Gângă și the Independent Union of Lawyers of Romania împotriva României

Primul reclamant, domnul Mihai Gângă, este resortisant român, s-a născut în 1961 și locuiește în București. Al doilea reclamant, „Sindicatul Independent al Juriștilor din România”, este un sindicat de drept român cu sediul în București. Acesta din urmă este reprezentat în fața Curții de avocatul Pompiliu Bota, președintele sindicatului. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate astfel. 1. Contextul cauzei

Prin hotărârea definitivă nr. 79/PJ/2003, Judecătoria Târgu Jiu a confirmat înființarea filialei Bălești Gorj a asociației „Figaro Potra”. Această asociație avea, printre obiectivele sale statutare, înființarea de barouri de avocați. În baza acestor obiective, adunarea generală a asociației a decis înființarea Uniunii Naționale a Barourilor din România și, prin mai multe decizii, filiala Bălești Gorj a înființat Baroul Neamț, în cadrul căruia primul reclamant a devenit membru. De altfel, mai multe astfel de barouri au fost înființate la nivel național, cunoscute sub numele de „barouri constituționale”.

Aceste barouri existau în paralel cu barourile județene tradiționale existente deja, printre care și Baroul Neamț.

În urma mai multor acțiuni în justiție înaintate de barourile județene, prin hotărârea definitivă din 20 decembrie 2004, Judecătoria Târgu Jiu a pronunțat dizolvarea filialei Bălești Gorj a asociației „Figaro Potra”. A fost înființat sindicatul reclamant și primul reclamant a devenit membru al acestuia. 2. Procedura penală împotriva primului reclamant

În urma rechizitoriului din 3 mai 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria Piatra Neamț a dispus trimiterea în judecată a primului reclamant pentru exercitarea fără drept a profesiei de avocat, infracțiune pedepsită de art. 25 din Legea nr. 51/1995 modificată și completată de Legea nr. 255/2004 coroborat cu art. 281 C. proc. pen. Acestuia i s-a imputat că a oferit servicii de avocatură în lunile septembrie-noiembrie 2004, cu toate că nu era înscris în Baroul Neamț sau într-un alt barou înființat legal, ci într-un barou constituit ilegal, și anume în Uniunea Națională a Barourilor din România. Parchetul și-a întemeiat acuzațiile pe declarațiile unor martori.

Judecătoria a audiat câțiva martori. Actele constitutive ale Uniunii Naționale a Barourilor din România au fost depuse la dosar. Primul reclamant a fost audiat și a recunoscut că a oferit consultanță juridică, însă considera că a acționat în mod legal.

Prin hotărârea din 5 decembrie 2006, în temeiul art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală (C. proc.pen), Judecătoria Dej a achitat persoana în cauză, pe motiv că în speță nu fusese dovedită intenția cu care a fost săvârșită infracțiunea, având în vedere că primul reclamant fusese înscris într-un barou înființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Dej a introdus apel împotriva acestei hotărâri, invocând faptul că baroul din care primul reclamant făcea parte nu fusese înființat în mod legal.

Cu toate că a fost citat în cadrul mai multor ședințe consecutive, reclamantul nu s-a prezentat în fața instanței. Printr-o scrisoare din 16 decembrie 2008, după ce a subliniat absența primului reclamant și a avocatului acestuia de la mai multe ședințe, ceea ce a condus la prelungirea procedurii, Tribunalul Cluj i-a cerut avocatului părții în cauză să se prezinte la ședința din 2 februarie 2009. La această dată, nu s-a prezentat nici primul reclamant, nici avocatul său în fața tribunalului. Aceștia au invocat în scris o excepție de neconstituționalitate.

La ședința din 9 martie 2009, primul reclamant nu s-a prezentat, deși fusese citat conform legii. Avocatul a informat instanța că nu îl mai reprezenta pe reclamant în proces. După ce a constatat că nu fusese formulată nicio cerere de amânare de către părți, instanța a deschis dezbaterile pe fond. După dezbateri, aceasta a amânat cauza pentru a delibera.

După ce a aflat că avocatul său nu îl mai reprezenta, primul reclamant a cerut tribunalului să redeschidă dezbaterile pentru a putea fi interogat în calitate de inculpat, să îi permită să își angajeze un alt apărător, să nu fie condamnat în absența sa și să îi dea ultimul cuvânt. Tribunalul a respins această cerere.

