité à comparaître dans la procédure, ne se présenta à aucune des audiences en recours.

Par un arrêt définitif du 21 mai 2009, la cour d’appel de Cluj clôtura la procédure pour cause de prescription de la responsabilité pénale. La cour d’appel utilisa les termes suivants : « Notant l’existence des éléments constitutifs du délit et de la culpabilité entière ( vinovăția deplină ) de l’inculpé pour son accomplissement, mais constatant en même temps l’intervention de délai de prescription de la responsabilité pénale, la juridiction de recours se voit obligée de faire droit au recours de l’inculpé et de rendre une nouvelle décision pour clôturer le procès pénal (...) Malgré la demande explicite de l’inculpé de poursuivre la procédure, aucun des cas de relaxe n’existe en l’espèce, [étant donné que] les faits sont pleinement prouvés et confirment la culpabilité de l’inculpé ; dès lors, ce dernier ne peut pas obtenir satisfaction par l’institution régie par l’article 13 du code de procédure pénale (...) »

La cour d’appel jugea également que si le premier requérant n’avait pas été entendu par la juridiction d’appel, c’était parce qu’il ne s’était pas présenté aux audiences. Elle souligna que les audiences avaient été ajournées quinze fois pendant la procédure d’appel. Quant aux allégations du premier requérant selon lesquelles il n’avait pas été assisté par un avocat, la cour d’appel releva que la loi pénale n’imposait pas l’assistance juridique obligatoire pour le délit reproché, compte tenu de la gravité de la peine ou de la capacité de l’intéressé d’assurer lui-même sa défense. La cour d’appel conclut que : « (...) les aspects d’ordre procédural invoqués ne sont pas étayés pour être considérés fondés, des motifs de non-culpabilité n’ont pas été constatés ( nu s-au constatat motive de nevinovăție ), mais l’intervention de la prescription de la responsabilité pénale est constatée, ce qui conduit à faire droit au recours de l’inculpé. »

La cour d’appel fit droit au recours du premier requérant, cassa l’arrêt contesté et, sur le fondement de l’article 10 g) du CPP clôt le procès. Le premier requérant fut obligé de payer 1000 RON à l’État au titre des frais de justice.

Par le même arrêt, la cour d’appel déclara irrecevable le recours du second requérant, en faisant valoir qu’il n’était pas partie à la procédure, qu’il intervenait dans le procès pour la première fois en recours et qu’il n’avait d’intérêt à agir. 3. Autres procédures concernant le requérant

Le premier requérant fut poursuivi pénalement, ensemble avec d’autres avocats se trouvant dans la même situation que lui, pour des faits similaires mais ultérieurs à ceux qui ont fait l’objet du procès présenté ci-dessus. L’intéressé allègue que par un arrêt définitif du 27 octobre 2006, le tribunal départemental de Buzau jugea que les accusés n’avaient pas commis le délit d’avoir exercé la profession d’avocat sans droit, dans la mesure où ils étaient avocats dans le cadre d’un barreau légalement constitué. Cet arrêt ne fut pas versé au dossier de l’affaire devant la Cour.

Le premier requérant indique également que dans les cas d’autres personnes se trouvant dans une situation similaire avec lui, à savoir membres du « barreau constitutionnel » et non pas membres du barreau traditionnel, des non-lieux avaient été rendus par le parquet près le tribunal de première instance de Piatra-Neamț. Ces non-lieux furent ensuite confirmés soit par le tribunal de première instance de Piatra-Neamț soit par le tribunal départemental de Neamț.

Le premier requérant a versé au dossier de l’affaire deux décisions rendues par la Haute Cour de cassation et de justice les 7 novembre et 4 décembre 2007 dans lesquelles elle a confirmé des non-lieux rendus en faveur des personnes qui avaient exercé la profession d’avocat et étaient membres du barreau constitutionnel. Dans ces cas, les parquets avaient considéré que les intéressés avaient exercé la profession d’avocat de bonne foi, avec la légitimité que leur conférait la décision judiciaire définitive qui avait confirmé la création du barreau constitutionnel. B. Le droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes de la loi n o 51/1995 sur l’organisation et l’exercice de la profession d’avocat sont présentées dans la décision Bota c. Roumanie ((déc.), n o 24057/03, 12 octobre 2004). Cette loi fut modifiée par la loi n o 255 du 16 juin 2004 en indiquant de manière expresse que la profession d’avocat ne pouvait être exercée que par les avocats inscrits à l’un des barreaux appartenant à l’Union nationale des barreaux de Roumanie.

