A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 48391/99 și 48392/99 prezentate de Christos HATZITAKIS și de Primăriile din BLPAIKOS și MIKRA împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are sediul la mai 2000 într-o cameră compusă din A.B. Baka, președintele C.L. Rozakis, B. Conforti, G. Bonello, P. Lorenzen, E. Levits, A. Kovler, judecători și judecători E. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererile sus-menționate depuse la 10 mai 1999 și înregistrate la 28 mai 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Primul reclamant este un cetățean grec născut în 1938 și rezident în Salonic. Cea de-a doua și a treia recurentă sunt municipalități din regiunea Salonic și regrupează mai multe comune situate în apropierea aeroportului internațional Salonic. Cei trei solicitanți dețineau terenuri care au fost rechiziționate și expropriate pentru instalarea unui radar al aeroportului menționat. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către Me D. Nikopoulos, avocat în baroul din Salonic. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitanți, se pot rezuma după cum urmează. În 1995, primul reclamant a câștigat, pe teritoriul uneia dintre comunele reclamante, un teren de 8 073 m și din care o parte era arabilă și cealaltă împrejmuită cu măslini. Spre sfârșitul anului 1996, una dintre comunele solicitante a abordat problema instalației unui radar de la aeroportul Salonic și a invitat administrația să elaboreze un studiu privind riscurile pe care le implică radiația electromagnetică a radarului pentru mediul înconjurător și sănătatea locuitorilor localităților învecinate. În august 1997, Ministerul de Finanțe a solicitat, în conformitate cu legea, avizul consiliului municipal al uneia dintre municipalitățile solicitante pentru a efectua exproprierea unui sit care aparținea în parte municipalității și reclamantului, în scopul instalării radarului. Unele dintre comunele reclamante au ajuns la prefectura Salonic și au obținut o copie a următoarelor trei documente: : (a) decizia prefectului din Salonic, din 22 aprilie 1997, de aprobare a condițiilor privind protecția mediului pentru funcționarea radarului (în special în ceea ce privește exproprierea terenurilor situate într-un anumit perimetru al zonei în care ar trebui să se instaleze radarul), (b) un raport întocmit de un profesor al Școlii Politehnice din Salonic privind impactul instalării radarului asupra mediului și (c) un aviz al organizației din Salonic, din 21 martie 1997, având același obiect. La 26 august 1997, una dintre comunele reclamante a decis să desemneze un avocat și un expert (profesor la: Universitatea din Salonic), cu misiunea de a examina consecințele pe care le-ar implica instalarea radarului. La 16 septembrie 1997, aceeași municipalitate a decis să se opună exproprierii site-ului în litigiu și notafia această decizie la Ministerul Economiei. Între timp, expertul a concluzionat că standardele de securitate, astfel cum au fost stabilite în documentele menționate mai sus, nu au fost suficiente pentru a asigura protecția sănătății locuitorilor. La 30 octombrie și 2 decembrie 1997, municipalitățile solicitante și, respectiv, reclamantul au formulat în fața Consiliului de Stat o acțiune în anulare împotriva deciziei prefectului de la Salonic din 22 aprilie 1997. La 3 noiembrie 1997, Jurnalul Oficial a publicat o decizie comună a miniștrilor economiei și transporturilor și telecomunicațiilor, din 10 octombrie 1997, care ordonaa exproprierea terenurilor în cauză. La 2 decembrie 1997, cei trei solicitanți au sesizat Consiliul de Stat cu două acțiuni în anulare împotriva deciziei ministeriale comune. La 20 ianuarie 1998 și contrar dispozițiilor articolului 5 din Decretul legislativ nr. 797/1971 privind exproprierile (a se vedea partea B), Consiliul de Stat a stabilit încuviințarea cu privire la acțiunile menționate anterior la 8 mai 1998 și a pronunțat hotărârile sale la 25 septembrie 1998. Aceste hotărâri au fost vizate, după punerea lor la dispoziție, la 10 și 18 noiembrie 1998. La 17 decembrie 1997, reclamanții depuneseră la Consiliul de Stat patru cereri de suspendare a