AFFAIRE HATZITAKIS c. GRECE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 48392/99) îndreptată împotriva Republicii Elene și pe care un resortisant al acestui Stat, Christos Hatzitakis („reclamantul"), a sesizat Curtea la 10 mai 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat în fața Curții de Doamna D. Nikopoulos, avocat la Thessalonique. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegatul agentului seu, Domnul S. Spyropoulos, assessor lângă Consiliul Juridic al Statului și Domnul I. Bakopoulos, auditor lângă Consiliul Juridic al Statului.

Reclamantul susținea în special o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Cererea a fost repartizată primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 12 aprilie 2001, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament). PE FAPT

Către sfârșitul anului 1996, comuna Perea s-a interesat de chestiunea instalării unui radar al aeroportului Thessalonique și a invitat administrația să elaboreze o studiu privind riscurile pe care le va genera radiația electromagnetică a radarului pentru mediu și sănătatea habitants ale comunelor învecinate.

În august 1997, Ministerul Finanțelor a solicitat, în conformitate cu legea, avizul consilului municipal al comunei pentru a proceda la exproprierea unui site, aparținând parțial comunei și parțial reclamantului, pentru instalarea radarului.

Unele comune s-au adresat apoi prefecturii Thessalonique și au obținut comunicarea unei copii a următoarelor trei documente: a) decizia prefectului Thessalonique, din 22 aprilie 1997, aprobând condițiile privind protecția mediului pentru funcționarea radarului (printre care figurează exproprierea terenurilor situate într-un anumit perimetru al locului unde urma să se instaleze radul), b) un raport redactat de un profesor al Școlii Politehnice Thessalonique și privind incidența instalării radarului asupra mediului și c) o opinie a Organului Thessalonique, din 21 martie 1997, având același obiect.

La 26 august 1997, comuna Perea a decis să numească un avocat și un expert (profesor la Universitatea Thessalonique) cu misiunea de a examina consecințele pe care le va determina instalarea radarului. La 16 septembrie 1997, aceeași comună a decis să se opună exproprierii sitului litigios și a notificat această decizie Ministerului Economiei. Între timp, expertul a concluzionat că standardele de siguranță, în forma în care au fost stabilite în documentele citate anterior, nu au fost suficiente pentru a asigura protecția sănătății habitants.

La 30 octombrie și 2 decembrie 1997, comuna și reclamantul respectiv au format în fața Consilului de Stat un recurs de anulare împotriva deciziei prefectului Thessalonique, din 22 aprilie 1997.

La 3 noiembrie 1997, Jurnalul Oficial a publicat o decizie comună a miniștrilor Economiei și Transporturilor și Telecomunicațiilor, din 10 octombrie 1997, care a ordonat exproprierea terenurilor litigioase.

La 2 decembrie 1997, comuna și reclamantul au sesizat Consilul de Stat cu două recururi de anulare împotriva deciziei ministeriale comune.

La 20 ianuarie 1998 și contrar dispozițiilor articolului 5 din decretul legislativ nr. 797/1971 privind exproprierile (paragraf 39 mai jos), Consilul de Stat a fixat ședința privind recursurile mai sus menționate pentru 8 mai 1998 și a pronunțat hotărâri la 25 septembrie 1998. Aceste hotărâri au fost vidate, după redactare, la 10 și 18 noiembrie 1998.

La 17 decembrie 1997, comuna și reclamantul au depus în fața Consilului de Stat patru cereri cu scopul de a obține o suspendare a executării deciziei prefectului din 22 aprilie 1997 și a deciziei ministeriale comune din 3 noiembrie 1997. Reclamantul invoca riscul unui prejudiciu ireversibil pe care-l va cauza instalarea radarului, în special riscul de distrugere a unei maslinetii, a unei plantații de grâu și a proprietății adiacente. El sublinia de asemenea repercusiunile nefavorabile ale acestei instalări asupra mediului și sănătății habitants ai regiunii.

Seara aceleiași zile, 17 decembrie 1997, un avion ucrainean, provenind din Odesa și cu destinația Thessalonique, s-a prăbușit la scurt timp înainte de aterizare. Ziua următoare, presa a desemnat ca responsabil de acest accident comuna și în special primarul acesteia, pentru că s-au opus instalării radarului. Chestiunea a fost ridicată în fața Parlamentului care a ordonat instituirea unei comisii de investigație.

La 30 decembrie 1997, ministrul Mediului, Amenajării Teritoriului și Lucrărilor Publice a adoptat o decizie prin care cerea un site de 20 907,94 m2 (cuprindând proprietățile comunei și ale reclamantului) pentru nevoile instalării radarului.

Împotriva acestei decizii, comuna și reclamantul au introdus în fața Consilului de Stat, la 26 ianuarie 1998, două recururi de anulare și două cereri tinzând la suspendarea executării acesteia. La 27 ianuarie, Consilul de Stat a fixat ședința pentru 8 mai 1998, dată identică cu cea fixată anterior pentru examinarea recursurilor de anulare împotriva deciziei prefectului din 22 aprilie 1997. La 16 februarie 1998, reclamantul a depus în fața Societății Bunurilor Imobile ale Statului titlurile de proprietate a terenului săhiin scopul recunoașterii calității de ayant-droit al indemnizației. Această Societate a dat sarcina unuia din agenții ei să finalizeze procedura necesară într-un termen de patru luni.

La 24 februarie 1998, Statul a depus în fața Casei de Depozite și Împrumuturi suma de 3 868 670 GRD ca indemnizație pentru cererea și distrugerea maslinetii reclamantului.

