cererii nr. 44584/98
prezentată de Vasilios TSIRONIS
împotriva Greciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), în plenul unei camere sesizate pe 19 octombrie 2000 și compusă din:
D.
A.B. Baka,
președinte,
D.
C.L. Rozakis,
Doamna
D.
D.
D.
D.
judecători,
și
D.
grefier de secție,
Ținând seama de cererea menționată mai sus, introdusă devant Comisia Europeană a Drepturilor Omului pe 14 septembrie 1998 și înregistrată pe 17 noiembrie 1998,
Ținând seama de art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,
Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de răspunsurile prezentate de reclamant,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul este cetățean grec, născut în 1952 și rezidând la Lamia. Este reprezentat devant Curt de Doamna avocat I. Stamoulis, avocat la baroul Atenei. Este căpitan în marina comercială.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1986, reclamantul a dobândit proprietatea unui teren de 5 090 m2 în regiunea Aghios Serafeim Molou. Pentru a putea instala o seră și a o exploata, reclamantul a semnat trei contracte de credit cu valoare totală de 7 458 000 drahme la Banca Agricolă a Greciei, care este integral controlată de stat.
Pe 18 septembrie 1989, banca menționată a cerut reclamantului să plătească o sumă de 968 393 drahme datorată pentru rambursarea creditului și dobânzi datorate în valoare de 1 684 491 drahme. Îl informa și că va proceda la sechestru asupra proprietății sale. Această notificare a fost livrată prin executor judecătoresc la domiciliul reclamantului la Lamia (strada Finikos nr. 39) și în persoană, pe 21 septembrie 1989.
Ca urmare a acestei notificări, reclamantul a semnat un acord cu banca pentru a regla restul datoriei, ceea ce a fost confirmat de o atestare din partea acesteia datată 31 ianuarie 1991.
Cu toate acestea, pe 24 mai 1991, și în pofida acordului, banca a ordonat notarului să procedeze la vânzarea la licitație a terenului și serei reclamantului. Actul prin care notarul anunța vânzarea la licitație, și redactat de notarul pe 25 iunie 1991, trebuia notificat reclamantului de către un executor judecătoresc. Cu toate acestea, deoarece reclamantul schimbase de atunci adresa, executorul judecătoresc, considerând că reclamantul nu avea domiciliu cunoscut, a depus actul la procuror lângă tribunalul de mare instanță din Lamia pe 4 iulie 1991.
Potrivit Guvernului, din contractele de credit pe care le-a semnat reclamantul cu banca și produse devant tribunalul de mare instanță din Lamia, ar rezulta că, la semnarea contractelor (pentru primele două contracte în 1987 și pentru al treilea în 1989), reclamantul declarase că era domiciliat la Aghios Serafim-Lokrida. Ulterior, la notificare din 21 septembrie 1989, reclamantul nu ar fi fost găsit la domiciliul indicat și numai după mai multe căutări desfășurate de executorul judecătoresc ar fi fost găsit la adresa străzii Finikos nr. 39. În recursul de anulare pe care l-a exercitat ulterior, reclamantul ar fi declarat această din urmă adresă dar s-ar fi plâns că notificare nu avusese loc la domiciliul lui cunoscut, strada Karagiannopoulou nr. 11. Mai târziu, ar fi afirmat că nu el insăși locuia la această din urmă adresă ci fosta soție a sa, în timp ce el rezida, în perioada vânzării la licitație, la strada Diakou nr. 44-45. În procedura de apel, reclamantul a declarat ca adresă strada Diakou nr. 60 și în recursul de casație strada Diakou nr. 44-45.
Reclamantul susține că vânzarea la licitație a avut loc pe 18 septembrie 1991 fără să o știe. Căpitan în marina comercială, călătorea pe atunci și din 15 aprilie 1991, pe unul din vapoarele companiei Fomentos Armadora, fapt cunoscut, potrivit reclamantului, de bancă și de executor. Reclamantul precizează, de asemenea, că adresa sa nouă era cunoscută autorităților deoarece, atunci când se mutase deja, depusese la poliție documentele necesare pentru eliberarea unei noi cărți de identitate, care menționa noua adresă și care i-a fost remisă pe 2 mai 1991.
Transcrirea procesului-verbal al adjudecării a avut loc pe 25 octombrie 1991 la biroul ipotecelor din Thermopiles.
Revenind în Grecia, reclamantul a învățat că proprietatea sa fusese vândută la licitație. A introdus atunci, pe 13 decembrie 1991, un recurs de anulare a vânzării la licitație devant tribunalul de mare instanță din Lamia. Susținea că notificare care-i fusese făcută ca unei persoane cu domiciliu necunoscut era nulă pentru că la momentul notificării el rezida la o adresă cunoscută la Lamia, strada Karagiannopoulou nr. 11. Printr-o hotărâre din 30 iunie 1992 (nr. 315/1992), tribunalul menționat a respins recursul. Tribunalul a apreciat că reclamația privind nulitatea notificării ar fi trebuit ridicată în termenul prevăzut la art. 934 § 1 b) din codul de procedură civilă, adică până în ziua dinaintea desfășurării vânzării la licitație; trecând acest termen, viciile de formă ale vânzării la licitație încetează a exista și actul nu mai poate fi atacat printr-un recurs.
Pe 30 ianuarie 1993, reclamantul a appeal-at această hotărâre devant curtea de apel Atena. Potrivit acestuia, dacă tribunalul de mare instanță ar fi interpretat și aplicat corect prevederile articolelor 992, 999 și 934 din codul de procedură civilă, ar fi trebuit să hotărască că notificare ilegală a actului echivala cu o absență de notificare a acestuia, determinând nulitatea vânzării la licitație și putând fi atacată printr-un recurs de anulare în termen de nouăzeci de zile de la transcrierea procesului-verbal al adjudecării. De plus, susținea că notificare era ilegală, deoarece era marinar lucrând pe un vapor care nu se găsea într-un port grec la momentul faptelor și că notificare ar fi trebuit să aibă loc la birourile companiei maritime, în conformitate cu art. 132 § 2 din codul de procedură civilă.