Prin decizia din 16 martie 2009, Tribunalul Cluj a admis apelul parchetului, și, judecând cauza pe fond, l-a declarat vinovat pe primul reclamant și l-a condamnat la plata unei amenzi penale de 400 RON pentru infracțiunea imputată. După ce a observat că primul reclamant nu s-a prezentat la ședințe, deși fusese citat de mai multe ori, tribunalul a hotărât, în baza probelor instrumentate, că inculpatul a comis infracțiunea imputată. Acesta considera că persoana în cauză, care urmase cursuri de drept, știa că exercitarea profesiei de avocat era supusă unei legi speciale, ale cărei dispoziții le-a încălcat.

Primul reclamant a formulat recurs. Acesta cerea continuarea procedurii penale pentru stabilirea nevinovăției sale, în pofida prescrierii răspunderii penale pentru faptele imputate. Acesta a precizat, de asemenea, că nu a fost audiat de instanța de apel, că a fost condamnat în absența sa, că nu i s-a acordat ultimul cuvânt și că nu a avut posibilitatea de a se apăra prin intermediul unui avocat.

Al doilea reclamant a formulat, de asemenea, un recurs pentru a susține cauza primului reclamant. Acesta din urmă, deși fusese citat conform legii pentru a se înfățișa în cadrul procedurii, nu s-a prezentat la nicio ședință în recurs.

Prin hotărârea definitivă din 21 mai 2009, Curtea de Apel Cluj a închis procedura pe motiv că se prescrisese răspunderea penală. Curtea de apel a folosit următorii termeni: „Constatându-se întrunite elementele constitutive ale infracțiunii imputate, vinovăție deplină din partea inculpatului în comiterea acesteia dar în același timp și intervenirea termenului de prescripție a răspunderii penale, instanța de recurs se vede nevoită în a admite calea de atac a recursului exercitată de către inculpat și a pronunța o nouă hotărâre, de încetare a procesului penal [...]. S-a cerut continuarea procesului penal de către inculpat, în cauză nu se constată niciunul din cazurile de achitare a acestuia, faptele sunt pe deplin dovedite și consfințesc vinovăție din partea inculpatului, așa încât acesta nu va putea primi satisfacție pe instituția înscrisă la art.13 C. pr. pen. [...]”.

Curtea de apel a hotărât, de asemenea, că motivul pentru care primul reclamant nu a fost audiat de instanța de apel a fost pentru că acesta nu s-a prezentat la ședințe. Curtea a subliniat că audierile au fost amânate de cincisprezece ori în cadrul procedurii de apel. În ceea ce privește afirmațiile primului reclamant, potrivit cărora nu fusese asistat de un avocat, curtea de apel a arătat că legea penală nu impunea asistență juridică obligatorie pentru infracțiunea imputată, având în vedere gravitatea pedepsei sau capacitatea părții în cauză de a-și asigura apărarea. Curtea de apel a constatat că: „ [...] aspectele de ordin procedural invocate nu au suportul necesar în a fi considerate ca fiind juste și cu o acoperire concretă în speță, nu s-au constatat motive de nevinovăție, însă în final s-a evidențiat intervenirea termenului de prescripție a răspunderii penale, aspect singular ce va conduce la admiterea recursului inculpatului.”

Curtea de apel a admis recursul primului reclamant, a casat hotărârea contestată și în temeiul art. 10 lit. g) C. proc. pen a pus capăt procesului. Primul reclamant a fost obligat la plata a 1000 RON către stat cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin aceeași hotărâre, curtea de apel a declarat inadmisibil recursul celui de-al doilea reclamant, menționând că acesta nu era parte în proces, că intervenise în proces pentru prima dată în recurs și că nu avea un interes pentru a acționa. 3. Alte proceduri cu privire la reclamant

Primul reclamant a fost urmărit penal, alți avocați găsindu-se în aceeași situație ca și el, pentru fapte asemănătoare însă ulterioare celor care au făcut obiectul procesului prezentat anterior. Persoana în cauză pretinde că prin hotărârea definitivă din 27 octombrie 2006, Tribunalul Buzău a hotărât că inculpații nu au comis infracțiunea de exercitare a profesiei de avocat fără drept, în măsura în care aceștia erau avocați într-un barou înființat în mod legal. Această hotărâre nu a fost depusă la dosarul cauzei în fața Curții.