La 3 martie 1998, și în timp ce nicio urmare nu fusese dată cererilor de suspendare a executării citate anterior, echipele tehnice încărcate cu amenajarea sitului radarului l-au ocupat, sub supravegherea forțelor de poliție, și au început lucrările care s-au prelungit până la ziua în care Consilul de Stat s-a pronunțat asupra cererilor. Această ocupare a provocat o vie protestă în rândul habitantes comunelor interesate. Reclamantul susține că lucrările s-au continuat la ritm foarte susținut cu scopul de a termina lucrarea înainte ca Consilul de Stat să se pronunțe și a face astfel fără obiect cererile formulate.

Cele șase cereri de suspendare a executării introduse de reclamant și comună au fost unite la recursurile de anulare și trimise pentru examinare, în același timp cu recursurile de anulare de către formația plenară a Consilului de Stat. Cu toate acestea, la 13 aprilie 1998, judecătorul referent a informat părțile că cererile de suspendare a executării vor fi examinate de comisia de suspendări a Consilului de Stat, la 15 aprilie. La 21 aprilie, comisia a respins cererile; ea a considerat inter alia că acoperirea spațiul aerian și siguranța zborurilor constituiau un interes general major comparat cu prejudiciul patrimonial suferit de reclamanți.

La 4 mai 1998, reclamantul și comuna au format un recurs de anulare în fața Consilului de Stat împotriva permisului de construire emis de Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor pentru clădirea care urma să adăpostească radarrul. La 5 septembrie 1998, Consilul de Stat a fixat ședința pentru 2 februarie 1999, dar la această dată cauza a fost aminată la 20 aprilie 1999, apoi la 19 octombrie 1999.

La 8 mai 1998, Consilul de Stat a examinat recursurile de anulare. Reclamantul și comuna au depus, înainte și după ședință, o serie de observații scrise precum și un număr mare de expertize pentru a demonstra că situll ales pentru instalarea radarului nu servia interesul general, în măsura în care alte situri, aparținând Statului, ar fi fost mult mai potrivite dintr-o perspectivă tehnică și alegerea lor ar fi fost mai economică pentru banii publici destinați indemnizării exproprierilor. În special, susțineau că exproprierile litigioase trebuie anulate, ținând cont de concluziile la care ajungeau aceste expertize, și anume absența utilității publice și eroarea în alegerea siturilor care serveau interesul general invocat de Stat. Subliniiau de asemenea riscurile pe care le va genera radarul pentru sănătatea habitants.

La această dată, lucrările pentru construcția clădirii destinate să adăpostească radarrul erau deja finalizate.

Prin șase hotărâri din 25 septembrie 1998 (nrele 3448/1998, 3451/1998 și 3455/1998 privind reclamantul și nrele 3450/1998, 3452/1998 și 3454/1998 privind comuna), Consilul de Stat a respins recursurile. S-a bazat pe elemente, în special studii și expertize efectuate și versate la dosar de administrație.

În hotărârile sale nrele 3448/1998 și 3450/1998 privind decizia prefectului din 22 aprilie 1997 (care aproba condițiile privind protecția mediului pentru funcționarea radarului), Consilul de Stat afirma că nu era competent să controleze în profunzime aprecierea tehnică făcută de administrație în materia aceasta.

În hotărârile sale nrele 3451/1998 și 3452/1998 (privind decizia de expropriare), Consilul de Stat s-a pronunțat în felul următor: „decizia atacată este suficient motivată privind alegerea sitului potrivit pentru instalarea radarului (...) și pretenția tendintă la contestarea aprecierii administrației privind această alegere trebuie respinsă. Afirmația potrivit căreia nu există legătură de cauzalitate între utilitatea publică și exproprierea terenurilor litigioase trebuie respinsă ca inadmisibilă pentru că aceste terenuri sunt situate (...) la locul ales pentru instalarea radarului. Ținând cont de cele anterioare nu a existat depășire a limitelor puterii discreționare a administrației (...)". Consilul de Stat a observat că înainte de a alege situll litigios, Hotărârea Aviației Civile a procedat, în mai multe etape și în colaborare cu societatea care furnizase radarrul, la examinarea a opt situri diferite și alegeseacela care i se părea răspund criteriilor unui funcționament eficace al radarului.

În sfârșit, în hotărârile sale nrele 3454/1998 și 3455/1998 (privind cererea), Consilul de Stat a afirmat că cererea se justifica printr-o nevoie socială imperioasă, urgentă și provizoriu și la care ar putea remedia o măsură de expropriare în conformitate cu art. 17 din Constituție. De asemenea, era permisă potrivit legislației relevante, pentru că a avut loc pentru construcția unei lucrări finanțate de un program al Comunităților Europene limitat în timp. Consilul de Stat a constatat că decizia de a expropria a fost luată și că recursul de anulare al reclamanților împotriva acesteia a fost respins.

Hotărârea nr. 3448/1998 a fost certificată conformă, după redactare, la 10 noiembrie 1998. Hotărârile nrele 3451/1998 și 3455/1998, la 18 noiembrie 1998.

La 26 martie 1998, Statul a invitat tribunalul de primă instanță din Thessalonique să fixeze un montant unitar provizoriu pe metru pătrat pentru indemnitate. Ședința, inițial prevăzută pentru 5 mai 1998, a fost amânată la 2 iunie 1998, apoi la 17 noiembrie 1998, 19 ianuarie 1999 și 9 februarie 1999. Printr-o sentință din 9 iunie 1999 (nr. 15111/1999), tribunalul citat a fixat montantul indemnității la 80 730 000 GRD.