Pe 20 mai 1993, curtea de apel a confirmat hotărârea tribunalului de mare instanță din Lamia (hotărâre nr. 3123/1993).
Pe 11 mai 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea curții de apel.
Mai precis, Curtea de Casație s-a exprimat după cum urmează:
« (...) Rezultă din combinația dispozițiilor menționate [articolele 934 § 1 b) și c), 933 și 999 §§ 3 și 4 din codul de procedură civilă] că doar o notificare inexistentă sau tardivă (...) a actului care ordona vânzarea la licitație determină nulitatea acesteia și nu nulitatea notificării, deoarece notificarea unui asemenea act, chiar și să presupunem că e nulă, continuă să-și producă efectele în conformitate cu articolele 159-161 din codul de procedură civilă până la anularea sa prin decizie judiciară și ca urmare a unui recurs în acest scop. În acest caz, anularea se aseamănă retroactiv cu o notificare nulă ab initio și vânzarea la licitație poate fi atacată în virtutea articolului 999 § 4 din codul de procedură civilă. Atunci când termenul prevăzut de art. 934 § 1 b) pentru a se prevala de nulitatea actului care ordona vânzarea la licitație - termen care expiră în ziua vânzării la licitație - este depășit, nulitatea încetează a exista și nu mai poate fi obiectul unui recurs; recursul exercitat după termen este respins din oficiu de tribunal ca inadmisibil (...). De plus, în conformitate cu art. 135 din codul de procedură civilă, domiciliul unei persoane este considerat necunoscut atunci când domiciliul sau reședința acesteia sunt necunoscute și nu au putut fi descoperite în pofida eforturilor depuse în acest scop. În caz contrar, adică dacă cel care a cerut notificare sau organul care a efectuat-o (...) cunoștea domiciliul sau reședința interesatului sau putea să se informeze în acest sens dovedind diligența necesară, notificare este nulă atunci când se adaugă un prejudiciu în sensul articolului 159 § 3 din codul de procedură civilă. În speță (...), curtea de apel după aprecierea suverană a elementelor de dovadă a admis următoarele: Banca Agricolă a Greciei a dorit să secestreze imobilul reclamantului pentru o datorie de 2 652 886 drahme; pe 25 iunie 1991, notarul (...) redactă actul care ordona vânzarea la licitație care fixa vânzarea pe 18 septembrie 1991; acest act a fost notificat reclamantului, considerat ca având domiciliu necunoscut. (...) Curtea de apel a respins ca inadmisibilă prima parte a recursului reclamantului prin care pretindea că notificare actului menționat mai sus era inexistentă deoarece la acea vreme avea domiciliu cunoscut (...) și exercita profesia de marinar pe vapoare bătând pavilion grec și aparținând unei companii maritime grecești și căruia act trebuia notificat și în conformitate cu legea. Respingând apelul reclamantului, curtea de apel a precizat că notificare actului nu este inexistentă ci nulă și că recursul pentru recunoașterea acestei nulități ar fi trebuit introdus până în ziua dinaintea vânzării la licitație, în conformitate cu art. 934 § 1 b) din codul de procedură civilă, adică până pe 17 septembrie 1991 și nu pe 13 decembrie 1991. Hotărând astfel, curtea de apel nu a încălcat art. 559 din codul de procedură civilă (...) »
B.
Drept intern relevant
Prevederile relevante din codul de procedură civilă sunt redactate după cum urmează:
art. 128
(absența destinatarului notificării de la reședința sa)
« 1. Dacă destinatarul nu se găsește la reședința sa, documentul este remis unuia dintre părinții săi care locuiește cu el; dacă aceștia sunt și ei absenti sau dacă nu există, notificare se face unui alt locuitor al clădirii (...).
(...)
4.Dacă niciuna din persoanele menționate la §1 nu se găsește la reședința sa
a) documentul trebuie lipit pe ușa reședinței în prezența unui martor;
b) următoarea zi lucrătoare, o copie a documentului trebuie remisă în mâinile șefului ierarhic al postului de poliție al cartierului reședinței (...) »
art. 132
(Notificare unui vapor din marina comercială)
« 1. (...)
2.Dacă destinatarul notificării lucrează pe un vapor din marina comercială care nu se găsește într-un port grec, notificare are loc la reședința sa, în conformitate cu art. 128; dacă nu are reședință, notificare are loc potrivit prevederilor privind persoanele cu reședință necunoscută. În orice caz, notificare are loc și la birourile companiei maritime în Grecia sau la acelea ale agentului vaporului într-un port grec, atunci când asemenea birouri există. »
art. 135
(Notificare unei persoane cu reședință necunoscută)
« 1. Dacă locul sau adresa exactă a reședinței destinatarului sunt necunoscute, se aplică prevederile articolului 134 și, în același timp, se procedează la publicare în două ziare cotidiene - una publicată la Atena și alta la locul unde tribunalul are sediul - a unui rezumat al documentului (...) »
art. 933
(Recursuri împotriva execuției)
« 1. Obiecțiile celui vizat de execuție sau ale oricărui creditor al acestuia având interes să acționeze și care privesc valabilitatea titlului executabil, procedura execuției forțate sau creanța, sunt conținute într-un recurs de anulare introdus devant tribunalul de instanță, dacă titlul executabil pe care se fundamentează execuția este o decizie a tribunalului de instanță, sau devant tribunalul de mare instanță în toate celelalte cazuri. »
art. 934
(Termene de recurs)
« 1. Recursul prevăzut la art. 933 [recurs de anulare a execuției] este admisibil
a) dacă privește valabilitatea titlului sau procedura execuției forțate, în cincisprezece zile ce urmează primului act de execuție după decizia de a vinde la licitație.
b) dacă privește valabilitatea actelor de execuție care au avut loc din primul act după decizia de a vinde la licitație sau creanța și până la începutul ultimului act de execuție.
c) dacă privește valabilitatea ultimului act de execuție, în șase luni de la punerea în aplicare a actului; dacă se trece de execuție pentru satisfacția creanțelor pecuniare, în treizeci de zile de la ziua vânzării la licitație sau a revânzării la licitație, în ceea ce privește bunurile mobile și nouăzeci de zile de la transcrierea rezumatului procesului-verbal al adjudecării, în ceea ce privește bunurile imobile.