L’article 23 de la Constitution se lit ainsi : La liberté individuelle « 8. Jusqu’à ce que la décision judiciaire de condamnation devienne définitive, toute personne est présumée innocente. »

Les articles pertinents du code de procédure pénale, tel qu’en vigueur à l’époque des faits se lisent ainsi : Article 10 « L’action pénale (...) ne peut plus être continuée si : g) l’amnistie, la prescription ou le décès de la personne mise en examen est intervenu ». Article 13 « (1) En cas d’amnistie, prescription ou retrait de la plainte préalable, ainsi que dans le cas où aucune sanction ne peut être appliquée, le prévenu ou l’inculpé peut demander la poursuite du procès pénal (...)» GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le premier requérant se plaint de ce qui suit : (a) qu’il a été condamné par les juridictions d’appel et de recours en son absence et sans qu’il soit entendu ; (b) du défaut d’impartialité du procureur qui avait ordonné son renvoi en jugement, au motif que son épouse était une avocate inscrite au barreau appartenant à l’Union des barreaux de Roumanie. (c) dans une lettre du 28 août 2009, il se plaint de ce que la cour d’appel de Cluj l’a jugé coupable d’avoir commis le délit d’exercice sans droit de la profession d’avocat, alors que d’autres juridictions, y compris la Haute Cour de cassation et de justice, ont jugé que des personnes se trouvant dans la même situation n’avaient pas commis un tel délit.

Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, il se plaint du fait que la cour d’appel de Cluj l’a déclaré coupable, sur son propre recours, alors que la responsabilité pénale était déjà prescrite.

Citant l’article 4 du Protocole n o 7 à la Convention, il se plaint de ce que la cour d’appel de Cluj, dans son arrêt définitif du 21 mai 2009, l’a considéré coupable, alors que par l’arrêt du 27 octobre 2006 du tribunal départemental de Buzau, il a été déclaré non-coupable pour des faits similaires.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le second requérant se plaint : (a) de ce que son recours a été déclaré irrecevable par la cour d’appel de Cluj, alors qu’il avait un intérêt à agir, à savoir soutenir les intérêts du premier requérant, membre du syndicat ; (b) de ce que les principes du contradictoire et de l’égalité des armes n’ont pas été respectés. EN DROIT A. Sur les griefs concernant le premier requérant 1. Sur les griefs du requérant tirés de l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention

Le requérant se plaint du défaut d’équité de la procédure pénale et d’une atteinte à son droit à être présumé innocent, en invoquant l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention, qui se lit ainsi dans ses parties pertinentes : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle 2. Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. » a) Quant au fait d’avoir été condamné en appel en son absence et sans qu’il soit entendu

Le requérant allègue qu’il a été condamné par le tribunal départemental de Cluj et par la cour d’appel de Cluj en méconnaissance des droits de la défense, car il n’était pas présent aux audiences et il n’avait pas été interrogé, alors qu’il avait été acquitté en première instance.

La Cour rappelle avoir déjà conclu à la violation de l’article 6 § 1 en raison de la condamnation d’un accusé par la juridiction statuant en dernière instance sans que celui-ci ait la possibilité de déposer et de se défendre, alors qu’il avait été acquitté par les juridictions inférieures ( Constantinescu c. Roumanie , n o 28871/95, §§ 56-61, CEDH 2000 ‑ VIII). Elle note cependant qu’en l’espèce, le tribunal départemental de Cluj avait cité le requérant à quinze reprises, mais que ni l’intéressé, ni son avocat choisi ne s’étaient présentés aux audiences, malgré la demande expresse adressé à ce dernier par le tribunal départemental (paragraphes 10 et 11 ci-dessus). De plus, elle note que le requérant avait été légalement cité devant la cour d’appel et qu’il ne s’y était pas présenté non plus (paragraphe 15 ci-dessus). La Cour estime que le requérant, qui a une formation juridique, aurait pu raisonnablement prévoir les conséquences de son comportement ou de celui de son avocat ( mutatis mutandis Rusu c. Roumanie , (déc.), n o 6246/04, 31 août 2010, § 29, et Ivanciuc c. Roumanie , n o 18624/03, 8 septembre 2005) et qu’il est donc seul responsable de la situation dont il se plaint.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. b) Quant au défaut d’impartialité du procureur

Le requérant se plaint du défaut d’impartialité du procureur qui avait ordonné son renvoi en jugement, au motif que son épouse était une avocate inscrite au barreau appartenant à l’Union des barreaux de Roumanie.