Statul a acceptat să verseze acest montant și nu a interjetat apel împotriva sentinței tribunalului de primă instanță (decizia din 29 noiembrie 1999 a Consilului Juridic al Statului, aprobată de ministrul Economiei la 21 decembrie 1999).

Cu toate acestea, acest montant nu a fost versat reclamantului și comunei, pe motiv că aceștia nu puteau la acest stadiu fi recunoscuți ca titulari ai indemnității în sensul articolului 24 § 5 din decretul legislativ nr. 797/1971 privind exproprierile. Într-adevăr, la 16 februarie 1998, aceștia și-au depus titlurile de proprietate la Societatea Bunurilor Imobile ale Statului și la 25 ianuarie 2000, au cerut eliberarea extraselor planului cadastral necesare nevoilor procedurii de recunoaștere a calității de titulari ai indemnității.

La 6 aprilie 2000, Societatea citate a informat reclamantul și comuna că ridicarea suprafeței exproprierte nu a avut loc încă și că, prin urmare, comunicarea extraselor solicitate tribunalului, în scopul recunoașterii calității de ayant-droit al indemnității, era imposibilă.

La 24 mai 2000, reclamantul a introdus un recurs de anulare împotriva deciziei din 6 aprilie 2000, invocând refuzul Societății Bunurilor Imobile ale Statului de a-i comunica, pentru nevoile recunoașterii calității de titular al indemnizării, extrasele planului cadastral și faptul de a lua, în termenele cerute de legea nr. 2690/1999 și decretul nr. 18/1989, măsurile necesare în acest scop. Ședința, inițial prevăzută pentru 27 februarie 2001, a fost amânată la 12 iunie 2001 apoi la 25 septembrie 2001.

La 6 decembrie 2000, reclamantul a invitat din nou Societatea să-i comunice extrasele solicitate. Printr-o scrisoare din 7 decembrie 2000, această Societate a comunicat extrasele reclamantului, dar l-a informat că investigația privind existența potențială a drepturilor de proprietate ale Statului asupra proprietăților litigioase nu era încă finalizată. La 28 martie 2001, reclamantul s-a adresat din nou acestei societăți, dar aceasta a reitesat că investigația nu era încă realizată.

La 27 noiembrie 2000, ministrul Transporturilor depusese în fața Casei de Depozite și Împrumuturi indemnitatea fixată prin sentința din 9 iunie 1999.

După finalizarea investigației, Societatea Bunurilor Imobile ale Statului a comunicat dosarul tribunalului de primă instanță din Thessalonique și l-a invitat să angajeze procedura de recunoaștere a calității de proprietar. Tribunalul a fixat ședința pentru 3 iulie 2001. Printr-o hotărâre nr. 25249/2001 din 19 septembrie 2001, tribunalul a recunoscut reclamantul proprietar al terenului litigios și deci ayant-droit al indemnității fixate pentru expropriare.

Reclamantul subliniază în special că afectarea dreptului seu la respectarea bunurilor rezultă din privarea de proprietate timp de patruzeci și trei de luni fără indemnitate. El reproșează administrației că a recurs în speța aceasta la subterfugii pentru a evita plata unei indemnități pentru exproprierea pe care o ordonase în noiembrie 1997.

Guvernul subliniază că proprietatea reclamantului a fost aleasă pentru instalarea unui radar destinat să asigure siguranța zborurilor plecând și sosind la aeroportul Thessalonique. Privarea de folosire a acestei proprietăți pentru un anumit timp, prin intermediul unei cereri, este prevăzută de Constituție și legislația internă relevantă în cazul existenței unei nevoi sociale imperioase care nu poate fi imediat servită de o procedură de expropriare deja angajată.

În speța aceasta, cererea litigioas constituia o sarcină temporară asupra proprietății reclamantului (pentru că valabilă până la 31 decembrie 2000) în scop de interes public, siguranța zborurilor. Caracterul temporar al acestei măsuri nu a determinat o privare de proprietate, atât mai mult cu cât autoritățile competente alocară reclamantului o indemnitate pentru privarea de folosire a acestei proprietăți, fixată la 3 800 265 GRD și depusă la Casa de Depozite și Împrumuturi, de unde reclamantul o putea retrage în orice moment, fără nicio condiție.

Guvernul susține în plus că expropriarea a fost pronunțată prin decizie a miniștrilor Economiei și Transporturilor și Telecomunicațiilor, din 10 octombrie 1997, și a fost realizată în conformitate cu cerințele dreptului intern relevant. La 27 noiembrie 2000, ministrul Transporturilor și Telecomunicațiilor a anunțat că indemnitatea fixată prin sentința nr. 15111/1999 a tribunalului de primă instanță din Thessalonique fusese depusă la Casa de Depozite și Împrumuturi. La 19 septembrie 2001, tribunalul de primă instanță din Thessalonique a recunoscut reclamantul ayant-droit al indemnității fixate. În consecință, reclamantul poate în orice moment, și pe baza prezentării acestei hotărâri Casei de Depozite și Împrumuturi, retrage indemnitatea.

Curtea observă mai întâi că, la 19 septembrie 2001, tribunalul de primă instanță a recunoscut reclamantul ca ayant-droit al indemnității fixate pentru expropriare și că acesta poate în orice moment să încaseze această indemnitate depusă la Casa de Depozite și Împrumuturi. Situația de care se plânge reclamantul aparține deci primei fraze din primul paragraf al articolului 1.