2.Dacă se trece de execuție pentru satisfacția creanțelor pecuniare, primul act de execuție după decizia de a vinde la licitație este redactarea sechestružului și ultimul act este redactarea procesului-verbal de vânzare la licitație și adjudecare.
(...) »
art. 999 § 3
« Actul care ordona vânzarea la licitație, așa cum este menționat la paragraful prim, este notificat debitorului, terțului deținător sau posesor și creditorilor cu ipotecă în douăzeci de zile de la sechestru, în timp ce este depus în același termen la ministerul public responsabil de vânzarea la licitație cu redactare a unui act aferent. Un rezumat al actului care ordona vânzarea la licitație este publicat pe o pagină principală a unui cotidian care apare în municipalitatea sau comuna unde se găsește locul vânzării la licitație și, dacă nu apare un asemenea ziar, rezumatul este publicat pe o pagină principală a unui cotidian care apare în capitala subprefecturii din care fac parte municipalitatea sau comuna, cu cel puțin cincisprezece zile înainte de ziua vânzării la licitație (...). Dacă nu se publică cotidian, actul care anunța vânzarea la licitație este comunicat prin afișare, cel puțin cincisprezece zile înainte de vânzarea la licitație, la biroul comunei sau al municipalității din circumscripția căreia se găsește bunul imobil. »
art. 1002
(Finalizarea vânzării la licitație)
« 1. Vânzarea la licitație se finalizează prin adjudecare. (...)
2.Cel împotriva căruia este îndreptată execuția are dreptul, până la adjudecare, de a regla creanțele celui în favoarea căruia a loc execuția și creditorilor care s-au manifestat, precum și cheltuielile. În acest caz, vânzarea la licitație este anulată și sechestrul este ridicat. »
1.Invocând articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de dreptul de acces la tribunal nici de un recurs efectiv devant o instanță națională pentru a contesta în mod eficace vânzarea la licitație a proprietății sale.
2.Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1, reclamantul susține o încălcare a dreptului de a respecta bunurile sale, deoarece vânzarea la licitație a proprietății sale ar fi avut loc fără știrea sa, împiedicând-ul să facă uz de posibilitățile pe care le deschidea prevederile articolului 1002 din codul de procedură civilă.
Reclamantul invocă o încălcare a articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție și a articolului 1 al Protocolului nr. 1 care sunt redactate după cum urmează:
art. 6 § 1 din Convenție
« Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...) »
art. 13 din Convenție
« Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv devant o instanță națională, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. »
art. 1 al Protocolului nr. 1
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Niciun drog nu poate fi desposedat de proprietate decât din cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Prevederile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. »
1.În primul rând, Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne.
Pe de o parte, nu ar fi intentat o acțiune de daunprezuție, în temeiul articolelor 914 și 922 din codul civil, împotriva funcționarilor și Băncii Agricole care ar fi notificat intenționat, potrivit acestuia, actul care ordona vânzarea la licitație ca unei persoane cu reședința necunoscută, pentru ca el să nu afle de aceasta și să piardă proprietatea sa.
Pe de altă parte, reclamantul nu ar fi susținut devant Curtea de Casație că prevederile articolului 934 din codul de procedură civilă (care prevede atacarea progresivă a actelor de execuție și care stabilește termen pentru a recurge împotriva actului care ordona vânzarea la licitație) îl privau de dreptul de acces la tribunal și făceau inefectiv recursul de anulare. În recursul de casație, reclamantul susținea doar că notificare actului care ordona vânzarea la licitație ar trebui considerată nu doar nulă ci și inexistentă, pentru că, pe de o parte, avea reședința cunoscută la momentul notificării și, pe de altă parte, lucra pe un vapor aparținând unei companii grecești și căruia act ar fi trebuit notificat; inexistența notificării ar afecta atunci vânzarea la licitație însăși, deci recursul de anulare era exercitat în mod admisibil în trei luni de la transcrierea procesului-verbal al notificării. Se întemeiază că susținerile reclamantului devant tribunalele naționale se refereau exclusiv la interpretarea și aplicarea dreptului intern relevant.
Curtea reamintește că art. 35 din Convenție cere doar epuizarea căilor de atac accesibile, adecvate și relevante pentru încălcările incriminate (hotărârea Tsomtsos și alții c. Grecia din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V, § 32)
Privind prima parte a excepției, Curtea a apreciat deja că o acțiune de reparație poate fi uneori considerată un recurs suficient, în special atunci când este singurul mijloc de a redirecționa prejudiciul suferit de individ (hotărârea Iatridis c. Grecia din 25 martie 1999, Culegere 1999, § 47).
Curtea observă, împreună cu reclamantul, că pentru a invoca articolele 914 și 922 din codul civil, actul sau omisiunea care au cauzat prejudiciul litigios trebuie să fie « ilegale ». Or în speță, tribunalele naționale au respins recursurile reclamantului ca inadmisibile, deci valabilitatea și legalitatea vânzării la licitație nu au fost puse în discuție. Prin urmare, reclamantul nu putea introduce valabil o acțiune pe fundamentul articolului 914 din codul civil. În circumstanțele cauzei, recursul în cauză se dovedește iluzoric în raport cu Convenția.
Privind a doua parte a excepției, Curtea reamintește că tribunalele naționale au respins recursul de anulare al reclamantului ca tardiv (articolele 933 și 934 din codul de procedură civilă), fără a examina dacă acesta din urmă luase cunoștință de iminen a vânzării la licitație.