executării deciziei prefectului din 22 aprilie 1997, precum și a deciziei ministeriale comune din 3 noiembrie 1997. În aceeași seară, un avion ucrainean, din Odessa și din Salonic, s-a retras cu puțin timp înainte de aterizare. A doua zi, presa desemnează că este responsabil pentru acest accident, una dintre comunele reclamante și în special primarul acesteia, deoarece erau împotriva instalării radarului. La cauza a fost invocată în fața Parlamentului care a instituit o comisie de anchetă. La data de 30 decembrie 1997, ministrul de la mail-uri, amenajarea teritoriului și lucrări publice a adoptat o decizie prin care solicita un site de 20 907,94 m (inclusiv proprietățile reclamanților) pentru instalarea radarului. Împotriva acestei decizii, reclamanții au introdus în fața Consiliului de Stat, la 26 ianuarie 1998, două acțiuni în anulare și două cereri de suspendare a executării acesteia. La 27 ianuarie, Consiliul de Stat a stabilit la data de 8 mai 1998, aceeași dată care fusese deja stabilită pentru examinarea acțiunilor în anulare împotriva deciziei prefectului din 22 aprilie 1997. La 3 martie 1998 și în timp ce nicio continuare nu fusese acordată cererilor de suspendare a executării menționate anterior, echipele tehnice responsabile cu amenajarea site-ului radarului au ocupat-o pe aceasta, sub supravegherea forțelor de poliție, și au început lucrările care au continuat până în ziua în care Consiliul de Stat s-a pronunțat asupra acestor cereri. Această ocupație a stârnit un puternic protest în rândul locuitorilor comunelor în cauză. Reclamanții susțineau că lucrările au continuat într-un ritm foarte susținut, în scopul de a completa lucrarea înainte ca Consiliul de Stat să se pronunțe și astfel să facă ca cererile menționate anterior să nu se aplice. Cele șase cereri de suspendare a executării depuse de solicitanți fuseseră anexate la acțiunile în anulare și trimise spre examinare în același timp cu aceste acțiuni prin intermediul sesiunii plenare a Consiliului de Stat. Cu toate acestea, la 13 aprilie 1998, judecătorul raportor a informat reclamanții că aceste cereri vor fi examinate de Comisia de suspendare a Consiliului de Stat, la 15 aprilie. La 21 aprilie, comisia a respins cererile. ; Comisia a considerat că acoperirea spațiului aerian și siguranța zborurilor constituie un interes general major în comparație cu prejudiciul patrimonial suferit de solicitanți și având în vedere faptul că efectul prejudiciabil invocat pentru sănătatea locuitorilor presupune funcționarea radarului și nu simpla ocupare a forței de muncă pentru nevoile instalației. La 4 mai 1998, reclamanții au formulat o acțiune în anulare în fața Consiliului de Stat împotriva permisului de construcție emis de Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor pentru clădirea care găzduiește radarul. La 5 septembrie 1998, Consiliul de Stat a fixat la ședină la 2 februarie 1999, dar la această dată cauza a fost amânată la 20 aprilie 1999, apoi la 19 octombrie 1999. La 8 mai 1998, Consiliul de Stat a examinat acțiunile în anulare formulate de reclamanți. Aceștia au deținut, înainte și după repriză, o serie de legături scrise, precum și o mulțime de cunoștințe, pentru a demonstra că site-ul ales pentru instalarea radarului nu servește interesului general, în măsura în care alte site-uri, aparținând statului, ar fi mult mai adecvate din punct de vedere tehnic și alegerea lor ar economisi din fondurile publice care urmau să fie cheltuite pentru exproprieri. În special, reclamanții au susținut că exproprierile în litigiu ar trebui anulate având în vedere constatările pe care le-au realizat aceste expertize, și anume lipsa de interes public și eroarea în alegerea siturilor care au servit celui mai rău interes general invocat de către statul membru, subliniind totodată riscurile pe care le-ar genera radarul pentru sănătatea locuitorilor. La acea dată, lucrările pentru construcția clădirii care trebuia să găzduiască radarul erau deja finalizate. Prin șase hotărâri din 25 septembrie 1998 (n 3448/1998, 3451/1998 și 3455/1998 privind primul reclamant și n 3450/1998, 3452/1998 și 3454/1998 privind municipalitățile