Incontestabil, reclamantul a fost privat de proprietatea sa în conformitate cu dispozițiile decretului nr. 797/1971, în scopul construcției unui radar care trebuia să servească aeroportului internațional Thessalonique, și exproprierea urmărea deci un scop legitim de utilitate publică.

Cu toate acestea, Curtea observă că exproprierea în cauză a fost hotărâtă la 3 noiembrie 1997 și că reclamantul și-a depus titlurile în scopul recunoașterii calității de proprietar al terenului expropriat la 16 februarie 1998. Când tribunalul de primă instanță din Thessalonique a fixat indemnitatea, la 9 iunie 1999, această procedură de recunoaștere nu fusese încă începută. La 6 aprilie 2000, Societatea Bunurilor Imobile ale Statului, sesizată de reclamant, l-a informat că ridicarea topografică a terenului nu fusese încă efectuată. Abia la 29 martie 2001 această Societate a finalizat dosarul și l-a trimis tribunalului de primă instanță, care s-a pronunțat asupra calității de proprietar a reclamantului la 19 septembrie 2001. Curtea nu pierde din vedere că la această dată prezenta cerere fusese deja declarată admisibilă de Curte.

Curtea reamintește că datorită inexistenței unui cadastru în această regiune a Greciei, autoritățile nu aveau posibilitatea să elucideze imediat chestiunea existenței potențiale a drepturilor de proprietate ale Statului asupra terenului litigios. Ele trebuiau deci să recurgă la procedura complexă prevăzută în acest scop de decretul nr. 797/1971. În plus, Curtea observă că art. 17 § 2 din Constituție dispune că „Nimeni nu este privat de proprietate decât pentru motiv de utilitate publică dovedit corespunzător, în cazurile și în maniera prevăzute de lege, și întotdeauna cu condiția unei indemnități anterioare și complete, care trebuie să corespundă valorii bunului expropriat la momentul ședinței în fața tribunalului asupra fixării provizorii."

Curtea consideră că utilizarea nejudiciară a acestei proceduri de recunoaștere a ayant-droit al unei indemnități poate determina situații incompatibile cu art. 17 § 2 din Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În hotărârea Tsirikakis c. Grecia (din 17 ianuarie 2002, nr. 46355/99), Curtea constatase o încălcare a articolului 1, bazindu-se esențial pe lungimea excesivă a acestei proceduri. Dacă este adevărat că lungimea procedurilor nu a fost aceeași în speța aceasta, rămâne totuși faptul că reclamantul trebuie să solicite de mai multe ori Societatea Bunurilor Imobile ale Statului pentru a accelera procedura și chiar să sesizeze Consilul de Stat cu un recurs de anulare a omisiunii de a acționa a administrației.

În aceste condiții, Curtea estimează că reclamantul a trebuit să suporte o sarcină specială și excesivă care a rupt echilibrul just care trebuie să domnească între, pe de o parte, cerințele interesului general și, pe de altă parte, salvgardarea dreptului la respectarea bunurilor.

Curtea concluzionează deci că art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat în speța aceasta.

Pentru prejudiciu material, reclamantul cere suma de 18 433 867 GRD, corespunzând dobânzilor timp de trei ani și șapte luni ale indemnității de 85 738 920 GRD pe care tribunalul de primă instanță i-o alocrase. Pentru prejudiciu moral, solicită 8 600 000 GRD.

Guvernul nu se pronunță asupra acestor cereri.

Privind prejudiciul material, Curtea estimează că trebuie să acorde dobânzi pentru perioada dintre data sentinței tribunalului de primă instanță fixând indemnitatea și aceea a sentinței recunoscând calitatea de ayant-droit a reclamantului, și anume doi ani și trei luni. Îi acordă deci 34 000 EUR. Privind prejudiciul moral, pronunțând în echitate, Curtea acordă reclamantului 10 000 EUR. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită 1 600 000 GRD pentru onorarii de avocat în procedurile în fața Consilului de Stat.

Guvernul nu se pronunță asupra acestei cereri.

Curtea admite integral cererea. C. Dobânzi moratorii

Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Grecia la data adoptării prezentei hotărâri este de 6% anual. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 2. Declară: a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume plus orice sumă datorată ca impozit: i. 34 000 EUR (treizeci și patru de mii euro) pentru prejudiciu material; ii. 10 000 EUR (zece mii euro) pentru prejudiciu moral; iii. 4 700 EUR (patru mii șapte sute euro) pentru cheltuieli și costuri; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6% anual de la expirarea acestui termen și până la plată; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 11 aprilie 2002 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Erik Fribergh Françoise Tulkens Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 48392/99) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, Christos Hatzitakis (« le requérant »), a saisi la Cour le 10 mai 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté devant la Cour par M e D. Nikopoulos, avocat à Thessalonique. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par le délégué de son agent, M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat et M. I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Le requérant alléguait en particulier une violation de l’article 1 du Protocole n° 1.

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 12 avril 2001, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Vers la fin de l’année 1996, la commune de Perea s’intéressa à la question de l’installation d’un radar de l’aéroport de Thessalonique et invita l’administration à élaborer une étude sur les risques qu’allait engendrer la radiation électromagnétique du radar pour l’environnement et la santé des habitants des communes avoisinantes.

En août 1997, le ministère des Finances sollicita, conformément à la loi, l’avis du conseil municipal de la commune afin de procéder à l’expropriation d’un site, appartenant en partie à la commune et en partie au requérant, en vue de l’installation du radar.