Privind plângerea referitoare la art. 6 § 1 din Convenție, Curtea apreciază că chiar dacă reclamantul nu formules clar o încălcare a dreptului de acces la tribunal, esența argumentării sale devant curtea de apel - defectul notificării - includea indirect o susținere de încălcare a acestui drept. Rezultatul procedurilor devant această jurisdicție era decisiv privind posibilitatea pentru reclamant de a invoca presupusa privare ilegală de proprietate.
2.Privind presupusa încălcare a articolului 6 § 1, Guvernul susține că reclamantul se plânge de fapt de modul în care tribunalele au interpretat art. 934 din codul de procedură civilă. Potrivit acestuia, accesul la tribunal constă din oferirea unui individ a posibilității de a exercita căile de atac existente, dar nu garantează admisibilitatea acestora. Aceste recursuri trebuie exercitate potrivit formelor și în termene stabilite de procedurile naționale, materie în care statele dispun de larg marja de apreciere. Termenul prevăzut de art. 934 tinde să ridice, într-un interval determinat, orice incertitudine privind valabilitatea vânzării la licitație, deci procedura de execuție să fie consolidată și participarea supraofertanților să fie încurajată.
Sistemul atacării progresive a actelor execuției forțate și impunerea unui scurt termen pentru atacarea acestora vizează evitarea perpetuării procedurii și asigurarea valabilității execuției forțate, precum și securității tranzacțiilor. Procedura execuției forțate începe prin impunerea unui sechestru pe bunurile debitorului și notificare a proceselor-verbale aferente. Deci debitorul știe că publicarea actului care ordona vânzarea la licitație și vânzarea însăși vor urma în termene precise.
În speță, reclamantul a primit în persoană, la strada Finikos nr. 39, procesul-verbal al sechestru înainte de a pleca în călătorie în afara Greciei. Era deci la curent că o execuție forțată era în curs împotriva bunului și că dacă nu-și plătea datoria, vânzarea la licitație era inevitabilă. Ar fi trebuit atunci, înainte de plecare, să-și comunice adresa poliției și băncii și să numească un avocat pentru a urmări dosarul și căruia toate notificările ulterioare ar fi fost făcute. În schimb, reclamantul a preferat să se îmbarce pentru mai mulți luni fără a informa pe nimeni, fără a contacta banca pentru a se informa asupra progresului execuției. Reclamantul susține că la data notificării, avea reședința cunoscută, și anume strada Karagiannopoulou nr. 11. Cu toate acestea, nu a comunicat această adresă băncii, cum era obligat, deoarece adresa declarată în contractele de credit și cea unde fusese găsit la notificarea procesului-verbal al sechestru erau diferite. Chiar și presupunând că banca ar fi notificat actul la una din adresele menționate de reclamant, notificare ar fi fost făcută prin afișare la ușă, deoarece reclamantul era absent și nu aveau persoane cohabitând cu el, cum admits el însuși. Se întemeiază că respingerea recursului pentru tardivitate era datorată exclusiv comportamentului reclamantului, care nu dovedise diligența necesară pentru a-și prezerva drepturile substanțiale și proceduale.
Reclamantul pretinde că respingerea recursului ca inadmisibil nu a permis examinarea la fond a susținerilor sale și a « legitimat » deci pierderea proprietății sale printr-o vânzare la licitație care a avut loc fără știrea sa. Subliniază că semnasinase cu banca un acord pentru reglarea datoriei și, în pofida acestui acord, banca invită notarul să redacteze procesul-verbal al sechestru. Faptul că banca a omis să-l notifice la strada Diakou nr. 45, adresă pe care o comunicase poliției și companiei maritime unde lucra, nu l-a permis să ia cunoștință de vânzarea la licitație și să-și plătească datoria sau să exercite un recurs în conformitate cu art. 933 din codul de procedură civilă, pe baza realizării precipitate și ilegale a acestei vânzări.
Privind art. 1 al Protocolului nr. 1, Guvernul ridică mai întâi o excepție bazată pe incompatibilitate ratione personae a acestei pretenții în raport cu Convenția. Susține că Banca Agricolă a Greciei funcționează sub un regim în legile dreptului privat și nu poate fi considerată ca aparținând statului. Faptul că totalitatea acțiunilor acestei banci sunt deținute de stat nu este suficient pentru a o diferenția de o bancă privată. De altfel, Guvernul susține că litigiul opunând reclamantul băncii era un litigiu între particulari care nu putea angaja responsabilitatea statului.
Privind fondul, Guvernul constată că privarea de proprietate a reclamantului a fost realizată în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Aceste prevederi sunt edictate într-un scop de interes general, și anume pentru a asigura accelerarea procedurilor de execuție forțată și securitate juridică. În final, nu ar fi existat o încălcare a echilibrului just care trebuie respectat între exigențele interesului general și acelea ale protecției drepturilor fundamentale ale reclamantului: acesta știa că o procedură de execuție forțată era în curs împotriva sa și putea deci, recurgând după caz la ajutorul specialiștilor, lua măsurile necesare pentru a o evita sau limita efectele sale.
Reclamantul refută argumentul Guvernului potrivit căruia Banca Agricolă constituia o societate anonimă: în temeiul articolului 26 din legea nr. 1914/1990, transformarea acestei banci într-o asemenea societate trebuia să aibă loc după aprobarea statutului de miniștrii Finanțelor și Agriculturii; statutul trebuia elaborat într-un termen de șase luni de la publicarea acestei legi, pe 17 decembrie 1990. Cu toate acestea, banca invita notarul să procedeze la vânzarea la licitație pe 24 mai 1991, adică înainte de transformarea băncii în societate anonimă. De plus, statul continuă să fie unic acționar al acestei banci și să păstreze totalitatea privilegiilor care i fusiseră acordate înainte de transformare (art. 26 § 4 din legea nr. 1914/1990).
Pe de altă parte, reclamantul susține că privarea de proprietate este datorată faptului că, din cauza manevrelor Băncii Agricole a Greciei, nu a putut exercita drepturile pentru a evita vânzarea la licitație și imposibilității de a avea acces la tribunal care a respins recursul ca inadmisibil.
