ERFAR-AVEF c. GRECE

SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 31150/09 ERFAR-AVEF împotriva Greciei introdusă la 5 iunie 2009 EXPOSAT DE FAPTE CENTRALĂ, Erfar-Avef, este o societate pe acțiuni farmaceutică greacă, având sediul social la Pikermi. Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul Papațara, avocat la Atena. Circumstanțele speculei Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: reclamanta a fost înființată în 1991 de G. Hadjioannou, care și-a transformat întreprinderea în societate pe acțiuni în același an. Prin contract din 28 februarie 1986, banca ETVA, deținută de stat, i-a vândut lui G. Hadjioannou un teren cu o fabrică farmaceutică și toate echipamentele aferente, situat la locul menționat mai sus, Papahorafi, în Pallini, pentru un preț total de 43 500 000 drachme.

G. Hadjionanou a plătit băncii un avans de 12 000 000 de drahme, și s-a convenit că restul va fi considerat un împrumut bancar care va fi rambursat treptat. Terenul și fabrica au fost luate de la o țară la alta în beneficiul băncii. Din cauza unei perioade dificile pentru industria farmaceutică greacă, G. Hadjionanou s-a aflat în imposibilitatea de a respecta termenii contractului cu banca și de a plăti plățile efectuate în tranșe convenite. Prin intermediul unui act subsecundă privată încheiat în fața notarului la 20 decembrie 1990, banca și G. Hadjioannou încheie un nou contract care reglementează modalitățile de rambursare a împrumutului. De asemenea, având în vedere că nu a respectat clauzele acestui nou contract, banca a fost obligată să semneze un al treilea contract, la 29 octombrie 1991. Din 1991 până în 1993, G. Hadjioannou, care își transformase compania într-o societate anonimă, a rambursat băncii sume considerabile.

Cu toate acestea, în 1993, ETVA a exercitat presiuni asupra recurentei pentru ca aceasta să își plătească toate datoriile față de aceasta, în cazul în care a fost nevoită să efectueze o vânzare forțată. La 17 iunie 1993, G. Hadjionanou a încheiat două contracte noi cu banca în ceea ce privește modalitățile de decontare a datoriei și a decedat la 26 octombrie 1995. În 1998, reclamanta a fost informată de către bancă că datoriile sale sunt de 158 386 858 drahme. Având îndoieli cu privire la legalitatea acestor pretenții, recurenta a decis să suspende plățile și să efectueze un audit al conturilor sale. Ea și-a dat seama că, pe de o parte, banca aplica o dobândă mult mai mare decât rata legală și, pe de altă parte, capitaliza dobânda datorată.

Prin două acțiuni din 23 iunie și 18 octombrie 1999 în fața instanței de mare instanță din statul de origine, reclamanta a anulat două operațiuni în beneficiul instanței din 23 iunie și 18 octombrie 1999 și a pus în vânzare forțată bunurile care aparțin reclamantei. Prin hotărârea din 22 martie 2001, Tribunalul a demisionat reclamanta și a considerat că acțiunile trebuiau declarate inadmisibile ca fiind tardive, vagi sau nefondate. La 14 mai 2001, reclamanta a interjetat recurs împotriva acestei hotărâri.

printr-o hotărâre înainte de a se pronunța drept din 17 ianuarie 2002, instanța de apel privind executarea unei competențe, al cărei raport a fost depus la 27 mai 2005. În observațiile sale, depuse în cadrul celei de-a doua ședințe în fața instanței în litigiu, recurenta susținea că existența oricărei datorii la adresa băncii Pireu (care, între timp, a fost absorbită la ecuație), se baza, în plus față de dispozițiile menționate în actul de atribuire (art. 30 din Legea nr 2789/2000), astfel cum a fost modificat prin art. 47 din Legea nr. 2873/2000 și 42 din Legea nr. 2912/2001), cu cele ale unei legi (n 3259/2004) care a intrat în vigoare la 4 august 2004. La art. 39 din această lege se stabili un plafon pentru datoriile restante față de instituțiile bancare care au acordat împrumuturi înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.