La Cour relève qu’en l’espèce, le requérant conteste l’impartialité de l’organe qui a prononcé son renvoi en jugement. Or, les garanties prévues par l’article 6 § 1 de la Convention ne s’appliquent pas au représentant du parquet, ce dernier étant notamment l’une des parties d’une procédure judiciaire contradictoire ( Forcellini c. Saint Marin (déc.), n o 34657/97, 28 mai 2002). Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. c) Quant à la divergence des décisions des juridictions internes

Le requérant se plaint de ce que la cour d’appel de Cluj l’a jugé coupable d’avoir commis le délit d’exercice sans droit de la profession d’avocat, alors que d’autres juridictions, y compris la Haute Cour de cassation et de justice, avaient acquitté des personnes se trouvant dans la même situation.

La Cour constate qu’en l’espèce, la procédure pénale fut clôturée sans que le requérant ne soit condamné pénalement. Ce dernier ne saurait donc prétendre avoir été victime d’une divergence de jurisprudence qui résulterait de l’acquittement d’autres personnes accusées des faits similaires. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. d) Quant au droit au respect de la présomption d’innocence

Le requérant se plaint du fait que la cour d’appel de Cluj l’a déclaré coupable, sur son propre recours, alors que la responsabilité pénale était déjà prescrite.

La Cour rappelle que la présomption d ’innocence consacrée par le paragraphe 2 de l’article 6 figure parmi les éléments de la notion de procès équitable en matière pénale exigé par le paragraphe 1 ( Deweer c. Belgique , 27 février 1980, § 56, série A n o 35) et doit être interprétée à la lumière de la jurisprudence de la Cour en la matière. Le champ d’application de l’article 6 § 2 ne se limite pas aux procédures pénales qui sont pendantes, mais s’étend aux décisions de justice prises après l’arrêt des poursuites ou après un acquittement ( Rushiti c. Autriche , nº 28389/95, 21 mars 2000 et Lamanna c. Autriche , nº 28923/95, 10 juillet 2001).

La présomption d’innocence se trouve méconnue si, sans établissement légal préalable de la culpabilité d’un prévenu et, notamment, sans que ce dernier ait eu l’occasion d’exercer les droits de la défense, une décision judiciaire le concernant reflète le sentiment qu’il est coupable. Il peut en aller ainsi même en l’absence de constat formel; il suffit d’une motivation donnant à penser que le juge considère l’intéressé comme coupable ( Didu c. Roumanie , n o 34814/02, § 39, 14 avril 2009).

La Cour a jugé dans l’affaire Didu précitée, que le fait pour la juridiction statuant en dernier instance de casser les décisions d’acquittement rendues par les juridictions inférieures et de constater la culpabilité de l’intéressé tout en clôturant les poursuites pour cause de prescription de la responsabilité pénale méconnaissait l’article 6 § 2 de la Convention, dans la mesure où les droits de la défense n’avaient pas été respectés dans la procédure déroulée devant elle, alors qu’elle était la première juridiction à avoir jugé le requérant coupable. De même, dans l’affaire Giosakis c. Grèce (n o 3) , (n o 5689/08, § 41, 3 mai 2011), la Cour a sanctionné comme étant contraire à l’article 6 § 2 de la Convention, le fait pour la Cour de cassation de casser l’arrêt d’acquittement rendu par la cour d’appel, alors qu’en même temps elle avait constaté l’extinction des poursuites pour cause de prescription, et cela bien qu’elle ne se fût aucunement penchée sur la culpabilité de l’intéressé.