Primul reclamant precizează, de asemenea, că în cazul altor persoane care se găsesc în situații asemănătoare cu a sa și anume membri ai unui „barou constituțional” și nu ai unui barou tradițional, au fost pronunțate decizii de neîncepere a urmăririi penale de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Piatra-Neamț. Aceste decizii au fost ulterior confirmate fie de Judecătoria Piatra-Neamț, fie de Tribunalul Neamț.

Primul reclamant a depus la dosarul cauzei două decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție la 7 noiembrie și 4 decembrie 2007, în care aceasta a confirmat deciziile de neîncepere a urmăririi penale pronunțate în favoarea persoanelor care exercitaseră profesia de avocat și erau membri ai baroului constituțional. În aceste cazuri, parchetele au considerat că persoanele în cauză exercitaseră profesia de avocat cu bună credință, cu legitimitatea pe care o conferea hotărârea judecătorească definitivă care a confirmat înființarea baroului constituțional. B. Dreptul intern relevant

Dispozițiile relevante ale Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat sunt prezentate în decizia Bota împotriva României [(dec.), nr. 24057/03, 12 octombrie 2004]. Această lege a fost modificată de Legea nr. 255 din 16 iunie 2004 care indica în mod expres că profesia de avocat nu putea fi exercitată decât de avocații înscriși în unul dintre barourile aparținând Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Art. 23 din Constituție este redactat astfel: Libertatea individuală „11. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.”

Articolele relevante ale Codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor sunt redactate astfel: Art. 10 „Acțiunea penală (...) nu mai poate fi exercitată dacă: g) a intervenit amnistia sau prescripția ori decesul făptuitorului; Art.13 „ (1) În caz de amnistie, prescripție sau retragere a plângerii prealabile, precum și în cazul existenței unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal [...]”. Capete de cerere

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, primul reclamant se plânge de următoarele: (a) că a fost condamnat de instanțele de apel și de recurs în absența sa și fără să fie audiat; (b) de lipsa imparțialității procurorului, care a dispus trimiterea sa în judecată, pe motiv că soția sa era avocat înscris în baroul aparținând Uniunii Naționale a Barourilor din România. (c) într-o scrisoare din 28 august 2009, acesta se plânge de faptul că a fost găsit vinovat de Curtea de Apel Cluj pentru comiterea infracțiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat, în timp ce alte instanțe, inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție, au hotărât că persoanele care se găseau în aceeași situație nu comiseseră o astfel de infracțiune.

Invocând art. 6 § 2 din Convenție, acesta se plânge de faptul că a fost declarat vinovat de Curtea de Apel Cluj, prin propriul recurs, cu toate că răspunderea penală era deja prescrisă.

Invocând art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, acesta se plânge de faptul că a fost găsit vinovat de Curtea de Apel Cluj, prin hotărârea definitivă din 21 mai 2009, deși în hotărârea din 27 octombrie 2006 a Tribunalului Buzău acesta a fost declarat nevinovat pentru fapte asemănătoare.

Invocând art. 6 din Convenție, al doilea reclamant se plânge: (a) de faptul că recursul său a fost declarat inadmisibil de Curtea de Apel Cluj, deși acesta avea interesul de a acționa, adică de a susține interesele primului reclamant, membru al sindicatului. (b) de faptul că principiul contradictorialității și cel al egalității armelor nu au fost respectate. În drept A. Cu privire la capetele de cerere privind primul reclamant 1. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe articolul 6 § 1 din Convenție

Reclamantul se plânge de lipsa echității procedurii penale și de o atingere adusă dreptului său la prezumția de nevinovăție, invocând art. 6 §§ 1 și 2 din Convenție, care sunt redactate astfel în părțile relevante: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. 2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.” a) Cu privire la faptul că a fost condamnat în apel în absența sa și fără a fi audiat

Reclamantul pretinde că a fost condamnat de Tribunalul Cluj și de Curtea de Apel Cluj prin încălcarea dreptului la apărare, întrucât nu fusese prezent la audieri și nu fusese audiat, din moment ce a fost achitat în primă instanță.