Într-o hotărâre din 17 august 2006, Tribunalul de Primă Instană a formulat o parială câștigător de cauză reclamantei și a considerat că, chiar dacă ar fi trebuit să aplice legea în vigoare la data hotărârii sale, nu era posibil să se facă acest lucru deoarece condiiile de aplicare a acestei legi nu erau întrunite în speță. Condițiile prevăzute de dispozițiile menționate anterior nu sunt îndeplinite în prezenta cauză pentru a se asigura că datoria totală care rezultă din acordurile de împrumut sau de credit cu instituții de credit încheiate între 31 decembrie 1995 și 31 În decembrie 1999, ar putea fi limitată sau nu ar putea depăși de trei ori valoarea datoriei astfel cum a existat la un an după încasarea ultimei părți a împrumutului (...).

În plus, reclamanta nu este limitată de faptul că datoria totală a datoriei (...), contractată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr 3259/2004, nu poate depăși de trei ori valoarea capitalului primit (...). La 8 noiembrie 2006, recurenta s-a ocupat de casare. Prin hotărârea din 8 decembrie 2008, Curtea de Casație a respins recursul. (...) Acuzația debitorului care intenționează să își supună datoria dispozițiilor privind o nouă determinare a acesteia creează o contestație cu privire la suma sa, în sensul că pretenția este considerată parțială sau complet stinsă, cu condiția ca aceasta să se refere la această nouă determinare. (...) Această afirmație poate constitui un motiv de opoziție a debitorului împotriva actelor ulterioare de executare forțată.

Cu toate acestea, pentru ca acest motiv să fie admisibil, în conformitate cu art. 585 alin. (2) din Codul de procedură civilă, trebuie invocat în actul din art. 585 alin. (2) din Codul de procedură civilă sau într-un memoriu suplimentar, chiar dacă a apărut într-o etapă ulterioară, și nu cu recursul, în caz contrar trebuie respins ca inadmisibil. În speță, reclamanta (...) a solicitat ca hotărârea atacată a instanței judecătorești să fie încălcată deoarece, așa cum a menționat în observațiile sale în fața acestei instanțe în cadrul celei de a doua ședințe, aceasta a susținut că anularea deciziilor atacate de opoziția sa împotriva executării forțate trebuie să fie pronunțată și în temeiul articolului 39 din Legea nr. 3259/2004.

Prin respingerea acestei afirmații, instanța de apel a încălcat în mod direct această lege, nelegându-l, dar și indirect, motivând insuficient decizia sa că nu au fost îndeplinite condițiile de aplicare a acestei legi. Aceste afirmații intră sub incidența articolului 559 alineatul (14) din Codul de procedură civilă (în loc de alineatele (1) și 19, astfel cum susține reclamanta) și sunt inadmisibile deoarece, după cum a afirmat reclamanta, mențiunea cu privire la anularea procedurii de vânzare forțată a fost invocată în mod inadmisibil pentru prima dată în cadrul celei de-a doua ședințe în fața Curții de apel. Recursul trebuie, prin urmare, respins. În urma hotărârii Curții de Casație, recurenta a introdus în fața Tribunalului de Mare Instană din Etta, la 29 aprilie 2009, o acțiune declaratorie care urmărește să facă să se recunoască faptul că toate preteniile băncii Piraeus erau satisfăcute și să se subordoneze tuturor ipotecarilor care îi revin.

La tribunal a fost stabilită la 17 februarie 2011. Dreptul intern relevant Articolele relevante din Codul de procedură civilă dispun de art. 559 Recursul este permis numai atunci când a fost încălcată o regulă a dreptului material (...) 14) dacă instanța, contrar dispozițiilor legii, a pronunțat sau nu o anulare, (...) sau o inadmisibilitate (...) 19. în cazul în care hotărârea este fără temei juridic, în special dacă este lipsită de motivare sau are motive contradictorii (...) Art. 585 Dispozițiile referitoare la exercitarea unei acțiuni, la introducerea sa și la à n în în în în à nă , se aplică și în materie de opoziție. La actul de opoziție trebuie să conțină (...) motivele pe care se bazează.

Noi motive pot fi adăugate numai printr-un document suplimentar depus la grefa instanței care se referă la opoziție și însoțit de un raport care va fi notificat părții adverse cu 30 de zile înainte de data la care a fost pronunțată, sau, în cazul unor proceduri speciale, cu opt zile înainte de data la care a fost pronunțată. GRIFS. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta se plânge de depășirea termenului rezonabil de depășire a procedurii. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil. În sensul art. 6 alin. (1) din Convenție Dreptul societății reclamante la un proces echitabil, în special dreptul de acces la o instanță, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție, a fost respectat în speță, ținând cont de presupusa lipsă de motivare a hotărârii judecătorești și de interpretarea prea formală a art. 585 alin. (2) din Codul de procedură civilă de către Curtea de Casație