solicitante), Consiliul de Stat a respins acțiunile și s-a bazat pe elementele, în special studiile și expertizele efectuate și depuse la dosar de către administrație. În Hotărârea nr. 3448/1998 și în Hotărârea nr. 3450/1998 privind decizia prefectului din 22 aprilie 1997 (care a aprobat condițiile privind protecția mediului pentru funcționarea radarului), acesta afirma că nu era competent să controleze în profunzime aprecierea tehnică a administrației în domeniu. În Hotărârile sale nr. 3451/19998 și nr. 3452/1998 (privind decizia de expropriere), acesta se pronunță astfel: □ decizia atacată este suficient de motivată în ceea ce privește alegerea site-ului adecvat pentru instalarea radarului (...) și scopul de a pune în discuție aprecierea administrației cu privire la această alegere trebuie respins. În cazul în care nu există o legătură de cauzalitate între utilitatea publică și exproprierea terenului în cauză, se respinge ca inadmisibilă, deoarece aceste terenuri sunt situate (...) în locul ales pentru instalarea radarului. Având în vedere cele de mai sus nu a depășit limitele puterii discreționare a administrației (...) Consiliul de Stat a ales site-ul în cauză, în mai multe etape și în colaborare cu societatea care furnizase radarul, înainte de a alege site-ul în cauză, și-a ținut seama de cel care părea să răspundă nevoilor de funcționare eficientă a radarului. În cele din urmă, în Hotărârile sale nr. 3454/1998 și nr. 3455/1998 (privind rechiziția), Consiliul de Stat a afirmat că această rechiziție se justifica printr-o nevoie socială imperioasă, urgentă și provizorie și la care ar putea duce o măsură de expropriere în conformitate cu art. 17 din Constituție. În plus, aceasta a fost permisă în conformitate cu legislația relevantă, deoarece a avut loc pentru construirea unei lucrări finanțate printr-un program al comunităților europene limitat în timp. Consiliul de Stat a constatat că decizia de expropriere fusese luată și că acțiunea în anulare a reclamanților împotriva acesteia fusese respinsă. La 10 noiembrie 1998 a fost menționată hotărârea nr. 3448/1998, în Hotărârea nr. 3451/1998 și nr. 3455/1998, la 18 noiembrie 1998. La 26 martie Land, prevăzută inițial la 5 mai 1998, a fost amânată la 2 iunie 1998, apoi la 17 noiembrie 1998, 19 ianuarie 1999 și 9 februarie 1999. Prin hotărârea din 9 iunie 1999 (nr. 15111/1999), instanța menționată anterior a stabilit suma menționată anterior. Reclamanții primiseră deja ca urmare a rechiziționării proprietăților lor, primul 3 868 670 drahme (GRD) și al doilea 455 982 GRD. a fost de acord să plătească această sumă și n a fost de acord să nu facă recurs împotriva hotărârii Tribunalului de Mare Instană (Decizia din 29 noiembrie 1999 a Consiliului Juridic de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cu toate acestea, această sumă nu a fost plătită reclamanților, deoarece aceștia nu puteau fi încă recunoscuți titulari ai dreptului de proprietate în sensul articolului 24 alineatul (5) din Decretul legislativ nr. 797/1971 privind exproprierile. Într-adevăr, la 16 februarie 1998, reclamanții și-au depus titlurile de proprietate la Societatea pentru bunuri imobile de la Õ ï , iar la 25 ianuarie 2000 au solicitat eliberarea extraselor din cadastru necesare în scopul procedurii de recunoaștere a calității acestora de proprietari de . La 6 aprilie 2000, Société l'a informat pe reclamant că declarația suprafeței expropriate nu a avut încă loc și, prin urmare, comunicarea extraselor solicitate era imposibilă. În Grecia, operațiunile pentru stabilirea unui cadastru nu s-au încheiat încă. Dreptul intern relevant la art. 5 din Decretul legislativ nr. 797/1971 privind exproprierile La art. 5 din decretul menționat introduce termene foarte restrictive pentru examinarea de către Consiliu a unei acțiuni în anulare împotriva unei decizii de expropriere și, în special, pentru examinarea interesului general invocat pentru expropriere. (1) L. Expropriere este considerată ca fiind hotărâtă de la data publicării deciziei referitoare la aceasta în Jurnalul Oficial (...). (2) Acțiunea în anulare împotriva deciziei menționate anterior trebuie introdusă în fața Consiliului de Stat în termen de 30 de zile de la publicarea deciziei în Jurnalul Oficial. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata și de durata procedurii în fața Consiliului de Stat. În special, ei susțin că acesta nu examinează legalitatea deciziei comune a miniștrilor din 10 octombrie 1997, în termenele impuse de art. 5 din Decretul legislativ nr. 797/1971. În plus, cele trei cereri de suspendare a executării deciziei prefectului din 22 aprilie 1997, a deciziei din 22 aprilie 1997, precum și a deciziei de rechiziționare a terenului în cauză, au fost examinate și respinse numai la 15 și 21 aprilie 1998, în timp ce echipele tehnice începuseră lucrările la 3 martie 1998. În cele din urmă, la 8 mai 1998, când Consiliul de Stat a examinat cele trei acțiuni în anulare introduse de solicitanți, construcția clădirilor care urmau să găzduiască radarul era deja finalizată. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții invocă o privare de proprietate contrară acestui articol. Ei susțin că Consiliul de Stat a încălcat în mod deliberat dispozițiile articolului 5 din Decretul legislativ nr. 797/1971 și îi împiedică pe aceștia să beneficieze de instrumentele de securitate În plus, ei susțin că statul ocupă, de fapt, de peste doi ani, proprietățile lor fără să le plătească. Sumele pe care le-au primit deja în cadrul rechiziției nu ar constitui decât o fracțiune minimă din cele pe care tribunalul de mari instanțe din Salonic le stabilește pentru expropriere și pe care nu le-au atins încă decât dacă nu ar putea să le recunoască în justiție ca titulari de drepturi de proprietate intelectuală, iar această imposibilitate ar fi cauzată de existența unui cadastru în Grecia. În primul rând, Curtea consideră că este necesar să se examineze dacă municipalitățile solicitante au dreptul de a prezenta o cale de atac în temeiul articolului 34 din convenție. În temeiul acestei dispoziții Curtea poate fi sesizată cu privire la cererile formulate de orice persoană fizică, de orice organizație guvernamentală sau de orice grup de persoane fizice. Municipalitățile reclamante susțin că acestea ar exista cu mult înainte de crearea statului grec modern. Ele ar dispune de o proprietate atât publică (articolele 967 și 968 din Codul civil - proprietate de uz comun) cât și privată. Or, terenurile în litigiu făceau parte din proprietatea privată a comunelor, în măsura în care statul le-a tratat în mod direct în procedura de expropriere supusă examinării. Din acest motiv, acestea ar trebui considerate organisme neguvernamentale în sensul articolului 34 din Convenție. Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, autoritățile locale sunt organisme de drept public care exercită funcții oficiale care le sunt atribuite prin Constituție și prin lege. În mod evident, este vorba de organizații guvernamentale. Curtea reamintește în această privință că expresia În cazul în care există o repartizare descentralizată a competenței, aceasta desemnează orice autoritate națională care exercită funcții publice. De asemenea, municipalitățile solicitante nu pot fi considerate persoane sau grupuri de persoane în sensul articolului 34 din convenție. O astfel de interpretare nu ar fi compatibilă cu distincția dintre organizațiile neguvernamentale și persoanele sau grupurile de persoane fizice din această dispoziție. Prin urmare, cele două municipalități nu pot introduce o cerere în temeiul art. 34 din Convenție. În măsura în care aceasta este legată de acestea, aceasta este, prin urmare, incompatibilă rațională personae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. În ceea ce privește primul reclamant, Curtea nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea obiecțiunilor acestuia și consideră că este necesar să își aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECIDE DEJA CHETE nr. 48391/99 și nr. 48392/99. Erik Fribergh Andras B. Baka Modululer Președinte
de la requête n° 48391/99 et 48392/99
présentée par Christos HATZITAKIS et les Mairies de THERMAIKOS et MIKRA
contre Grèce
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le
18
mai
2000 en une chambre composée de
M.