Curtea apreciază că această parte a cererii pune probleme grave de fapt și drept care necesită examinare la fond. Prin urmare, nu poate fi declarată manifest lipsă de temei în aplicarea articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea constată de altfel că nu se lovește de alt motiv de inadmisibilitate.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
cu rezerva tuturor mezelor de fond.
Erik Fribergh
András Baka
Grefier
Președinte
de la requête n
o
44584/98
présentée par Vasilios TSIRONIS
contre Grèce
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le
19
octobre
2000 en une chambre composée de
M.
A.B. Baka,
président
,
M.
C.L. Rozakis
M
me
M.
M.
M.
M.
juges
,
et de
M.
greffier
de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 14 septembre 1998 et enregistrée le 17 novembre 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant grec, né en 1952 et résidant à Lamia. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1986, le requérant acquit la propriété d’un terrain de 5 090 m
2
dans la région de Aghios Serafeim Molou. Afin de pouvoir y installer une serre et l’exploiter, le requérant conclut trois contrats de prêt d’un montant de 7 458 000 drachmes auprès de la Banque agricole de Grèce, qui est entièrement contrôlée par l’Etat.
Le 18 septembre 1989, ladite banque demanda au requérant de lui payer une somme de 968 393 drachmes qui était due pour le remboursement du prêt et des intérêts dus d’un montant de 1 684 491 drachmes. Elle l’informait aussi qu’elle allait saisir sa propriété. Cette notification fut livrée par huissier de justice au domicile du requérant à Lamia (39 rue Finikos) et en main propre, le 21 septembre 1989.
Suite à cette notification, le requérant conclut un accord avec la banque pour régler le restant de la dette, ce qui fut confirmé par une attestation de celle-ci en date du 31 janvier 1991.
Toutefois, le 24 mai 1991, et en dépit de l’accord, la banque ordonna son notaire de procéder à la mise aux enchères du terrain et de la serre du requérant. L’acte par lequel le notaire annonçait la vente aux enchères, et rédigé par le notaire le 25 juin 1991, devait être notifié au requérant par huissier de justice. Toutefois, comme le requérant avait entre-temps changé d’adresse, l’huissier de justice, considérant que le requérant n’avait pas de domicile connu, déposa ledit acte au procureur près du tribunal de grande instance de Lamia le 4 juillet 1991.
Selon le Gouvernement, il résulterait des contrats de prêts que le requérant avait conclu avec la banque et produits devant le tribunal de grande instance de Lamia que, lors de la conclusion des contrats (pour les deux premiers contrats en 1987 et pour le troisième en 1989), le requérant avait déclaré qu’il était domicilié à Aghios Serafim-Lokrida. Par la suite, lors de la notification du 21 septembre 1989, le requérant n’aurait pas été trouvé au domicile indiqué et ce serait seulement après plusieurs recherches menées par l’huissier de justice qu’il aurait été trouvé à l’adresse du 39 rue Finikos. Dans le recours en annulation qu’il exerça par la suite, le requérant aurait déclaré cette dernière adresse mais se serait plaint de ce que la notification n’avait pas eu lieu à son domicile connu, au 11 rue Karagiannopoulou. Plus tard, il aurait affirmé que ce n’était pas lui-même qui habitait à cette dernière adresse mais son ex-épouse tandis que lui résidait, pendant la procédure de la vente aux enchères, au 44-45 rue Diakou. Lors de la procédure en appel, le requérant déclara comme adresse le 60 rue Diakou et lors du pourvoi en cassation le 44-45 rue Diakou.
Le requérant affirme que la vente aux enchères eut lieu le 18 septembre 1991 sans que celui-ci le sache. Capitaine de la marine marchande, il voyageait à cette époque, et depuis le 15 avril 1991, sur un des bateaux de la société Fomentos Armadora, fait connu, d’après le requérant, à la banque et à l’huissier de justice.
Le requérant précise aussi que sa nouvelle adresse était connue des autorités car, lorsqu’il avait déjà déménagé, il avait soumis à la police les pièces justificatives nécessaires pour la délivrance d’une nouvelle carte d’identité, qui mentionnait sa nouvelle adresse et qui lui fut remise le 2 mai 1991.
La transcription du procès verbal d’adjudication eut lieu le 25 octobre 1991 au bureau des hypothèques de Thermopiles.
Revenant en Grèce, le requérant apprit que sa propriété avait été vendu aux enchères. Il introduisit alors, le 13 décembre 1991, un recours en annulation de la vente aux enchères devant le tribunal de grande instance de Lamia. Il soutenait que la notification qui lui avait été faite comme à une personne de domicile inconnu était nulle car au moment de la notification il résidait à une adresse connue à Lamia, au 11 rue Karagianopoulou. Par un jugement du 30 juin 1992 (n
o
315/1992), ledit tribunal rejeta le recours. Le tribunal estima que le grief relatif à la nullité de la notification aurait dû être soulevé dans le délai prévu à l’article 934 § 1 b) du code de procédure civile, soit jusqu’à la veille du déroulement de la vente aux enchères
; passé ce délai, les éventuels vices de forme de la vente aux enchères cessent d’exister et l’acte ne peut plus faire l’objet d’un recours.
Le 30 janvier 1993, le requérant interjeta appel contre ce jugement devant la cour d’appel d’Athènes. D’après lui, si le tribunal de grande instance avait interprété et appliqué correctement les dispositions des articles 992, 999 et934 du code de procédure civile, il aurait dû juger que la notification illégale de l’acte équivalait à un défaut de notification de celui-ci, entraînant une nullité de la vente aux enchères et pouvant être attaquée par un recours en annulation dans un délai de quatre-vingt dix jours suivant la transcription du procès verbal de l’adjudication. De plus, il soutenait que la notification était illégale, car il était marin travaillant sur un bateau qui ne se trouvait pas dans un port grec au moment des faits et que la notification aurait dû avoir lieu aux bureaux de la compagnie maritime, conformément à l’article 132 § 2 du code de procédure civile.