Il ressort de cette jurisprudence qu’un problème apparaît sous l’angle de l’article 6 § 2 de la Convention lorsque la juridiction qui clôt la procédure pour cause de prescription casse simultanément les acquittements prononcés par les juridictions inférieures et, de plus, se prononce pour la première fois sur la culpabilité de l’intéressé, sans que les droits de la défense soient respectés dans la procédure menée devant elle. Toutefois, en examinant les faits de la présente affaire, la Cour considère que cette jurisprudence n’est pas applicable en l’espèce.

Tout d’abord, la Cour note qu’en l’occurrence, le requérant a entendu se prévaloir devant la cour d’appel de l’article 13 du code de procédure pénale qui lui donnait la possibilité de demander la continuation du procès, malgré l’intervention de la prescription, dans le but de faire déclarer son innocence. Ainsi, le requérant a demandé expressément à la cour d’appel de statuer sur le bien fondé de l’accusation, ce que cette dernière a fait, mais en indiquant au requérant que, d’après les preuves du dossier, elle l’estimait coupable pour le délit reproché. La Cour estime qu’un éventuel défaut de réponse de la part de la cour d’appel aurait pu constituer un déni de justice, contraire à l’article 6 § 1 de la Convention, mais que celle-ci n’était pas tenue, en toutes circonstances, à proclamer l’innocence du requérant. En effet, en utilisant la possibilité offerte par l’article 13 du code de procédure pénale, le requérant a assumé le risque de voir constater sa culpabilité, tout en étant à l’abri de toute sanction pénale en raison de la prescription.

Par ailleurs, la Cour note que la cour d’appel n’a pas été la première à se prononcer sur la culpabilité du requérant: bien qu’acquitté en première instance, le requérant a été condamné pour la première fois en appel par le tribunal départemental de Cluj, dans le cadre d’une procédure dont l’équité n’a pas été jugée contraire à la Convention (voir paragraphes 30-37 ci-dessus) et dans laquelle le non-respect des droits de la défense allégué par le requérant n’était aucunement imputable aux autorités judiciaires (voir paragraphe 32 ci-dessus).

A la lumière de ce qui précède, la Cour conclut que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. 2. Sur le grief tiré de l’article 4 du Protocole n o 7 à la Convention

Le requérant se plaint de ce que la cour d’appel de Cluj l’a considéré coupable pour le délit d’avoir exercé sans droit la profession d’avocat, alors que d’autres juridictions saisies pour examiner sa responsabilité pour des faits similaires, l’avaient déclaré non-coupable. Il cite l’article 4 du Protocole n o 7 à la Convention, qui se lit ainsi dans sa partie pertinente : « 1. Nul ne peut être poursuivi ou puni pénalement par les juridictions du même État en raison d’une infraction pour laquelle il a déjà été acquitté ou condamné par un jugement définitif conformément à la loi et à la procédure pénale de cet État. »

La Cour rappelle que l’article 4 du Protocole n o 7 doit être compris comme interdisant de poursuivre ou de juger une personne pour une seconde « infraction » pour autant que celle-ci a pour origine des faits identiques ou des faits qui sont en substance les mêmes ( Sergueï Zolotoukhine c. Russie [GC], n o 14939/03, § 82, CEDH 2009). Or, tel que formulé par le requérant, son grief porte sur les réponses différentes données par les juridictions nationales à des faits similaires le concernant et ne dénonce pas le fait d’avoir été poursuivi deux fois pour les mêmes faits. Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 (a) et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. B. Sur les griefs concernant le second requérant

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le second requérant se plaint de ce que son recours a été déclaré irrecevable par la cour d’appel de Cluj, alors qu’il avait un intérêt à agir, à savoir soutenir les intérêts du premier requérant, membre du syndicat. Il se plaint en outre de ce que les principes du contradictoire et de l’égalité des armes n’ont pas été respectés.

La Cour note qu’en l’espèce, le second requérant a introduit un recours dans le cadre de la procédure pénale concernant le premier requérant, alors qu’il n’était pas partie à la procédure. Dans la mesure où la procédure en cause ne portait ni sur une « contestation sur des droits et obligations de caractère civil » du second requérant, ni sur le « bien-fondé d’une accusation en matière pénale » dirigée contre lui, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, cette disposition n’est pas applicable. Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 (a) et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président