A.B. Baka,
président
,
M.
C.L. Rozakis,
M.
M.
M.
M.
M.
juges
,
et de
M.
greffier
de section
,
Vu les requêtes susmentionnées introduites le 10
Mai
1999 et enregistrées le 28
mai
1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le premier requérant est un ressortissant grec né en 1938 et résidant à Thessalonique. La deuxième et troisième requérante sont des municipalités de la région de Thessalonique et qui regroupent plusieurs communes situées à proximité de l’aéroport international de Thessalonique. Les trois requérants possédaient des terrains qui furent réquisitionnés et expropriés pour l’installation d’un radar dudit aéroport. Ils sont représentés devant la Cour par Me D. Nikopoulos, avocat au barreau de Thessalonique.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
En 1995, le premier requérant acquit, sur le territoire d’une des communes requérantes, un terrain de 8 073 m
2
et dont une partie était arable et l’autre plantée avec des oliviers.
Vers la fin de l’année 1996, une des communes requérantes s’intéressa à la question de l’installation d’un radar de l’aéroport de Thessalonique et invita l’administration à élaborer une étude concernant les risques qu’allait engendrer la radiation électromagnétique du radar pour l’environnement et la santé des habitants des communes avoisinantes.
En août 1997, le ministère des Finances sollicita, conformément à la loi, l’avis du conseil municipal d’une des communes requérantes afin de procéder à l’expropriation d’un site appartenant en partie à la commune et en partie au requérant, aux fins de l’installation du radar.
Certaines des communes requérantes s’adressèrent alors à la préfecture de Thessalonique et obtinrent la communication d’une copie des trois documents suivants
: a) la décision du préfet de Thessalonique, du 22 avril 1997, approuvant les conditions relatives à la protection de l’environnement pour le fonctionnement du radar (parmi lesquelles figurait l’expropriation des terrains situés dans un certain périmètre de l’endroit où devrait s’installer le radar), b) un rapport établi par un professeur de l’École polytechnique de Thessalonique et relatif aux incidences de l’installation du radar sur l’environnement et c) un avis de l’Organisme de Thessalonique, du 21 mars 1997, ayant le même objet.
Le 26 août 1997, l’une des communes requérantes décida de désigner un avocat et un expert (professeur à l’Université de Thessalonique) avec pour mission d’examiner les conséquences qu’entraînerait l’installation du radar. Le 16 septembre 1997, la même commune décida de s’opposer à l’expropriation du site litigieux et notifia cette décision au ministère de l’Économie. Entre-temps l’expert avait conclu que les standards de sécurité, tels qu’avaient été établis dans les documents précités, n’étaient pas suffisants pour assurer la protection de la santé des habitants.
Le 30 octobre et 2 décembre 1997, les communes requérantes et le requérant respectivement formèrent devant le Conseil d’État un recours en annulation contre la décision du préfet de Thessalonique, du 22 avril 1997.
Le 3 novembre 1997, le Journal officiel publia une décision commune des ministres de l’Économie et des Transports et Télécommunications, du 10 octobre 1997, qui ordonnait l’expropriation des terrains litigieux.
Le 2 décembre 1997, les trois requérants saisirent le Conseil d’État de deux recours en annulation contre la décision ministérielle commune.
Le 20 janvier 1998 et contrairement aux dispositions de l’article 5 du décret législatif n° 797/1971 relatif aux expropriations (voir partie B), le Conseil d’État fixa l’audience concernant les recours susmentionnés au 8 mai 1998 et rendit ses arrêts le 25 septembre 1998. Ces arrêts furent visées, après leur mise au net, les 10 et 18 novembre 1998.
Le 17 décembre 1997, les requérants avaient déposé auprès du Conseil d’État quatre demandes visant à obtenir un sursis à l’exécution de la décision du préfet, du 22 avril 1997, et de la décision ministérielle commune, du 3 novembre 1997.
Le soir même de cette date, un avion ukrainien, en provenance d’Odessa et à destination de Thessalonique, s’écrasa peu avant d’atterrir. Le lendemain, la presse désigna comme responsable de cet accident l’une des communes requérantes et en particulier le maire de celle-ci car ils s’étaient opposés à l’installation du radar. L’affaire fut invoquée devant le Parlement qui ordonna l’institution d’une commission d’enquête.