Le 20 mai 1993, la cour d’appel confirma le jugement du tribunal de grande instance de Lamia (arrêt n
o
3123/1993).
Le 11 mai 1998, la Cour de cassation confirma l’arrêt de la cour d’appel.
Plus précisément, la cour de cassation s’exprima ainsi
:
«
(...)
Il ressort de la combinaison des dispositions susmentionnées [articles 934 § 1 b) et c), 933 et 999 §§ 3 et 4 du code de procédure civile] que seules une notification inexistante ou hors délai (...) de l’acte décidant la vente aux enchères entraîne la nullité de celle-ci et non la nullité de la notification, puisque la notification d’un tel acte, à la supposer même nulle, continue à produire ses effets conformément aux articles 159-161 du code de procédure civile jusqu’à son annulation par décision judiciaire et suite à un recours à cet effet. Dans ce cas, l’annulation s’apparente rétroactivement à une notification nulle
ab initio
et la vente aux enchères peut être mis en cause en vertu de l’article 999 § 4 du code de procédure civile. Lorsque le délai prévu par l’article 934 § 1 b) pour se prévaloir de la nullité de l’acte décidant la vente aux enchères - lequel délai expire le jour même de cette vente - est dépassé, la nullité cesse d’exister et ne peut plus faire l’objet d’un recours
; le recours exercé hors délai est rejeté d’office par le tribunal comme irrecevable (...). De plus, conformément à l’article 135 du code de procédure civile, le domicile d’une personne est réputé inconnu lorsque son domicile ou sa résidence ne sont pas connus et n’ont pas pu être découverts en dépit des efforts déployés à cet effet. Autrement, c’est-à-dire si celui qui a demandé la notification ou l’organe qui l’a effectuée (...) connaissait le domicile ou la résidence de l’intéressé ou pouvait s’en renseigner en faisant preuve de la diligence requise, la notification est nulle lorsqu’il s’ajoute un préjudice au sens de l’article 159 § 3 du code de procédure civile. En l’espèce (...), la cour d’appel après avoir apprécié souverainement les éléments de preuve a admis ce qui suit
: la Banque agricole de Grèce a voulu saisir l’immeuble du requérant pour une dette s’élevant à 2
652
886 drachmes
; le 25 juin 1991, le notaire (...) rédigea l’acte décidant la vente aux enchères qui fixait la vente au 18 septembre 1991
; cet acte fut notifié au requérant, considéré comme étant de domicile inconnu. (...) La cour d’appel a rejeté comme irrecevable la première branche du recours du requérant par laquelle celui-ci prétendait que la notification de l’acte susmentionné était inexistante car à cette époque il avait un domicile connu (...) et exerçait la profession de marin sur des bateaux bâtant pavillon grec et appartenant à une compagnie maritime grecque et à laquelle l’acte devait aussi être notifié conformément à la loi. En rejetant l’appel du requérant, la cour d’appel a précisé que la notification de l’acte n’est pas inexistante mais nulle et que le recours pour la reconnaissance de cette nullité aurait dû être introduit jusqu’à la veille de la vente aux enchères conformément à l’article 934 § 1 b) du code de procédure civile, c’est-à-dire jusqu’au 17 septembre 1991 et non le 13 décembre 1991. En statuant ainsi, la cour d’appel n’a pas enfreint l’article 559 du code de procédure civile (...)
»
B.
Droit interne pertinent
Les dispositions pertinentes du code de procédure civile se lisent ainsi
:
Article 128
(absence du destinataire de la notification de sa résidence)
«
1.
Si le destinataire ne se trouve pas à sa résidence, le document est délivré à un de ses parents qui habite avec lui
; s’ils sont eux aussi absents ou s’ils n’existent pas, la notification se fait à un autre habitant de l’immeuble (...).
(...)
4.
Si aucune des personnes mentionnées au paragraphe 1 ne se trouve à la résidence
a) le document doit être collé sur la porte de la résidence devant témoin
;
b) le jour ouvrable suivant, une copie du document doit être délivré entre les mains du chef hiérarchique du poste de police du quartier de la résidence (...)
»
Article 132
(Notification à un bateau de la marine marchande)
«
1.
(...)
2.
Si le destinataire de la notification travaille sur un bateau de la marine marchande qui ne se trouve pas dans un port grec, la notification a lieu à sa résidence, conformément à l’article 128
; s’il n’a pas de résidence, la notification a lieu suivant les dispositions concernant les personnes de résidence inconnue. Dans tous les cas, la notification a lieu également aux bureaux de la compagnie maritime en Grèce ou à ceux de l’agent du bateau dans un port grec, lorsque de tels bureaux existent.
»
Article 135
(Notification à une personne de résidence inconnue)
«
1.
Si l’endroit ou l’adresse exacte du destinataire de la résidence sont inconnus, les dispositions de l’article 134 s’appliquent et, en même temps, il est procédé à la publication dans deux journaux quotidiens - l’un publié à Athènes et l’autre à l’endroit où le tribunal a son siège - d’un résumé du document (...)
»
Article 933
(Recours contre l’exécution)
«
1.
Les objections de celui visé par l’exécution ou de tout créancier de celui-ci ayant un intérêt pour agir et qui concernent la validité du titre exécutoire, la procédure de l’exécution forcée ou la créance, sont contenues dans un recours en annulation introduite devant le tribunal d’instance, si le titre exécutoire sur lequel se fonde l’exécution est une décision du tribunal d’instance, ou devant le tribunal de grande instance dans tous les autres cas.
»
Article 934
(Délais de recours)
«
1.
Le recours prévu à l’article 933 [recours en annulation de l’exécution] est recevable
a) s’il concerne la validité du titre ou la procédure de l’exécution forcée, dans les quinze jours qui suivent le premier acte d’exécution après la décision de vendre aux enchères.
b) s’il concerne la validité des actes d’exécution qui ont eu lieu depuis le premier acte après la décision de vendre aux enchères ou la créance et jusqu’au début du dernier acte d’exécution.
c) s’il concerne la validité du dernier acte d’exécution, dans les six mois qui suivent la mise en oeuvre de l’acte
; s’il s’agit d’exécution pour satisfaction de créances pécuniaires, dans les trente jours depuis le jour de la vente aux enchères ou de la revente aux enchères, s’agissant de biens meubles et de quatre-vingt-dix jours après la transcription du résumé du procès verbal d’adjudication, s’agissant de biens immeubles.