PREMIÈRE SECTION

Requête n o 31150/09 ERFAR-AVEF contre la Grèce introduite le 5 juin 2009

EXPOSÉ DES FAITS

La requérante, Erfar-Avef, est une société anonyme pharmaceutique grecque, ayant son siège social à Pikermi. Elle est représentée devant la Cour par M e M. Papatsara, avocat à Athènes. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. La requérante fut créée en 1991 par G. Hadjioannou, qui transforma la même année son entreprise en société anonyme. Par contrat du 28 février 1986, la banque ETVA, appartenant à l’Etat, vendit à G. Hadjioannou un terrain avec une usine pharmaceutique et tout l’équipement y relatif, situé au lieu-dit « Papahorafi » à Pallini, pour un prix total de 43 500 000 drachmes. G. Hadjioannou versa à la banque un acompte 12 000 000 drachmes, et il fut convenu que le restant serait considéré comme un prêt bancaire qui serait remboursé progressivement.

Le terrain et l’usine furent grevés d’une hypothèque au profit de la banque. En raison d’une période difficile pour l’industrie pharmaceutique grecque, G. Hadjioannou se trouva dans l’impossibilité de respecter les termes du contrat avec la banque et de s’acquitter des versements échelonnés convenus. Par un acte sous seing privé conclu devant notaire le 20 décembre 1990, la banque et G. Hadjioannou conclurent un nouveau contrat réglant les modalités de remboursement du prêt de ce dernier. N’ayant pas non plus respecté les clauses de ce nouveau contrat, il fut obligé par la banque d’en signer un troisième, le 29 octobre 1991. De 1991 à 1993, G. Hadjioannou, qui avait entre-temps transformé son entreprise en société anonyme, remboursa à la banque des sommes considérables.

Toutefois, en 1993, ETVA exerça des pressions sur la requérante pour qu’elle règle la totalité de ses dettes envers elle, sous peine de procéder à une vente forcée. Le 17 juin 1993, G. Hadjioannou conclut deux nouveaux contrats avec la banque concernant les modalités du règlement de la dette. Il décéda le 26 octobre 1995. En 1998, la requérante fut informée par la banque que ses dettes s’élevaient à 158 386 858 drachmes. Ayant des doutes quant à la légalité de ces prétentions, la requérante décida de suspendre les versements et de procéder à un contrôle de ses comptes. Elle se rendit compte que, d’une part, la banque appliquait un taux d’intérêt de loin supérieur au taux légal et, d’autre part, elle capitalisait les intérêts dus.

Par deux actions des 23 juin et 18 octobre 1999 devant le tribunal de grande instance d’Athènes, la requérante demanda l’annulation de deux traites au profit de l’ETVA ainsi que celle d’une mise en vente forcée des biens appartenant à la requérante. Par un jugement du 22 mars 2001, le tribunal débouta la requérante. Il jugea que les actions devaient être déclarées irrecevables comme tardives, vagues ou non-fondées. Le 14 mai 2001, la requérante interjeta appel contre ce jugement.

Par un arrêt avant dire droit du 17 janvier 2002, la cour d’appel ordonna la réalisation d’une expertise, dont le rapport fut déposé le 27 mai 2005. Dans ses observations, déposées à l’occasion de la deuxième audience devant la cour d’appel, la requérante soutint que l’inexistence de toute dette à l’égard de la banque du Pirée (qui avait entretemps absorbé l’ETVA), se fondait, en sus des dispositions mentionnées dans l’acte d’appel (article 30 de la loi n o 2789/2000, tel que modifié par les articles 47 de la loi n o 2873/2000 et 42 de la loi n o 2912/2001), à celles d’une loi (n o 3259/2004) entrée en vigueur le 4 août 2004. L’article 39 de cette loi établissait un plafond pour les dettes échues envers les établissements bancaires qui avaient consenti des prêts avant l’entrée en vigueur de cette loi.

Par un arrêt du 17 août 2006, la cour d’appel donna partiellement gain de cause à la requérante. Elle considéra que, même si elle devait appliquer la loi en vigueur à la date de son arrêt, il n’était pas possible de le faire car les conditions d’application de cette loi ne se trouvaient pas réunies en l’espèce. La cour d’appel s’exprima ainsi : « Les conditions requises par les dispositions susmentionnées ne sont pas réunies dans la présente affaire pour que la dette totale résultant des conventions de prêt ou de crédit avec des établissements de crédit, conclues entre le 31 décembre 1995 et le 31 décembre 1999, puisse être limitée ou ne pas dépasser de trois fois le montant de la dette tel qu’il existait un an après encaissement de la dernière partie du prêt (...).