Le 30 décembre 1997, le ministre de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics adopta une décision par laquelle il réquisitionnait un site de 20 907,94 m
2
(comprenant les propriétés des requérants) pour les besoins de l’installation du radar.
Contre cette décision, les requérants introduisirent devant le Conseil d’État, le 26 janvier 1998, deux recours en annulation et deux demandes tendant au sursis à exécution de celle-ci. Le 27 janvier, le Conseil d’État fixa l’audience au 8 mai 1998, la même date que celle qui avait déjà été fixée pour l’examen des recours en annulation contre la décision du préfet du 22 avril 1997.
Le 3 mars 1998 et alors qu’aucune suite n’avait été donnée aux demandes de sursis à exécution précitées, les équipes techniques chargées d’aménager le site du radar occupèrent celui-ci, sous la surveillance des forces de police, et commencèrent les travaux qui se prolongèrent jusqu’au jour où le Conseil d’État se prononça sur lesdites demandes. Cette occupation suscita une vive protestation parmi les habitants des communes concernées. Les requérants allèguent que les travaux se poursuivirent à un rythme très soutenu dans le but de compléter l’ouvrage avant que le Conseil d’État ne se prononce et rendre ainsi sans objet les demandes susmentionnées.
Les six demandes de sursis à exécution introduites par les requérants avaient été jointes aux recours en annulation et renvoyés pour examen en même temps que ces recours par la formation plénière du Conseil d’État. Toutefois, le 13 avril 1998, le juge rapporteur informa les requérants que ces demandes seraient examinées par la commission des sursis du Conseil d’État, le 15 avril. Le 21 avril, ladite commission rejeta les demandes
; elle considéra que la couverture de l’espace aérien et la sécurité de vols constituait un intérêt général majeur comparé au préjudice patrimonial subi par les requérants et compte tenu du fait que l’effet préjudiciable allégué à la santé des habitants présuppose le fonctionnement du radar et non la simple occupation pour les besoins de l’installation.
Le 4 mai 1998, les requérants formèrent un recours en annulation devant le Conseil d’État contre le permis de construire délivré par le ministère des Transports et Télécommunications pour le bâtiment qui abriterait le radar. Le 5 septembre 1998, le Conseil d’État fixa l’audience au 2 février 1999, mais à cette date l’affaire fut ajournée au 20 avril 1999, puis au 19 octobre 1999.
Le 8 mai 1998, le Conseil d’État examina les recours en annulation formés par les requérants. Ceux-ci déposèrent, avant et après l’audience, une série d’observations écrites ainsi qu’un grand nombre d’expertises afin de démontrer que le site choisi pour l’installation du radar ne servait pas l’intérêt général, dans la mesure où d’autres sites, appartenant à l’Etat, seraient beaucoup plus appropriés d’un point de vue technique et leur choix économiserait les deniers publics qu’allaient être dépensés pour les expropriations. En particulier, les requérants soutenaient que les expropriations litigieuses devaient être annulées compte tenu des constats auxquels parvenaient ces expertises, à savoir l’absence d’utilité publique et l’erreur dans le choix des sites qui servait au pire l’intérêt général allégué par l’Etat. Ils soulignaient aussi les risques que le radar engendrerait pour la santé des habitants.
A cette date, les travaux pour la construction du bâtiment devant abriter le radar étaient déjà terminés.
Par six arrêts du 25 septembre 1998 (n
os
3448/1998, 3451/1998 et 3455/1998 concernant le premier requérant et n
os
3450/1998, 3452/1998 et 3454/1998 concernant les municipalités requérantes), le Conseil d’État rejeta les recours. Il se fonda sur les éléments, notamment les études et expertises effectuées et versés au dossier par l’administration.
Dans ses arrêts n° 3448/1998 et n° 3450/1998 concernant la décision du préfet du 22 avril 1997 (qui approuvait les conditions relatives à la protection de l’environnement pour le fonctionnement du radar), il affirmait qu’il n’était pas compétent pour contrôler en profondeur l’appréciation technique portée par l’administration en la matière.
Dans ses arrêts n° 3451/19998 et n° 3452/1998 (concernant la décision d’expropriation), il se prononça ainsi
: «
la décision attaquée est suffisamment motivée quant au choix du site appropriée pour l’installation du radar (…) et le grief visant à mettre en cause l’appréciation de l’administration concernant ce choix doit être rejeté. L’allégation selon laquelle il n’y a pas de lien de causalité entre l’utilité publique et l’expropriation des terrains litigieux doit être rejetée comme irrecevable car ces terrains sont situés (…) à l’endroit choisi pour l’installation du radar. Compte tenu de ce qui précède il n’y a pas eu dépassement des limites du pouvoir discrétionnaire de l’administration (…)
». Le Conseil d’État releva qu’avant de choisir le site litigieux, la Direction de l’aviation civile avait procédé, en plusieurs étapes et en collaboration avec la société qui avait fourni le radar, à l’examen des huit sites différents et avait retenu celui qui lui paraissait répondre aux besoins du fonctionnement efficace du radar.
Enfin, dans ses arrêts n° 3454/1998 et n° 3455/1998 (concernant la réquisition), le Conseil d’État affirma que ladite réquisition se justifiait par un besoin social impérieux, urgent et provisoire et à laquelle pourrait porter remède une mesure d’expropriation conformément à l’article 17 de la Constitution. De plus, elle était permise selon la législation pertinente, car elle avait eu lieu pour la construction d’un ouvrage financé par un programme des communautés européennes limité dans le temps. Le Conseil d’État constata que la décision d’exproprier avait été prise et que le recours en annulation des requérants contre celle-ci avait été rejetée.
L’arrêt n° 3448/1998 fut visé, après sa mise au net, le 10 novembre 1998. Les arrêts n° 3451/1998 et n° 3455/1998, le 18 novembre 1998.
Le 26 mars 1998, l’Etat invita le tribunal de grande instance de Thessalonique de fixer un montant unitaire provisoire au mètre carré pour l’indemnité. L’audience, initialement prévue au 5 mai 1998, fut reportée au 2 juin 1998, puis aux 17 novembre 1998, 19 janvier 1999 et 9 février 1999. Par un jugement du 9 juin 1999 (n° 15111/1999), ledit tribunal fixa le montant susmentionné. Les requérants avaient déjà reçu au titre de la réquisition de leurs propriétés, le premier 3 868 670 drachmes (GRD) et la seconde 455 982 GRD.
l’Etat accepta de verser ce montant et n’interjeta pas appel contre le jugement du tribunal de grande instance (décision du 29 novembre 1999 du Conseil juridique de l’Etat, approuvée par le ministre de l’Économie le 21 décembre 1999).
Toutefois, ce montant ne fut pas payé aux requérants car ceux-ci ne pouvaient pas encore être reconnus titulaires de l’indemnité au sens de l’article 24 § 5 du décret législatif n° 797/1971 relatif aux expropriations. En effet, le 16 février 1998, les requérants avaient déposé leurs titres de propriété à la Société des biens immobiliers de l’Etat et le 25 janvier 2000 avaient demandé la délivrance des extraits du cadastre nécessaires pour les besoins de la procédure de reconnaissance de leur qualité de titulaires de l’indemnité.
Le 6 avril 2000, ladite Société informa les requérants que le relevé de la superficie expropriée n’avait pas encore eu lieu et que, par conséquent, la communication des extraits sollicités était impossible. En Grèce, les opérations pour l’établissement d’un cadastre ne sont pas encore terminées.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 5 du décret législatif n° 797/1971 relatif aux expropriations
L’article 5 dudit décret instaure des délais très restrictifs pour l’examen par le Conseil d’État d’un recours en annulation contre une décision d’expropriation et notamment pour l’examen de l’intérêt général invoqué pour procéder à une expropriation. En particulier, cet article est ainsi libellé
:
«
1.L’expropriation est considérée comme décidée à compter de la publication de la décision y relative dans le Journal officiel (…).
2.Le recours en annulation contre la décision susmentionné doit être introduit devant le Conseil d’État dans un délai de trente jours à compter de la publication de la décision dans le Journal officiel. L’audience doit avoir lieu, au plus tard, soixante jours après l’introduction du recours auprès du greffe et l’arrêt rendu dans un délai de trente jours à compter de l’audience.
»
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée et de l’iniquité de la procédure devant le Conseil d’État. En particulier, ils allèguent que celui-ci n’examina pas la légalité de la décision commune des ministres, du 10 octobre 1997, dans les délais imposés par l’article 5 du décret législatif n° 797/1971. De plus, les trois demandes de surseoir à l’exécution de la décision du préfet, du 22 avril 1997, de la décision d’exproprier et de la décision de réquisitionner les terrains litigieux, ne furent examinées et rejetées que les 15 et 21 avril 1998, alors que les équipes techniques avaient commencé les travaux le 3 mars 1998. Enfin, le 8 mai 1998, lorsque le Conseil d’État examina les trois recours en annulation introduits par les requérants, la construction des bâtiments devant abriter le radar était déjà terminée.
2.
Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1, les requérants allèguent une privation de leur propriété contraire à cet article. Ils soutiennent que le Conseil d’État a délibérément méconnu les dispositions de l’article 5 du décret législatif n° 797/1971 et empêcher ceux-ci de bénéficier des «
soupapes de sûreté
» qu’offre cette disposition afin de contester l’utilité publique de l’expropriation. Ils affirment en outre que l’Etat occupe en fait, depuis plus des deux ans, leurs propriétés sans les avoir indemnisés. Les sommes qu’ils ont déjà reçu au titre de la réquisition ne constitueraient qu’une fraction minime de celles que le tribunal de grande instance de Thessalonique fixa pour l’expropriation et qu’ils n’ont pas encore toucher faute de pouvoir faire reconnaître en justice leur qualité de titulaires de l’indemnisation. Or cette impossibilité serait due à l’inexistence d’un cadastre en Grèce.
1.
En premier lieu, la Cour estime qu’il y a lieu d’examiner si les municipalités requérantes jouissent du droit de présenter une requête en vertu de l’article 34 de la Convention. Aux termes de cette disposition la Cour peut être saisie des requêtes émanant de toute personne physique, toute organisation non gouvernementale ou tout groupe de particuliers.
Les communes requérantes soutiennent qu’elles existeraient bien avant la création de l’Etat grec moderne. Elles disposeraient d’une propriété tant publique (articles 967 et 968 du code civil - propriété à usage commun) que privée. Or les terrains litigieux faisaient partie de la propriété privée des communes, dans la mesure où l’Etat les traita à l’instar d’un simple particulier dans la procédure d’expropriation sous examen. Pour cette raison, elles devraient être considérées comme des organismes non gouvernementaux au sens de l’article 34 de la Convention.
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, les collectivités locales sont des organismes de droit public qui exercent des fonctions officielles qui leur sont attribuées par la Constitution et par la loi. De toute évidence il s’agit donc d’organisation gouvernementales. La Cour rappelle à cet égard que l’expression «
organisation gouvernementale
» ne saurait désigner en droit international exclusivement le Gouvernement ou les organismes centraux de l’Etat. Là où il existe une répartition décentralisée du pouvoir elle désigne toute autorité nationale qui exerce des fonctions publiques. Les municipalités requérantes ne sauraient non plus être considérées comme des personnes ou des groupes de particuliers au sens de l’article 34 de la Convention. Une telle interprétation ne serait pas compatible avec la distinction qui est faite dans cette disposition entre, d’une part, les organisations non gouvernementales et, d’autre part, les personnes ou groupes de particuliers.
Il s’ensuit que les deux municipalités ne peuvent pas introduire une requête fondée sur l’article 34 de la Convention. La requête, pour autant qu’elle émane de celles-ci, est par conséquent incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4 de celle-ci.
2.
En ce qui concerne le premier requérant, la Cour n’est pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité des griefs de celui-ci et juge nécessaire de porter sa requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son Règlement intérieur.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
N° 48391/99 et N° 48392/99.
l’examen des griefs du premier requérant concernant les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n° 1.
pour le surplus.
Erik Fribergh
Andras B. Baka
Greffier
Président