2.
S’il s’agit d’exécution pour satisfaction de créances pécuniaires, le premier acte d’exécution après la décision de vendre aux enchères est la rédaction de la saisie et le dernier acte est la rédaction du procès verbal de vente aux enchères et d’adjudication.
(...)
»
Article 999 § 3
«
L’acte décidant la vente aux enchères, tel qu’il est mentionné au paragraphe premier, est notifié au débiteur, au tiers détenteur ou possesseur et aux créanciers hypothécaires dans les vingt jours qui suivent la saisie tandis qu’il est déposé pendant le même délai auprès du ministère public chargé de la vente aux enchères avec rédaction d’un acte afférent. Un résumé de l’acte décidant de la vente aux enchères est publié sur une page principale d’un quotidien qui paraît dans la municipalité ou la commune où se trouve le lieu de vente aux enchères et, si un tel journal n’y paraît pas, ce résumé est publié sur une page principale d’un quotidien qui paraît dans la capitale de la sous-préfecture à laquelle appartiennent la municipalité ou la commune, quinze jours au moins avant le jour de la vente aux enchères(...). Si un quotidien n’est pas publié, l’acte annonçant la vente aux enchères est communiqué par affichage, quinze jours au moins avant la vente aux enchères, au bureau de la commune ou de la municipalité dans la circonscription de laquelle se trouve le bien immeuble.
»
Article 1002
(Achèvement de la vente aux enchères)
«
1.
La vente aux enchères s’achève par l’adjudication. (...)
2.
Celui contre qui l’exécution est dirigée a le droit, jusqu’à l’adjudication, de régler les créances de celui au profit de qui l’exécution a lieu et des créanciers qui se sont manifestés, ainsi que les frais. Dans ce cas, la vente aux enchères est annulée et la saisie est levée.
»
1.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de ce qu’il n’a pas bénéficié du droit d’accès à un tribunal ni d’un recours effectif devant une instance nationale pour contester efficacement la vente aux enchères de sa propriété.
2.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, le requérant allègue aussi une violation de son droit au respect de ses biens car la vente aux enchères de sa propriété aurait eu lieu à son insu, l’empêchant ainsi de faire usage des possibilités que lui ouvraient les dispositions de l’article 1002 du code de procédure civile.
Le requérant invoque une violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1 qui se lisent ainsi
:
Article 6 § 1 de la Convention
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 13 de la Convention
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
1.
En premier lieu, le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes.
D’une part, il n’aurait pas intenté une action en dommages-intérêts, en vertu des articles 914 et 922 du code civil, contre les fonctionnaires et la Banque agricole qui lui auraient intentionnellement, selon lui, notifié l’acte décidant de la vente aux enchères comme à une personne de résidence inconnue afin qu’il ne prenne pas connaissance de celle-ci et qu’il perde son bien.
D’autre part, le requérant n’aurait pas soutenu devant la Cour de cassation que les dispositions de l’article 934 du code de procédure civile (qui prévoit la mise en cause progressive des actes d’exécution et qui fixe un délai pour recourir contre l’acte ordonnant la vente aux enchères) le privait de son droit d’accès à un tribunal et rendait non effectif son recours en annulation. Dans son pourvoi, le requérant soutenait seulement que la notification de l’acte décidant de la vente aux enchères devrait être considérée non seulement comme nulle mais aussi inexistante, car, d’une part, il avait une résidence connue au moment de ladite notification et, d’autre part, il travaillait sur un bateau appartenant à une compagnie grecque et à laquelle l’acte aurait dû être notifié
; l’inexistence de la notification affecterait alors la vente aux enchères elle-même de sorte que le recours en annulation était exercé de manière recevable dans les trois mois qui suivaient la transcription du procès verbal de notification. Il s’ensuit que les allégations du requérant devant les juridictions nationales concernaient exclusivement l’interprétation et l’application du droit interne pertinent.
La Cour rappelle que l’article 35 de la Convention n’exige que l’épuisement des recours accessibles, adéquats et relatifs aux violations incriminées (arrêt Tsomtsos et autres
c.
Grèce du 15 novembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
En ce qui concerne la première branche de l’exception, la Cour a déjà jugé qu’une action en réparation peut parfois être considérée comme un recours suffisant, notamment lorsque c’est le seul moyen de redresser le tort subi par l’individu (arrêt Iatridis c. Grèce du 25 mars 1999,
Recueil
1999, § 47).
La Cour note, avec le requérant, que pour pouvoir invoquer les articles 914 et 922 du code civil, l’acte ou l’omission qui ont causé le dommage litigieux doivent être «
illégaux
». Or en l’espèce, les juridictions nationales rejetèrent les recours du requérant comme irrecevables, de sorte que la validité et la légalité de la vente aux enchères ne furent pas mises en cause. Par conséquent, le requérant ne pouvait pas introduire valablement une action sur le fondement de l’article 914 du code civil. Dans les circonstances de la cause, le recours en question se révèle donc illusoire au regard de la Convention
Quant à la deuxième branche de l’exception, la Cour rappelle que les juridictions nationales rejetèrent le recours en annulation du requérant comme tardif (articles 933 et 934 du code de procédure civile), sans examiner si celui-ci avait pris connaissance de l’imminence de la vente aux enchères.
Concernant le grief relatif à l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour estime que même si le requérant ne formula pas de manière expresse une atteinte à son droit d’accès à un tribunal, l’essence de son argumentation devant la cour d’appel - le défaut de notification - incluait de manière indirecte une allégation d’atteinte à ce droit. L’issue même de la procédure devant cette juridiction était déterminante quant à la possibilité pour le requérant de faire valoir la privation prétendument illégale de sa propriété.