En outre, la requérante n’est pas limitée par le fait que la dette totale échue (...), contractée avant l’entrée en vigueur de la loi n o 3259/2004, ne peut dépasser trois fois le montant du capital perçu (...). » Le 8 novembre 2006, la requérante se pourvut en cassation. Par un arrêt du 8 décembre 2008, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Elle releva ce qui suit : « (...) L’allégation du débiteur tendant à soumettre sa dette aux dispositions relatives à une nouvelle détermination de celle-ci crée une contestation quant à son montant, au sens que la prétention est considérée comme partiellement ou totalement éteinte pour autant qu’elle porte sur cette nouvelle détermination. (...) Cette allégation peut constituer un motif d’opposition du débiteur contre les actes ultérieurs de l’exécution forcée.

Toutefois, pour qu’il soit recevable, ce motif doit être soulevé, conformément à l’article 585 § 2 du code de procédure civile, dans l’acte introductif d’instance de l’opposition ou dans un mémoire complémentaire, même s’il est apparu à un stade ultérieur, et non avec l’appel, sinon il doit être rejeté comme irrecevable. En l’espèce, la requérante (...) demande la cassation de l’arrêt attaqué de la cour d’appel car, comme elle l’indique dans ses observations devant cette cour lors de la deuxième audience, elle a allégué que l’annulation des décisions attaquées par ses oppositions contre l’exécution forcée devait être prononcée également en vertu de l’article 39 de la loi n o 3259/2004. En rejetant cette allégation, la cour d’appel a violé cette loi de manière directe, en ne l’appliquant pas, mais aussi de manière indirecte, en motivant insuffisamment sa décision que les conditions d’application de cette loi n’étaient pas réunies.

Ces allégations relèvent du paragraphe 14 de l’article 559 du code de procédure civile (et non des paragraphes 1 et 19 comme le prétend la requérante) et sont irrecevables car, comme l’affirme la requérante, l’allégation concernant l’annulation de la procédure de la vente forcée a été soulevée de manière irrecevable pour la première fois lors de la deuxième audience devant la cour d’appel. Le pourvoi doit donc être rejeté. » Suite à l’arrêt de la Cour de cassation, la requérante introduisit devant le tribunal de grande instance d’Athènes, le 29 avril 2009, une action déclaratoire tendant à faire reconnaître que toutes les prétentions de la banque du Pirée étaient satisfaites et à faire ordonner l’effacement de toutes les hypothèques grevant ses biens.

L’audience devant le tribunal fut fixée au 17 février 2011. B. Le droit interne pertinent Les articles pertinents du code de procédure civile disposent : Article 559 « Le pourvoi est permis seulement 1) lorsqu’une règle du droit matériel a été violée (...) (...) 14) si le tribunal, contrairement à ce qui est prescrit par la loi, a prononcé ou non une annulation, (...) ou une irrecevabilité ; (...) 19) si l’arrêt est dépourvue de base légale et notamment si elle est dépourvue de motivation ou comporte des motifs contradictoires (...) » Article 585 1. Les dispositions relatives à l’exercice d’une action, à son introduction et à l’audience s’appliquent aussi en matière d’opposition. 2. L’acte de l’opposition doit contenir (...) les motifs sur lesquels elle se fonde.

De nouveaux motifs peuvent être rajoutés seulement par un document supplémentaire, déposé au greffe du tribunal qui examinera l’opposition, et accompagné d’un rapport qui sera notifié à la partie adverse trente jours avant l’audience, ou, en cas des procédures spéciales, huit jours avant l’audience. » GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint du dépassement du « délai raisonnable » de la procédure. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint d’une violation de son droit à un procès équitable.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. La durée de la procédure civile suivie en l’espèce était-elle compatible avec la condition de jugement dans un « délai raisonnable », au sens de l’article 6 § 1 de la Convention ? 2. Le droit de la société requérante à un procès équitable, et notamment son droit d’accès à un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, a-t-il été respecté en l’espèce, compte tenu de la prétendue insuffisance de motivation de l’arrêt de la cour d’appel et de l’interprétation par trop formaliste de l’article 585 § 2 du code de procédure civile par la Cour de cassation ?