Certaines communes s’adressèrent alors à la préfecture de Thessalonique et obtinrent la communication d’une copie des trois documents suivants : a) la décision du préfet de Thessalonique, du 22 avril 1997, approuvant les conditions relatives à la protection de l’environnement pour le fonctionnement du radar (parmi lesquelles figurait l’expropriation des terrains situés dans un certain périmètre de l’endroit où devait s’installer le radar), b) un rapport établi par un professeur de l’Ecole polytechnique de Thessalonique et relatif aux incidences de l’installation du radar sur l’environnement et c) un avis de l’Organisme de Thessalonique, du 21 mars 1997, ayant le même objet.

Le 26 août 1997, la commune de Perea décida de désigner un avocat et un expert (professeur à l’Université de Thessalonique) avec pour mission d’examiner les conséquences qu’entraînerait l’installation du radar. Le 16 septembre 1997, la même commune décida de s’opposer à l’expropriation du site litigieux et notifia cette décision au ministère de l’Economie. Entre-temps, l’expert avait conclu que les standards de sécurité, tels qu’ils avaient été établis dans les documents précités, n’étaient pas suffisants pour assurer la protection de la santé des habitants.

Les 30 octobre et 2 décembre 1997, la commune et le requérant respectivement formèrent devant le Conseil d’Etat un recours en annulation contre la décision du préfet de Thessalonique, du 22 avril 1997.

Le 3 novembre 1997, le Journal officiel publia une décision commune des ministres de l’Economie et des Transports et Télécommunications, du 10 octobre 1997, qui ordonnait l’expropriation des terrains litigieux.

Le 2 décembre 1997, la commune et le requérant saisirent le Conseil d’Etat de deux recours en annulation contre la décision ministérielle commune.

Le 20 janvier 1998 et contrairement aux dispositions de l’article 5 du décret législatif n° 797/1971 relatif aux expropriations (paragraphe 39 ci ‑ dessous), le Conseil d’Etat fixa l’audience concernant les recours susmentionnés au 8 mai 1998 et rendit ses arrêts le 25 septembre 1998. Ces arrêts furent visés, après leur mise au net, les 10 et 18 novembre 1998.

Le 17 décembre 1997, la commune et le requérant avaient déposé auprès du Conseil d’Etat quatre demandes visant à obtenir un sursis à l’exécution de la décision du préfet du 22 avril 1997 et de la décision ministérielle commune du 3 novembre 1997. Le requérant invoquait le risque d’un dommage irréversible qu’allait causer l’installation du radar, notamment le risque de destruction d’une oliveraie, d’une plantation de blé et de sa propriété adjacente. Il soulignait aussi les répercussions défavorables de cette installation sur l’environnement et la santé des habitants de la région.

Le soir même du 17 décembre 1997, un avion ukrainien, en provenance d’Odessa et à destination de Thessalonique, s’écrasa peu avant d’atterrir. Le lendemain, la presse désigna comme responsable de cet accident la commune et en particulier le maire de celle-ci, car ils s’étaient opposés à l’installation du radar. L’affaire fut évoquée devant le Parlement qui ordonna l’institution d’une commission d’enquête.

Le 30 décembre 1997, le ministre de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics adopta une décision par laquelle il réquisitionnait un site de 20 907,94 m 2 (comprenant les propriétés de la commune et du requérant) pour les besoins de l’installation du radar.

Contre cette décision, la commune et le requérant introduisirent devant le Conseil d’Etat, le 26 janvier 1998, deux recours en annulation et deux demandes tendant au sursis à exécution de celle-ci. Le 27 janvier, le Conseil d’Etat fixa l’audience au 8 mai 1998, date identique à celle fixée auparavant pour l’examen des recours en annulation contre la décision du préfet du 22 avril 1997. Le 16 février 1998, le requérant déposa auprès de la Société des biens immobiliers de l’Etat les titres de propriété de son terrain aux fins de sa reconnaissance comme ayant-droit d’indemnité. Cette Société chargea un de ses agents de conclure la procédure requise dans un délai de quatre mois.

Le 24 février 1998, l’Etat déposa auprès de la Caisse des dépôts et des prêts la somme de 3 868 670 GRD comme indemnité pour la réquisition et la destruction de l’oliveraie du requérant.

Le 3 mars 1998, et alors qu’aucune suite n’avait été donnée aux demandes de sursis à exécution précitées, les équipes techniques chargées d’aménager le site du radar occupèrent celui-ci, sous la surveillance des forces de police, et commencèrent les travaux qui se prolongèrent jusqu’au jour où le Conseil d’Etat se prononça sur les demandes. Cette occupation suscita une vive protestation parmi les habitants des communes concernées. Le requérant allègue que les travaux se poursuivirent à un rythme très soutenu dans le but de compléter l’ouvrage avant que le Conseil d’Etat ne se prononce et rendre ainsi sans objet les demandes formulées.

Les six demandes de sursis à exécution introduites par le requérant et la commune avaient été jointes aux recours en annulation et renvoyées pour examen, en même temps que les recours en annulation par la formation plénière du Conseil d’Etat. Toutefois, le 13 avril 1998, le juge rapporteur informa les parties que les demandes de sursis à exécution seraient examinées par la commission des sursis du Conseil d’Etat, le 15 avril. Le 21 avril, la commission rejeta les demandes ; elle considéra entre autres que la couverture de l’espace aérien et la sécurité de vols constituaient un intérêt général majeur comparé au préjudice patrimonial subi par les requérants.