2.
Au sujet de la violation alléguée de l’article 6 § 1, le Gouvernement soutient que le requérant se plaint en réalité de la manière dont les juridictions ont interprété l’article 934 du code de procédure civile. Selon lui, l’accès à un tribunal consiste à offrir à un individu la possibilité d’exercer les voies de recours existantes, mais ne garantit pas la recevabilité de ceux-ci. Ces recours doivent être exercés selon les formes et dans les délais fixés par les procédures nationales, matière dans laquelle les Etats disposent d’une grande marge d’appréciation. Le délai prévu par l’article 934 tend à lever, dans un laps de temps déterminé, toute incertitude quant à la validité de la vente aux enchères, de sorte que la procédure d’exécution soit renforcée et la participation des surencherisseurs encouragée.
Le système de la mise en cause progressive des actes de l’exécution forcée et l’imposition d’un court délai pour la mise en cause de ceux-ci vise à éviter la perpétuation de la procédure et assurer la validité de l’exécution forcée ainsi que la sécurité de transactions. La procédure de l’exécution forcée commence par l’imposition d’une saisie sur les biens du débiteur et la notification des procès verbaux y afférents. Ainsi le débiteur sait que la publication de l’acte ordonnant la vente aux enchères et la vente elle-même s’ensuivront dans des délais précis.
En l’espèce, le requérant a reçu en main propres, au 39 rue Finikos, le procès verbal de saisie avant de partir en voyage hors de Grèce. Il était donc au courant qu’une exécution forcée était en cours contre son bien et que s’il ne s’acquittait pas de sa dette, la vente aux enchères était inévitable. Il aurait dû alors, avant son départ, communiquer son adresse à la police et à la banque et désigner un avocat pour suivre l’affaire et auquel toutes les notifications ultérieures seraient faites. En revanche, le requérant a préféré s’embarquer pendant plusieurs mois sans en informer personne, sans contacter la banque pour s’enquérir de la progression de l’exécution. Le requérant allègue qu’à la date de la notification, il était de résidence connue, à savoir au 11 rue Karagiannopoulou. Toutefois, il n’a pas communiqué cette adresse à la banque, comme il le devait, puisque l’adresse déclarée dans les contrats de prêt et celle où il avait été trouvé lors de la notification du procès verbal de saisie étaient différentes. A supposer même que la banque avait notifié l’acte à une des adresses mentionnées par le requérant, la notification aurait été faite par affichage à la porte puisque le requérant était absent et il n’avait pas de personnes cohabitant avec lui, comme il l’admet lui-même. Il s’ensuit que le rejet de son recours pour tardiveté était dû exclusivement au comportement du requérant, qui n’a pas fait preuve de la diligence nécessaire afin de préserver ses droits substantielles et de procédure.
Le requérant prétend que le rejet de son recours comme irrecevable n’a pas permis l’examen au fond de ses allégations et a ainsi «
légitimé
» la perte de sa propriété par une vente aux enchères qui a eu lieu à son insu. Il souligne qu’il avait conclu avec la banque un accord pour le règlement de sa dette et, en dépit de cet accord, la banque invita le notaire à rédiger le procès verbal de saisie. Le fait que la banque a omis de le lui notifier au 45 rue Diakou, adresse dont il avait informé la police ainsi que la compagnie maritime où il travaillait, ne lui a pas permis de prendre connaissance de la vente aux enchères et de régler sa dette ou d’exercer un recours conformément à l’article 933 du code de procédure civile, fondé sur la réalisation précipitée et illégale de ladite vente.
En ce qui concerne l’article 1 du Protocole n
o
1, le Gouvernement soulève d’abord une exception tirée de l’incompatibilité
ratione personae
dudit grief au regard de la Convention. Il soutient que la Banque agricole de Grèce fonctionne sous un régime relevant du droit privé et ne peut pas être considérée comme appartenant à l’Etat. Le fait que la totalité des actions de cette banque est détenue par l’Etat ne suffit pas à la différencier d’une banque privée. En outre, le Gouvernement allègue que le litige opposant le requérant à la banque était un litige entre particuliers qui ne peut pas engager la responsabilité de l’Etat.
Quant au bien-fondé, le Gouvernement note que la privation de la propriété du requérant a été réalisée conformément aux dispositions légales en vigueur. Ces dispositions sont édictées dans un but d’intérêt général, à savoir afin de garantir l’accélération des procédures d’exécution forcée et la sécurité juridique. Enfin, il n’aurait pas eu atteinte au juste équilibre à respecter entre les exigences de l’intérêt général et celle de la protection des droits fondamentaux du requérant
: celui-ci savait qu’une procédure d’exécution forcée était en cours contre lui et pouvait donc, en recourant au besoin à l’aide des spécialistes, prendre les mesures nécessaires pour l’éviter ou limiter ses effets.
Le requérant réfute l’argument du Gouvernement selon lequel la Banque agricole constituait une société anonyme
: en vertu de l’article 26 de la loi n
o
1914/1990, la transformation de ladite banque en une telle société devait avoir lieu après approbation de son statut par les ministres des Finances et de l’Agriculture
; ce statut devait être élaboré dans un délai de six mois à compter de la publication de cette loi, le 17 décembre 1990. Toutefois, la banque invita le notaire à procéder à la vente aux enchères le 24 mai 1991, c’est-à-dire avant la transformation de la banque en société anonyme. De plus, l’Etat continue à être l’actionnaire unique de cette banque et à conserver la totalité des privilèges qui lui avaient été accordés avant la transformation (article 26 § 4 de la loi n
o
1914/1990).
D’autre part, le requérant soutient que la privation de sa propriété est due au fait qu’en raison des manœuvres de la Banque agricole de Grèce, il n’a pas pu exercer ses droits afin d’éviter la vente aux enchères et à l’impossibilité d’avoir accès à un tribunal qui a rejeté son recours comme irrecevable.
La Cour estime que cette partie de la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
,
tous moyens de fond réservés.
Erik Fribergh
András Baka
Greffier
Président