Curtea amintește că a constatat deja încălcarea art. 6 § 1 prin condamnarea unui inculpat de ultima instanță, fără ca acesta să aibă posibilitatea de a prezenta probe și de a se apăra, deși fusese achitat de instanțele inferioare ( Constantinescu împotriva României , nr. 28871/95, pct 56-61, CEDO 2000 ‑ VIII). Curtea precizează totuși că, în speță, Tribunalul Cluj îl citase pe reclamant de 15 ori, însă nici acesta, nici avocatul său nu s-au prezentat la ședințe, în ciuda cererii exprese adresate acestuia din urmă de către tribunal (supra, pct. 10 și 11). Mai mult, Curtea arată că reclamantul a fost citat în mod legal în fața curții de apel și că acesta, totuși, nu s-a prezentat nici acolo (supra, pct. 15). Curtea consideră că reclamantul, având o formare juridică, ar fi putut să prevadă consecințele comportamentului său ori al avocatului său [ mutatis mutandis Rusu împotriva României , (dec.), nr. 6246/04, 31 august 2010, pct. 29, și Ivanciuc împotriva României , nr. 18624/03, 8 septembrie 2005] și că, prin urmare, este singurul responsabil de situația de care se plânge.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 a) și 4 din Convenție. b) Cu privire la lipsa de imparțialitate a procurorului

Reclamantul se plânge de lipsa de imparțialitate a procurorului care a dispus trimiterea sa în judecată, pe motiv că soția sa era avocat înscris în baroul aparținând Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Curtea precizează că, în speță, reclamantul contestă imparțialitatea organului care a dispus trimiterea sa în judecată. Or, garanțiile prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție nu se aplică reprezentantului parchetului, acesta din urmă fiind una dintre părțile la o procedură judiciară contradictorie [ Forcellini împotriva statului San Marin (dec.), nr. 34657/97, 28 mai 2002]. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 a) și 4 din Convenție. c) Cu privire la divergențele dintre deciziile instanțelor interne

Reclamantul se plânge de faptul că a fost găsit vinovat de Curtea de Apel Cluj pentru comiterea infracțiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat, în timp ce alte instanțe, inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție, au achitat persoane care se găseau în aceeași situație.

Curtea constată că, în speță, procedura penală a fost închisă fără ca reclamantul să fie condamnat penal. Prin urmare, acesta nu poate pretinde că a fost victima unei divergențe de jurisprudență rezultate din achitarea altor persoane acuzate de fapte similare. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 a) și 4 din Convenție. d) Cu privire la dreptul la respectarea prezumției de nevinovăție

Reclamantul se plânge de faptul că a fost declarat vinovat de Curtea de Apel Cluj, prin propriul recurs, cu toate că răspunderea penală era deja prescrisă.

Curtea amintește că prezumția de nevinovăție consacrată la art. 6 § 2 figurează printre elementele noțiunii de proces echitabil în materie penală impuse de § 1 ( Deweer împotriva Belgiei , 27 februarie 1980, pct. 56, seria A nr. 35) și trebuie interpretată în lumina jurisprudenței Curții în materie. Domeniul de aplicare al art. 6 § 2 nu se limitează la procedurile penale pendinte, ci se extind la hotărârile judecătorești pronunțate după încetarea urmăririlor pnale sau după o achitare ( Rushiti împotiva Austriei , nr. 28389/95, 21 martie 2000 și Lamanna împotriva Austriei , nr. 28923/95, 10 iulie 2001).

Prezumția de nevinovăție este încălcată în cazul în care, fără stabilirea legală prealabilă a vinovăției unui învinuit și, în special, fără ca acesta din urmă să fi avut ocazia să își exercite dreptul la apărare, o hotărâre judecătorească în privința acestuia reflectă sentimentul vinovăției sale. Acesta este cazul chiar în absența unei constatări formale; este suficientă o motivare care să lase să se întrevadă că judecătorul îl consideră pe reclamant ca fiind vinovat ( Didu împotriva României , nr. 34814/02, pct. 39, 14 aprilie 2009).

Curtea a hotărât în cauza Didu citată anterior, că faptul că instanțele de ultim grad au decis casarea hotărârilor pronunțate de instanțele inferioare și constatarea vinovăției persoanei în cauză, încheind în același timp urmăririle în urma prescrierii răspunderii penale, încălca art. 6 § 2 din convenție, în măsura în care dreptul la apărare nu fusese respectat în procedura desfășurată în fața acesteia deși fusese prima instanță care a declarat inculpatul vinovat. De asemenea, în cauza Giosakis împotriva Greciei (nr. 3) , (nr. 5689/08, pct. 41, 3 mai 2011), Curtea a sancționat ca fiind contrar art. 6 § 2 din convenție faptul că Curtea de Casație a casat hotărârea de achitare pronunțată de curtea de apel, deși în același timp a constatat încetarea urmăririlor din cauza intervenirii prescripției, cu toate că aceasta nu s-a pronunțat cu privire la vinovăția persoanei în cauză.