Le 4 mai 1998, le requérant et la commune formèrent un recours en annulation devant le Conseil d’Etat contre le permis de construire délivré par le ministère des Transports et Télécommunications pour le bâtiment qui abriterait le radar. Le 5 septembre 1998, le Conseil d’Etat fixa l’audience au 2 février 1999, mais à cette date l’affaire fut ajournée au 20 avril 1999, puis au 19 octobre 1999.

Le 8 mai 1998, le Conseil d’Etat examina les recours en annulation. Le requérant et la commune déposèrent, avant et après l’audience, une série d’observations écrites ainsi qu’un grand nombre d’expertises afin de démontrer que le site choisi pour l’installation du radar ne servait pas l’intérêt général, dans la mesure où d’autres sites, appartenant à l’Etat, seraient beaucoup plus appropriés d’un point de vue technique et leur choix plus économique pour les deniers publics destinés à indemniser les expropriations. En particulier, ils soutenaient que les expropriations litigieuses devaient être annulées, compte tenu des constats auxquels parvenaient ces expertises, à savoir l’absence d’utilité publique et l’erreur dans le choix des sites qui desservaient l’intérêt général allégué par l’Etat. Ils soulignaient aussi les risques que le radar engendrerait pour la santé des habitants.

A cette date, les travaux pour la construction du bâtiment devant abriter le radar étaient déjà achevés.

Par six arrêts du 25 septembre 1998 (n os 3448/1998, 3451/1998 et 3455/1998 concernant le requérant et n os 3450/1998, 3452/1998 et 3454/1998 concernant la commune), le Conseil d’Etat rejeta les recours. Il se fonda sur les éléments, notamment les études et expertises effectuées et versées au dossier par l’administration.

Dans ses arrêts n° 3448/1998 et n° 3450/1998 concernant la décision du préfet du 22 avril 1997 (qui approuvait les conditions relatives à la protection de l’environnement pour le fonctionnement du radar), le Conseil d’Etat affirmait qu’il n’était pas compétent pour contrôler en profondeur l’appréciation technique portée par l’administration en la matière.

Dans ses arrêts n° 3451/19998 et n° 3452/1998 (concernant la décision d’expropriation), le Conseil d’Etat se prononça ainsi : « la décision attaquée est suffisamment motivée quant au choix du site appropriée pour l’installation du radar (...) et le grief visant à mettre en cause l’appréciation de l’administration concernant ce choix doit être rejeté. L’allégation selon laquelle il n’y a pas de lien de causalité entre l’utilité publique et l’expropriation des terrains litigieux doit être rejetée comme irrecevable car ces terrains sont situés (...) à l’endroit choisi pour l’installation du radar. Compte tenu de ce qui précède il n’y a pas eu dépassement des limites du pouvoir discrétionnaire de l’administration (...) ». Le Conseil d’Etat releva qu’avant de choisir le site litigieux, la Direction de l’aviation civile avait procédé, en plusieurs étapes et en collaboration avec la société qui avait fourni le radar, à l’examen de huit sites différents et avait retenu celui qui lui paraissait répondre aux critères d’un fonctionnement efficace du radar.

Enfin, dans ses arrêts n° 3454/1998 et n° 3455/1998 (concernant la réquisition), le Conseil d’Etat affirma que la réquisition se justifiait par un besoin social impérieux, urgent et provisoire et à laquelle pourrait porter remède une mesure d’expropriation conformément à l’article 17 de la Constitution. De plus, elle était permise selon la législation pertinente, car elle avait eu lieu pour la construction d’un ouvrage financé par un programme des Communautés européennes limité dans le temps. Le Conseil d’Etat constata que la décision d’exproprier avait été prise et que le recours en annulation des requérants contre celle-ci avait été rejeté.

L’arrêt n° 3448/1998 fut certifié conforme, après sa mise au net, le 10 novembre 1998. Les arrêts n° 3451/1998 et n° 3455/1998, le 18 novembre 1998.

Le 26 mars 1998, l’Etat invita le tribunal de grande instance de Thessalonique à fixer un montant unitaire provisoire au mètre carré pour l’indemnité. L’audience, initialement prévue le 5 mai 1998, fut reportée au 2 juin 1998, puis aux 17 novembre 1998, 19 janvier 1999 et 9 février 1999. Par un jugement du 9 juin 1999 (n° 15111/1999), ledit tribunal fixa le montant de l’indemnité à 80 730 000 GRD.

L’Etat accepta de verser ce montant et n’interjeta pas appel contre le jugement du tribunal de grande instance (décision du 29 novembre 1999 du Conseil juridique de l’Etat, approuvée par le ministre de l’Economie le 21 décembre 1999).

Toutefois, ce montant ne fut pas versé au requérant et à la commune, au motif que ceux-ci ne pouvaient à ce stade être reconnus comme titulaires de l’indemnité au sens de l’article 24 § 5 du décret législatif n° 797/1971 relatif aux expropriations. En effet, le 16 février 1998, ils avaient déposé leurs titres de propriété à la Société des biens immobiliers de l’Etat et le 25 janvier 2000, avaient réclamé la délivrance des extraits du plan cadastral nécessaires aux besoins de la procédure de reconnaissance de leur qualité de titulaires de l’indemnité.

Le 6 avril 2000, ladite Société informa le requérant et la commune que le relevé de la superficie expropriée n’avait pas encore eu lieu et que, par conséquent, la communication des extraits sollicités au tribunal, aux fins de leur reconnaissance comme ayants-droit de l’indemnité, était impossible.

Le 24 mai 2000, le requérant introduisit un recours en annulation contre la décision du 6 avril 2000, en invoquant le refus de la Société des biens immobiliers de l’Etat de lui communiquer, pour les besoins de sa reconnaissance comme titulaire de l’indemnisation, les extraits du plan cadastral et le fait d’avoir pris, dans les délais requis par la loi n° 2690/1999 et le décret n° 18/1989, les mesures nécessaires à cet effet. L’audience, initialement prévue pour le 27 février 2001, fut ajournée au 12 juin 2001 puis au 25 septembre 2001.

Le 6 décembre 2000, le requérant invita à nouveau cette Société à lui communiquer les extraits sollicités. Par une lettre du 7 décembre 2000, cette Société communiqua les extraits au requérant, mais l’informa que l’enquête concernant l’existence éventuelle de droits de propriété de l’Etat sur les propriétés litigieuses n’était pas encore terminée. Le 28 mars 2001, le requérant s’adressa à nouveau à cette société, mais celle-ci réitéra que l’enquête n’était pas encore réalisée.

Le 27 novembre 2000, le ministre des Transports avait déposé auprès de la Caisse des dépôts et des prêts l’indemnité fixée par le jugement du 9 juin 1999.

Après la fin de l’enquête, la Société des biens immobiliers de l’Etat communiqua le dossier au tribunal de grande instance de Thessalonique et l’invita à engager la procédure de reconnaissance de la qualité de propriétaire. Le tribunal fixa l’audience au 3 juillet 2001. Par un arrêt n° 25249/2001 du 19 septembre 2001, le tribunal reconnut le requérant propriétaire du terrain litigieux et donc ayant-droit de l’indemnité fixée pour l’expropriation. II.

L’article 5 dudit décret instaure des délais très restrictifs pour l’examen par le Conseil d’Etat d’un recours en annulation contre une décision d’expropriation, et notamment pour l’examen de l’intérêt général invoqué pour procéder à une expropriation. En particulier, cet article est ainsi libellé : « 1. L’expropriation est considérée comme décidée à compter de la publication de la décision y relative dans le Journal officiel (...). 2. Le recours en annulation contre la décision susmentionnée doit être introduit devant le Conseil d’Etat dans un délai de trente jours à compter de la publication de la décision dans le Journal officiel. L’audience doit avoir lieu, au plus tard, soixante jours après l’introduction du recours auprès du greffe et l’arrêt rendu dans un délai de trente jours à compter de l’audience. » B. La Constitution

L’article 17 §§ 2 et 4 de la Constitution dispose : « 2. Nul n’est privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique dûment prouvée, dans les cas et de la manière prévus par la loi, et toujours moyennant une indemnité préalable et complète, qui doit correspondre à la valeur du bien exproprié au moment de l’audience devant le tribunal de l’affaire sur sa fixation provisoire. Dans le cas d’une demande pour la fixation directe de l’indemnité définitive, est prise en considération la valeur du bien au moment de l’audience sur cette fixation devant le tribunal. 4. L’indemnité est toujours fixée par les juridictions civiles. Elle peut être fixée même provisoirement par voie judiciaire, après audition ou citation de l’ayant droit, que le tribunal, à sa discrétion, peut obliger, en vue de l’encaissement de l’indemnité, à fournir un cautionnement correspondant à celle-ci, selon les modalités prévues par la loi. Avant le paiement de l’indemnité fixée définitivement ou provisoirement, tous les droits du propriétaire restent intacts, l’occupation n’étant pas permise. L’indemnité fixée est obligatoirement payée au plus tard un an et demi après la publication de la décision judiciaire sur la fixation provisoire de l’indemnité, ou en cas de demande pour la fixation directe de l’indemnité définitive, après la publication de la décision du tribunal, faute de quoi l’expropriation est levée de plein droit. »

L’article 18 § 3 de la Constitution se lit ainsi : « Des lois spéciales règlent les matières concernant les réquisitions pour les besoins des forces armées en cas de guerre ou de mobilisation, ou pour parer à une nécessité sociale immédiate susceptible de mettre en danger l’ordre public ou la santé publique. » EN DROIT I.

Le requérant se plaint, d’une part, de la procédure devant le Conseil d’Etat qui l’aurait empêché de contester efficacement l’utilité publique de l’expropriation et, d’autre part, de l’impossibilité dans laquelle il se trouve de toucher le montant que le tribunal de Thessalonique lui a alloué au titre de l’expropriation. Il allègue une violation de l’article 1 du Protocole n° 1 qui se lit ainsi : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le requérant souligne en particulier que l’atteinte à son droit au respect de ses biens résulterait de la privation de sa propriété pendant quarante-trois mois sans indemnité. Il reproche à l’administration d’avoir recouru en l’espèce à des subterfuges afin d’éviter le versement d’une indemnité pour l’expropriation qu’elle avait ordonnée en novembre 1997.

Le Gouvernement souligne que la propriété du requérant fut choisie pour l’installation d’un radar destiné à assurer la sécurité des vols en partance et à destination de l’aéroport de Thessalonique. La privation de l’usage de cette propriété pour un certain laps de temps, au moyen d’une réquisition, est prévue par la Constitution et la législation interne pertinente au cas où il existe un besoin social impérieux qui ne peut être immédiatement servi par une procédure d’expropriation déjà engagée.

En l’espèce, la réquisition litigieuse constituait une charge temporaire sur la propriété du requérant (car valable jusqu’au 31 décembre 2000) dans un but d’intérêt public, la sécurité des vols. Le caractère temporaire de cette mesure n’entraîna pas une privation de propriété, d’autant plus que les autorités compétentes allouèrent au requérant une indemnité pour la privation de l’usage de cette propriété, fixée à 3 800 265 GRD et déposée à la Caisse des dépôts et des prêts, d’où le requérant pouvait la retirer à tout moment, sans aucune condition.

Le Gouvernement allègue en outre que l’expropriation a été prononcée par décision des ministres de l’Economie et des Transports et Télécommunications, du 10 octobre 1997, et a été réalisée en conformité avec les exigences du droit interne pertinent. Le 27 novembre 2000, le ministre des Transports et Télécommunications a annoncé que l’indemnité fixée par le jugement n° 15111/1999 du tribunal de grande instance de Thessalonique avait été déposée à la Caisse des dépôts et des prêts. Le 19 septembre 2001, le tribunal de grande instance de Thessalonique reconnut le requérant ayant-droit de l’indemnité fixée. Par conséquent, le requérant peut à tout moment, et sur présentation de ce jugement à la Caisse des dépôts et des prêts, retirer son indemnité.

La Cour note en premier lieu que, le 19 septembre 2001, le tribunal de grande instance reconnut le requérant comme ayant-droit de l’indemnité fixée pour l’expropriation et que celui-ci peut à tout moment toucher cette indemnité déposée à la Caisse des dépôts et des prêts. La situation dont se plaint le requérant relève donc de la première phrase du premier alinéa de l’article 1.

Incontestablement, le requérant a été privé de sa propriété conformément aux dispositions du décret n° 797/1971, en vue de la construction d’un radar qui devait servir à l’aéroport international de Thessalonique, et l’expropriation poursuivait ainsi un but légitime d’utilité publique.

Toutefois, la Cour note que l’expropriation incriminée fut décidée le 3 novembre 1997 et que le requérant déposa ses titres aux fins de la reconnaissance de sa qualité de propriétaire du terrain exproprié le 16 février 1998. Quand le tribunal de grande instance de Thessalonique fixa l’indemnité, le 9 juin 1999, cette procédure de reconnaissance n’avait pas encore commencé. Le 6 avril 2000, la Société des biens immobiliers de l’Etat, sollicitée par le requérant, l’informa que le relevé topographique du terrain n’avait pas encore eu lieu. Ce n’est que le 29 mars 2001 que cette Société compléta le dossier et l’envoya au tribunal de grande instance, qui se prononça sur la qualité de propriétaire du requérant le 19 septembre 2001. La Cour ne perd pas de vue qu’à cette date la présente requête avait déjà été déclarée recevable par la Cour.

La Cour rappelle qu’en raison de l’inexistence d’un cadastre dans cette région de la Grèce, les autorités n’avaient pas la possibilité d’élucider immédiatement la question de l’existence éventuelle de droits de propriété de l’Etat sur le terrain litigieux. Elles durent alors recourir à la procédure complexe prévue à cet effet par le décret n° 797/1971.En outre, la Cour relève que l’article 17 § 2 de la Constitution dispose que « Nul n’est privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique dûment prouvée, dans les cas et de la manière prévus par la loi, et toujours moyennant une indemnité préalable et complète, qui doit correspondre à la valeur du bien exproprié au moment de l’audience devant le tribunal de l’affaire sur sa fixation provisoire. »

La Cour considère que l’utilisation non judicieuse de cette procédure de reconnaissance d’ayant-droit d’une indemnité peut entraîner des situations incompatibles avec l’article 17 § 2 de la Constitution et l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention. Dans l’arrêt Tsirikakis c. Grèce (du 17 janvier 2002, n° 46355/99), la Cour avait constaté une violation de l’article 1, en se fondant essentiellement sur la longueur excessive de cette procédure. S’il est vrai que la longueur des procédures ne fut pas la même en l’espèce, il n’en reste pas moins que le requérant dut solliciter à plusieurs reprises la Société des biens immobiliers de l’Etat afin d’accélérer la procédure et même saisir le Conseil d’Etat d’un recours en annulation de l’omission d’agir de l’administration.

Dans ces conditions, la Cour estime que le requérant eut à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d’une part, les exigences de l’intérêt général et, d’autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

La Cour conclut donc que l’article 1 du Protocole n° 1 a été violé en l’espèce. II.

Pour dommage matériel, le requérant réclame la somme de 18 433 867 GRD, qui correspondrait aux intérêts pendant trois ans et sept mois de l’indemnité de 85 738 920 GRD que le tribunal de grande instance lui avait allouée. Pour dommage moral, il sollicite 8 600 000 GRD.

Le Gouvernement ne se prononce pas sur ces demandes.

En ce qui concerne le dommage matériel, la Cour estime devoir accorder des intérêts pour la période entre la date du jugement du tribunal de grande instance fixant l’indemnité et celle du jugement reconnaissant la qualité d’ayant droit du requérant, c’est-à-dire deux ans et trois mois. Elle lui accorde donc 34 000 EUR. Quant au dommage moral, statuant en équité, la Cour alloue au requérant 10 000 EUR. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite 1 600 000 GRD pour honoraires d’avocat dans les procédures devant le Conseil d’Etat.

Le Gouvernement ne se prononce pas sur cette demande.

La Cour accueille l’intégralité de la demande. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Grèce à la date d ’ adoption du présent arrêt est de 6 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n° 1 ; 2. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt : i. 34 000 EUR (trente-quatre mille euros) pour dommage matériel ; ii. 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral ; iii. 4 700 EUR (quatre mille sept cents euros) pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 avril 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Erik Fribergh Françoise Tulkens Greffier Présidente