Din această jurisprudență reiese că apare o problemă din perspectiva art. 6 § 2 din convenție atunci când o instanță care încheie procedura pe motiv că intervine prescripția casează în același timp achitările pronunțate de instanțele inferioare și, în plus, se pronunță pentru prima dată asupra vinovăției părții în cauză, fără ca dreptul la apărare să fie respectat în procedura din fața acesteia. Cu toate acestea, examinând faptele prezentei cauze, Curtea consideră că această jurisprudență nu este aplicabilă în speță.

În primul rând, Curtea precizează că în acest caz, reclamantul a înțeles să se prevaleze în fața curții de apel de art. 13 C. proc. pen., care îi dădea posibilitatea de a cere continuarea procesului, în ciuda intervenirii prescripției, pentru a-și declara nevinovăția. Astfel, reclamantul a cerut în mod explicit curții de apel să statueze cu privire la temeinicia acuzației, ceea ce curtea de apel a și făcut, însă indicând reclamantului că, potrivit probelor de la dosar, aceasta îl considera vinovat de infracțiunea imputată. Curtea consideră că o eventuală lipsă a răspunsului din partea curții de apel putea constitui o denegare de dreptate, contrară art. 6 § 1 din convenție, însă că aceasta nu este obligată, în orice circumstanțe, să declare nevinovăția reclamantului. Într-adevăr, folosind posibilitatea prevăzută la art. 13 C. proc. pen., reclamantul și-a asumat riscul de a i se constata vinovăția, fiind în același timp ferit de orice sancțiune penală din cauza prescripției.

De altfel, Curtea precizează că curtea de apel nu a fost prima care s-a pronunțat asupra vinovăției reclamantului: Deși a fost achitat în primă instanță, reclamantul a fost condamnat pentru prima dată în apel de Tribunalul Cluj, în cadrul unei proceduri echitabile care nu a fost considerată contrară Convenției (a se vedea supra, pct. 30-37) și în care nerespectarea dreptului la apărare invocat de reclamant nu era deloc imputabilă autorităților judiciare (a se vedea supra, pct. 32).

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins, în temeiul art. 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. 2. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție

Reclamantul se plânge de faptul că Curtea de Apel Cluj l-a considerat vinovat pentru infracțiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat, în timp ce alte instanțe sesizate pentru a examina răspunderea sa pentru fapte asemănătoare, îl declaraseră nevinovat. Acesta invocă art. 4 din Protocolul nr. 7 la convenție, ale cărui dispoziții relevante prevăd: „1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași Stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat.”

Curtea amintește că prin Protocolul nr. 7 se interzice urmărirea sau judecarea unei persoane pentru o a doua „infracțiune” atunci când aceasta are la origine fapte identice sau care sunt în esență aceleași ( Sergueï Zolotoukhine împotriva Rusiei [MC], nr. 14939/03, pct. 82, CEDO 2009). Or, așa cum e formulat de reclamant, capătul său de cerere se referă la răspunsurile diferite date de instanțele naționale cu privire la fapte asemănătoare care îl privesc și nu denunță faptul că a fost urmărit penal de două ori pentru aceleași fapte. Reiese că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 a) și trebuie respins în temeiul art. 35 § 4. B. Cu privire la capetele de cerere privind al doilea reclamant

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, al doilea reclamant se plânge de faptul că recursul său a fost declarat inadmisibil de Curtea de Apel Cluj, deși acesta avea interesul de a acționa, și anume de a susține interesele primului reclamant, membru al sindicatului. Acesta se plânge de faptul că principiul contradictorialității și cel al egalității armelor nu au fost respectate.

Curtea precizează că, în speță, al doilea reclamant a introdus un recurs în cadrul procedurii penale privind primul reclamant, deși nu era parte la procedură. În măsura în care procedura în cauză nu se referea nici la „încălcarea drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil”, nici la „temeinicia unei acuzații în materie penală” îndreptată împotriva sa, conform prevederilor art. 6 § 1 din Convenție, această dispoziție nu este aplicabilă. Reiese că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile convenției în sensul art. 35 § 3 a) și trebuie respins în temeiul art. 35 § 4. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte