În cazul Koskinas c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din Tulkens președinte, se află într-o cameră formată din președinte. C.L. Rozakis Lorenzen Vajić Levits Botosarova Zagrebelsky, judecători și grefier al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 18 aprilie și 30 mai 2002, Hotărârea adoptată la această ultimă dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (nr. 47760/99) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, M. Dimitrios Koskinas (atlectorul) a sesizat Curtea la 31 martie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale ( P. Bitsaxis și profesorul N. Courtakis, avocați în barou din Atena. Guvernul grec ( 1 și 13 din Convenție, reclamantul s-a plâns în special că a fost lipsit de acces la instanțe pentru a-și exercita drepturile. Cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 12 aprilie 2001, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] atât reclamantului, cât și guvernului au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (articolul La 7 iunie 1976, reclamantul a fost angajat de către compania aeriană Olympic. Această companie este o societate anonimă al cărei singur acționar este statul grec. La 5 august 1993, o asociație filantropică, Crucea Albastră a Armenilor Franței, a trimis o scrisoare directorului sucursalei companiei aeriene din Paris, pentru a denunța atingerile sexuale pe care un membru al echipajului le - ar fi comis în timpul unui jaf asupra persoanei a doi elevi. Ulterior, directorul a inițiat o anchetă administrativă, în cursul căreia reclamantul a fost desemnat autorul actelor denunțate. 11. Prin scrisoarea din 17 decembrie 1993, directorul l-a informat pe președintele consiliului de concediere din Atena că avea certitudine, în urma unui interviu cu președintele asociației filantropice și cu mama uneia dintre eleve, că acuzațiile în cauză nu erau întemeiate și i-a comunicat și o scrisoare pe care a primit-o de la asociație câteva zile mai târziu, astfel redactată. Având în vedere unele detalii raportate de președintele nostru și, după deliberare (...), consiliul de administrație consideră că s - a dat satisfacție plângerii sale prin explicațiile pe care ați dorit să i le comunicați. În plus, pentru a nu afecta relațiile excelente pe care le avem cu compania voastră de mai mulți ani, considerăm acest caz închis (...) 12. Între timp, la 8 septembrie 1993, conducerea companiei îl invitase pe solicitant - care făcuse deja obiectul unei alte proceduri disciplinare pentru fapte similare - să explice, în termen de cinci zile, motivele pentru care s-a comportat indecent împotriva pasagerilor. La data de 23 septembrie 1993, reclamantul și-a prezentat memoriul, în care a respins toate acuzațiile. 13. La 4 aprilie 1994, Consiliul de concedieri a decis concedierea reclamantului în aceeași zi 14. Această decizie a fost luată prima și ultima instanță și a fost notificată reclamantului la 27 aprilie 1994 și a fost informată, de asemenea, că i se va plăti o compensație de disponibilizare în valoare de 1 500 000 de drahme. La 28 mai 1994, reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Atena cu privire la o cerere de anulare a concedierii sale și la condamnarea companiei aeriene la plata unor daune-interese pentru prejudicii morale. În special, el a afirmat că sarcinile care îi revin nu erau justificate și că nu exista nicio dovadă împotriva sa, inclusiv nicio mărturie, și a susținut, de asemenea, că suma despăgubirii de concediere era mai mică decât suma prevăzută de lege. 16. La 30 iunie 1995, Tribunalul a pronunțat anularea concedierii reclamantului, a dispus reintegrarea sa în postul său și a condamnat compania aeriană să plătească daune-interese. Tribunalul a considerat în special că decizia consiliului de disponibilizare nu era motivată, întrucât aceasta fusese luată fără ca vina reclamantului să nu fi fost stabilită în niciun fel. 17. La 15 septembrie 1995, compania aeriană a făcut apel la această decizie. 18. 11 iunie 1996, Curtea de Apel din Atena a infirmat decizia atacată, considerând că, în temeiul capitolului 10 § 8 din regulamentul de lucru al companiei aeriene, Tribunalul de Primă Instanță nu avea competența de a examina temeinicia deciziei consiliului de concediere. În această privință, Curtea de Apel a precizat că instanțele civile nu sunt competente să examineze dacă faptele reținute de consiliul de concedieri au avut loc sau nu; controlul judiciar se limitează la controlul legalității lor (motivare, respectarea procedurii) și al conformității acestora cu principiile bunei credințe și ale bunelor moravuri În consecință, Curtea de Apel a considerat că, având în vedere natura și gravitatea actelor de care reclamantul a fost condamnat de către consiliul de disponibilizare, concedierea sa era justificată și nu putea fi calificată drept abuziv. Curtea de apel a considerat, de asemenea, că valoarea despăgubirii de concediere acordate reclamantului era conformă cu legea. 19. La 28 iulie 1997, reclamantul s-a ocupat de casare și a reproșat instanței de apel că a considerat în mod greșit că decizia de concediere era justificată și suficient de motivată; în plus, concluzia la care se referea Curtea de Apel nu era ea însăși motivată. În cele din urmă, recurentul reproșa Curții de Apel că a considerat că concedierea sa era legală, în timp ce indemnizația de concediere acordată acesteia era mult mai mică decât sumele prevăzute de lege. 20. Prin Hotărârea din 20 octombrie 1998, Curtea de Casație a respins recursul. În ceea ce privește cauza reclamantului, Comisia a considerat că faptele prezentate justificau concedierea sa, că hotărârea Curții de Apel era suficient de motivată și că valoarea despăgubirii acordate reclamantului era conformă cu legea. Reclamantul se plânge că a fost privat de acces la instanțe pentru a-și exercita drepturile, în special de refuzul Curții de Apel din Atena și al Curții de Casație de a examina veridicitatea acuzațiilor reținute de angajatorul său pentru a-și justifica concedierea. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 22. Guvernul observă în primul rând că dreptul de acces la o instanță nu este absolut și nu impune ca aceasta să aibă o competență nelimitată. În această privință, guvernul amintește jurisprudența Curții, potrivit căreia dreptul de acces la o instanță se pretează la limitări admise implicit, deoarece, prin însăși natura sa, solicită o reglementare de către stat, care beneficiază în această privință de o anumită marjă de apreciere (platakou c. Grecia, nr. 38460/97, § 35, CEDO 2001 I 23. În ceea ce privește prezenta cauză, guvernul arată că capitolul 10 alineatul (8) din Regulamentul de procedură al companiei aeriene nu introduce o limitare a dreptului de acces la o instanță, ci constituie un aspect al condițiilor de muncă ale angajaților, cum ar fi salariile acestora, orele de lucru, concediile etc. Într-o societate a cărei economie funcționează pe principiul liberei concurențe și al libertății contractelor, instanțele nu pot avea misiunea de a înlocui angajatorul în exercitarea funcțiilor sale și în urmărirea intereselor sale economice. În plus, instanțele elene au considerat în mod constant că controlul judiciar al motivării și al legalității hotărârilor criticate oferă angajatului o protecție completă și eficientă împotriva deciziilor vădit nedrepte și abuzive luate de angajator. Această jurisprudență este pe deplin armonizată cu jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia, la examinarea actelor comunitare, Curtea menționată nu dispune de competența de control în materie de apreciere pe fond a organelor comunitare, deoarece, în caz contrar, instanța s-ar substitui acestor organisme în funcțiile lor. 24. Guvernul adaugă că, în orice caz, reclamantul nu a invocat în fața instanțelor interne niciun motiv cu privire la dreptul său de acces la o instanță judecătorească. În special, în recursul său în casare, acesta a criticat doar temeinicia hotărârii Curții de Apel, fără a se plânge de o încălcare a dreptului său de acces la o instanță. 25. Guvernul concluzionează că procedura a fost conformă cu art. 6 și că reclamantul se plânge pentru că nu a obținut câștig de cauză. 26. Reclamantul susține că, în repetate rânduri în timpul procedurii, a invocat în mod expres sau în esență argumentul că faptele care au condus la procedura disciplinară împotriva sa nu au fost prezentate niciodată. În timp ce se plângea de lipsa motivării hotărârilor criticate, el căuta, într-adevăr, să fie examinat de instanțele sesizate veridicitatea acuzațiilor reținute de angajatorul său pentru a justifica concedierea sa. 27. Curtea amintește că art. 6 § 1 garantează tuturor dreptul ca o instanță să cunoască orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. (a se vedea, în special, Hotărârea Golder c. Regatul Unit din 21 iunie 2000, Regatul Unit din 21 aprilie 2002, Comisia Europeană și Curtea au informat Comisia că, în conformitate cu art. 6 alineatul (1) și cu art. 6 alineatul (1) din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului (JO L 298, 26.10.2012, p. 1). În cazul de față, reclamantul a inițiat procedura în litigiu în fața instanțelor civile pentru a obține anularea concedierii sale și a criticat decizia atacată de a nu fi suficient motivată, de a fi arbitrară și de a-i aloca o despăgubire derizorie. În cazul în care instanța de primă instanță i-a dat câștig de cauză, instanța de apel și Curtea de Casație au respins cererea sa. Potrivit reclamantului, domeniul de aplicare al controlului efectuat de acestea nu a îndeplinit cerințele art. 6 din Convenție. 29. Curtea reamintește că, pentru ca o instanță judecătorească să îndeplinească cerințele art. În conformitate cu art. 6 alineatul (1), acesta trebuie să aibă competența de a se ocupa de toate aspectele de fapt și de drept relevante pentru litigiul cu care este sesizat (a se vedea, printre altele, Hotărârea Terra Woningen B.V. c. Țările de Jos din 17 decembrie 1996, Rec., p. 2122 52). 30. Or, Curtea arată că, în prezenta cauză, recurentul se plângea în acțiunea sa în fața Tribunalului de Primă Instanță că a fost concediat, în timp ce acuzațiile împotriva sa nu erau întemeiate și că nu exista nicio dovadă împotriva sa. Astfel, reclamantul a invitat instanțele naționale să examineze veridicitatea acuzațiilor pe care s-a bazat concedierea sa. Cu toate acestea, acest control nu a fost efectuat decât de către instanța de primă instanță, control anulat ulterior de instanțele superioare care au considerat că instanțele civile nu erau competente să examineze dacă faptele reținute de consiliul de concedieri au avut loc sau nu. Este adevărat că Curtea de Apel și Curtea de Casație au verificat legalitatea deciziei atacate, în special motivarea, conformitatea acesteia cu principiile bunei credințe și ale bunelor moravuri, precum și valoarea despăgubirii alocate. Cu toate acestea, acestea au ajuns la aceste concluzii fără a fi verificat în prealabil, așa cum a solicitat reclamantul, veridicitatea acuzațiilor reținute împotriva sa, ceea ce era un element esențial pentru soluționarea litigiului. Prin urmare, reclamantul nu a putut contesta faptele care i-au fost reproșate, la originea concedierii sale, în fața niciunei instanțe care oferă garanțiile prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție. 31. Prin urmare, Curtea consideră că controlul oferit reclamantului în speță nu îndeplinește cerințele articolului 6 alineatul (1) din convenție. 1 din Convenție. Prin urmare, a avut loc o încălcare a acestei dispoziții. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIA 32. Reclamantul se plânge că nu a intentat o acțiune efectivă în fața unei instanțe naționale pentru a denunța ilegalitatea concedierii sale. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 33. Având în vedere constatarea de la punctul 31 de mai sus, Curtea nu consideră că este necesar să se introducă mai mult pe teren articolul ; cerințele acestuia din urmă sunt într-adevăr mai puțin stricte decât cele prevăzute la art. 6 alineatul (1) și absorbite de aceasta în speță (a se vedea, printre altele, Hotărârea Sporrong și Lönnroth c. Suedia din 23 septembrie 1982, seria A 52, p. 32, punctul 88). III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 34. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se elimine numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 35. Curtea ia notă de faptul că reclamantul nu solicită nicio sumă pentru satisfacția echitabilă în observațiile sale scrise cu privire la fondul cauzei, astfel cum se prevede la art. 60 din Regulamentul de procedură. Prin urmare, Curtea nu se consideră a fi chemată să examineze această chestiune din oficiu. PE CESAR, CURTEA a afirmat, cu 6 voturi la 1 că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenia Dit , în unanimitate, că nu este necesar să se examineze și cazul din perspectiva articolului 13 din Convenția în limba franceză, apoi comunicat în scris la 20 iunie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh Françoise Tulkens Grefier Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 45 alineatul (2) din Convenție și 74 alineatul (2) din Convenție. 2 din regulament, expunerea opiniei dizidente a dlui Rozakis. F.T. E.F. OPINION DISȘIDENTE DE dl JUDECĂTOR ROZAKIS Mă simt obligat, cu mare regret, să nu urmeze majoritatea Curții atunci când consideră că, în circumstanțele cazului, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În caz contrar, ar putea fi invocată o problemă de acces care ar putea duce la încălcarea acestei dispoziții. Cu toate acestea, sfera acestei competențe nu este abstractă și nelimitată și depinde de condițiile generale sau specifice fiecărui caz, de normele stabilite pentru a servi scopurilor de interes public, precum și de inițiativa sau voința celor implicați direct într-un anumit caz. În cazul de față, reclamantul a stabilit el însuși sfera de competență a instanțelor civile atunci când le-a sesizat cu privire la concedierea sa. Dacă se examinează cu atenție obiecțiunile reclamantului, astfel cum sunt descrise în hotărârea Tribunalului de Primă Instanță - obiecțiuni care determină, în opinia mea, subiectul în sine și întinderea competenței instanțelor sesizate - este clar că reclamantul a solicitat instanței să decidă cu privire la absența raționamentului deoarece decizia consiliului de concediere a fost luată fără nicio dovadă împotriva sa, caracterul abuziv al concedierii, anularea despăgubirii pentru prejudiciile suferite și reintegrarea sa la postul său (pp. 2 și 3 din Hotărârea 2484/1995 a Tribunalului de Primă Instanță din Atena). Potrivit interpretării mele, aceste obiecțiuni constituie o cerere de examinare a legalității externe a concedierii și nu implică neapărat o reexaminare a fondului cauzei ab initio, ca element constitutiv al procedurii. Faptul că Tribunalul de Primă Instanță a procedat, ex abundante altara , unei examinări detaliate a situației de fapt și pe care Curtea de Apel a considerat că acesta și-a depășit competența în conformitate cu normele în vigoare în materie de control al concedierii, nu modifică în niciun fel obiectul real al cererii adresate instanțelor interne de către solicitant. Prin urmare, adevărata problemă care apare în speță nu se referă la dreptul abstract al reclamantului de a avea acces la o instanță cu putere deplină pentru examinarea pe fond a cauzei sale și, prin urmare, la dreptul reclamantului de a fi controlat pe fond veridicitatea raționamentului comitetului de concediere (cu alte cuvinte, legalitatea internă), ci se referă la întrebarea dacă răspunsurile date de instanțele elene corespund cererilor reclamantului, astfel cum au fost stabilite în cererea sa la Tribunalul de Primă Instanță. Or, având în vedere motivele expuse mai sus, instanțele elene au răspuns, în opinia mea, la toate întrebările adresate de solicitant.
PREMIÈRE SECTION
KOSKINAS c. GRÈCE
(Requête n°
47760/99)
ARRÊT
20 juin 2002
20/09/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Koskinas c. Grèce,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
F.
Tulkens
,
présidente
,
M.
C.L.
Rozakis
,
M.
P.
Lorenzen
,
M
me
N.
Vajić
,
M.
E.
Levits
,
M
me
S.
Botoucharova
,
M.
V.
Zagrebelsky,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 18 avril et 30 mai 2002,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n°
47760/99) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Dimitrios Koskinas («
le requérant
»), a saisi la Cour le 31 mars 1999 en vertu de l'article
34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par les délégués de son agent, M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat et M. I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil juridique de l'Etat.
3.
Invoquant les articles 6 §
1 et 13 de la Convention, le requérant se plaignait notamment d'avoir été privé d'accès aux tribunaux pour faire valoir ses droits.
4.
La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article
52 §
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article
27 §
1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article
26 §
1 du règlement.
5.
Par une décision du 12 avril 2001, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.
6.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article
25 §
1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article
52 §
1).
7.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article
59
§
1 du règlement).
8.
Le 7 juin 1976, le requérant fut engagé par la compagnie aérienne “Olympic Airways” en tant que steward. Cette compagnie est une société anonyme dont le seul actionnaire est l'Etat grec.
9.
Le 5 août 1993, une association philanthropique, la « Croix Bleue des Arméniens de France », envoya un courrier à l'attention du directeur de la succursale de la compagnie aérienne à Paris, afin de dénoncer des attouchements sexuels qu'un membre de l'équipage aurait commis lors d'un vol sur la personne de deux élèves. L'association demanda la punition de l'auteur de ses actes.
10.
Le directeur engagea alors une enquête administrative, au cours de laquelle le requérant fut désigné comme l'auteur des actes dénoncés.
11.
Par courrier en date du 17 décembre 1993, le directeur informa le président du conseil de licenciements à Athènes, qu'il avait la certitude, suite à un entretien avec la présidente de l'association philanthropique et la mère d'une des élèves, que les accusations en cause n'étaient pas fondées. Il lui communiqua aussi une lettre qu'il reçut de l'association quelques jours plus tard, ainsi rédigée
:
«
(...) Compte tenu de certaines précisions rapportées par notre présidente et, après délibération (...), le conseil d'administration considère que satisfaction a été donnée à sa réclamation par les explications que vous avez bien voulu lui communiquer. De plus, afin de ne pas nuire aux excellentes relations que nous entretenons avec votre compagnie depuis plusieurs années, nous considérons cette affaire close (...)
»
12.
Entre-temps, le 8 septembre 1993, la direction de la compagnie avait invité le requérant - qui avait déjà fait l'objet d'une autre procédure disciplinaire pour des faits similaires - à expliquer, dans un délai de cinq jours, les raisons pour lesquelles «
il se comporta indécemment à l'encontre des passagers
». Le requérant déposa son mémoire le 23 septembre 1993, dans lequel il réfutait toutes les accusations.
13.
Le 4 avril 1994, se réunit le conseil de licenciements qui, le même jour, décida le licenciement du requérant.
14.
Cette décision fut rendue en premier et dernier ressort. Elle fut notifiée au requérant le 27 avril 1994. Ce dernier fut également informé qu'une indemnité de licenciement d'un montant de 1
500
000 drachmes lui serait versée.
15.
Le 28 mai 1994, le requérant saisit le tribunal de première instance d'Athènes d'une demande tendant à l'annulation de son licenciement et à la condamnation de la compagnie aérienne à lui verser des dommages-intérêts pour préjudice moral. Le requérant soutint en particulier que la décision prononçant son licenciement était illégale, car elle n'était pas motivée, et abusive.
Il affirma en particulier que les charges pesant sur lui n'étaient aucunement fondées et qu'il n'y avait aucune preuve contre lui, notamment pas de témoignages.
Il soutint en outre que le montant de l'indemnité de licenciement était inférieur aux sommes prévues par la loi.
16.
Le 30 juin 1995, le tribunal prononça l'annulation du licenciement du requérant, ordonna sa réintégration à son poste et condamna la compagnie aérienne à lui payer des dommages-intérêts. Le tribunal considéra en particulier que la décision du conseil de licenciements n'était pas motivée, puisqu'elle avait été prise sans que la culpabilité du requérant n'eût été aucunement établie.
17.
Le 15 septembre 1995, la compagnie aérienne interjeta appel de cette décision.
18.
Le 11 juin 1996, la cour d'appel d'Athènes infirma la décision attaquée en considérant qu'en vertu du chapitre
10 §
8 du règlement de travail de la compagnie aérienne, le tribunal de première instance n'avait pas la compétence pour examiner le bien-fondé de la décision du conseil de licenciements. A cet égard, la cour d'appel précisa que «
les juridictions civiles ne sont pas compétentes pour examiner si les faits retenus par le conseil de licenciements eurent lieu ou non ; le contrôle judiciaire se limite à un contrôle de leur légalité (motivation, respect de la procédure) et de leur conformité avec les principes de la bonne foi et des bonnes mœurs
». La cour d'appel estima en conséquence que, compte tenu de la nature et de la gravité des actes dont le requérant avait été reconnu coupable par le conseil de licenciements, son licenciement était justifié et ne saurait être qualifié d'abusif. La cour d'appel estima aussi que le montant de l'indemnité de licenciement accordée au requérant était conforme à la loi.
19.
Le 28 juillet 1997, le requérant se pourvut en cassation. Il reprochait à la cour d'appel d'avoir à tort considéré que la décision prononçant son licenciement était justifiée et suffisamment motivée. De plus, la conclusion à laquelle arrivait la cour d'appel n'était elle-même pas motivée. Le requérant reprochait enfin à la cour d'appel d'avoir estimé que son licenciement était légal, alors que l'indemnité de licenciement qui lui avait été accordée était nettement inférieure aux sommes prévues par la loi.
20.
Par arrêt du 20 octobre 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Elle nota au préalable que les décisions du conseil de licenciements doivent être suffisamment motivées. Concernant l'affaire du requérant, elle considéra que les faits exposés justifiaient son licenciement, que la décision de la cour d'appel était suffisamment motivée et que le montant de l'indemnité allouée au requérant était conforme à la loi.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE
6 §
21.
Le requérant se plaint qu'il a été privé d'accès aux tribunaux pour faire valoir ses droits. En particulier, il se plaint du refus de la cour d'appel d'Athènes et de la Cour de cassation d'examiner la véracité des accusations retenues par son employeur pour justifier son licenciement. Il invoque l'article
6 §
1 de la Convention, dont les parties pertinentes disposent
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
22.
Le Gouvernement note tout d'abord que le droit d'accès à un tribunal n'est pas absolu et n'exige pas que celui-ci soit doté d'une compétence illimitée. A cet égard, le Gouvernement rappelle la jurisprudence de la Cour, selon laquelle le droit d'accès à un tribunal se prête à des limitations implicitement admises, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l'Etat, lequel jouit à cet égard d'une certaine marge d'appréciation (
Platakou c. Grèce
, n°
38460/97, §
‑
I).
23.
S'agissant de la présente affaire, le Gouvernement relève que le chapitre
10 §
8 du règlement intérieur de la compagnie aérienne n'introduit pas une limitation du droit d'accès à un tribunal, mais constitue un aspect des conditions de travail des employés, telles que le montant de leurs salaires, les horaires de travail, les congés, etc. Dans une société dont l'économie fonctionne sur les principes de la libre concurrence et de la liberté des contrats, les tribunaux ne peuvent pas avoir pour mission de se substituer à l'employeur dans l'exercice de ses fonctions et la poursuite de ses intérêts économiques. Par ailleurs, les tribunaux grecs ont constamment jugé que le contrôle judiciaire de la motivation et de la légalité des décisions critiquées offre à l'employé une protection complète et efficace contre les décisions manifestement injustes et abusives prises par l'employeur. Cette jurisprudence est pleinement harmonisée avec la jurisprudence de la Cour de Justice des Communautés Européennes, selon laquelle, lors de l'examen des actes communautaires, ladite Cour n'est pas dotée d'un pouvoir de contrôle en matière d'appréciation au fond des organes communautaires, car, dans le cas contraire, le tribunal se substituerait à ces organes dans leurs fonctions.
24.
Le Gouvernement ajoute qu'en tout état de cause, le requérant n'a soulevé devant les juridictions internes aucun grief quant à son droit d'accès à un tribunal. En particulier, dans son pourvoi en cassation, il s'est contenté de critiquer le bien-fondé de l'arrêt de la cour d'appel, sans pour autant se plaindre d'une atteinte à son droit d'accès à un tribunal.
25.
Le Gouvernement conclut que la procédure a été conforme à l'article
6 et que le requérant se plaint parce qu'il n'a pas obtenu gain de cause.
26.
Le requérant affirme qu'à de multiples reprises durant la procédure, il a soulevé expressément ou en substance l'argument que les faits ayant donné lieu à la procédure disciplinaire engagée à son encontre n'ont jamais été produits. En se plaignant du défaut de motivation des décisions critiquées, il cherchait en effet à faire examiner par les juridictions saisies la véracité des accusations retenues par son employeur pour justifier son licenciement.
27.
La Cour rappelle que l'article
6 §
1 garantit à chacun le droit à ce qu'un tribunal connaisse de toute contestation portant sur ses droits et obligations de caractère civil. Ce «
droit à un tribunal
», dont le droit d'accès constitue un aspect, peut être invoqué par quiconque a des raisons sérieuses d'estimer illégale une ingérence dans l'exercice de l'un de ses droits de caractère civil et se plaint de n'avoir pas eu l'occasion de soumettre pareille contestation à un tribunal répondant aux exigences de l'article
6 §
1 (voir, notamment, l'arrêt Golder c.
Royaume-Uni du 21
février 1975, série A n°
18, p. 18, §
36).
28.
Dans le cas d'espèce, le requérant engagea la procédure litigieuse devant les juridictions civiles afin d'obtenir l'annulation de son licenciement. Il reprochait à la décision attaquée de ne pas être suffisamment motivée, d'être arbitraire et de lui allouer une indemnisation dérisoire. Si le tribunal de première instance lui donna gain de cause, la cour d'appel et la Cour de cassation rejetèrent sa demande. Selon le requérant, la portée du contrôle effectué par celles-ci ne satisfaisait pas aux exigences de l'article
6 de la Convention.
29.
La Cour rappelle que, pour qu'un «
tribunal
» puisse décider d'une contestation sur des droits et obligations de caractère civil en conformité avec l'article
6 §
1, il faut qu'il ait compétence pour se pencher sur toutes les questions de fait et de droit pertinentes pour le litige dont il se trouve saisi (voir, entre autres, l'arrêt Terra Woningen B.V. c.
Pays-Bas du 17
décembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996–VI, pp.
2122–3, §
52).
30.
Or, la Cour relève que, dans la présente affaire, le requérant s'était plaint dans son recours devant le tribunal de première instance d'avoir été licencié alors que les charges pesant sur lui n'étaient aucunement fondées et qu'il n'y avait aucune preuve contre lui. Le requérant invitait ainsi les juridictions nationales à examiner la véracité des accusations sur lesquelles se fondait son licenciement. Toutefois, ce contrôle n'a été effectué que par le tribunal de première instance, contrôle annulé par la suite par les juridictions supérieures qui estimèrent que les juridictions civiles n'étaient pas compétentes pour examiner si les faits retenus par le conseil de licenciements avaient eu lieu ou non. Il est certes vrai que la cour d'appel et la Cour de cassation contrôlèrent la légalité de la décision attaquée, en particulier sa motivation, sa conformité avec les principes de la bonne foi et des bonnes mœurs, ainsi que le montant de l'indemnisation allouée. Toutefois, elles parvinrent à ces conclusions sans avoir au préalable contrôlé, comme l'avait demandé le requérant, la véracité des accusations retenues contre lui, ce qui était un élément crucial pour le règlement du litige. Le requérant n'a donc pu contester les faits qui lui étaient reprochés, à l'origine même de son licenciement, devant aucune juridiction offrant les garanties exigées par l'article
6 §
1 de la Convention.
31.
La Cour estime, dès lors, que le contrôle qui s'offrait au requérant en l'espèce ne répondait pas aux exigences de l'article
6 §
1 de la Convention. Partant, il y a eu violation de cette disposition.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE
32.
Le requérant se plaint de ne pas avoir disposé d'un recours effectif devant une juridiction nationale pour dénoncer l'illégalité de son licenciement. Il invoque l'article
13 de la Convention qui se lit comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.
»
33.
Eu égard au constat figurant au paragraphe 31 ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire de se placer de surcroît sur le terrain de l'article
13
; les exigences de ce dernier sont en effet moins strictes que celles de l'article
6 §
1 et absorbées par elle en l'espèce (voir, entre autres, l'arrêt Sporrong et Lönnroth c. Suède du 23 septembre 1982, série A n°
52, p.
32, §
88).
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE
34.
Aux termes de l
'
article
41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
35.
La Cour note que le requérant ne réclame aucune somme au titre de la satisfaction équitable dans ses observations écrites sur le fond de l'affaire, comme l'exige l'article
60 du Règlement de la Cour. La Cour ne s'estime donc pas appelée à examiner cette question d'office.
1.
Dit
, par 6 voix contre 1, qu'il y a eu violation de l'article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
, à l'unanimité, qu'il ne s'impose pas d'examiner aussi l'affaire sous l'angle de l'article
13 de la Convention
;
Fait en français, puis communiqué par écrit le
20 juin 2002 en application de l'article
77 §§
2 et 3 du règlement.
Erik
Fribergh
Françoise
Tulkens
Greffier
Présidente
Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 §
2 de la Convention et 74 §
2 du règlement, l'exposé de l'opinion dissidente de M.
Rozakis.
F.T.
E.F.
Je suis obligé, avec grand regret, de ne pas suivre la majorité de la Cour lorsqu'elle considère que dans les circonstances de l'espèce, il y a eu violation de l'article 6 §
1 de la Convention.
Je suis tout à fait d'accord, avec la majorité, que, pour qu'un «
tribunal
» puisse décider d'une contestation sur des droits et obligations de caractère civil en conformité avec l'article 6 §
1, il faut qu'il ait compétence pour se pencher sur toutes les questions de fait et de droit pertinentes pour le litige dont il se trouve saisi (paragraphe 29 du jugement). Autrement, un problème d'accès pourrait être soulevé qui conduirait à la violation de cette disposition.
Cependant, l'étendue de cette compétence n'est pas abstraite et illimitée. Elle dépend des conditions générales ou propres à chaque affaire, des règles établies pour servir des buts d'intérêt public, ainsi que de l'initiative ou de la volonté de ceux directement impliqués dans une affaire donnée.
Dans le cas d'espèce, le requérant a lui-même déterminé l'étendue de la compétence des juridictions civiles lorsqu'il les a saisies de son licenciement. Si on examine attentivement les griefs du requérant, tels qu'ils sont décrits dans le jugement du tribunal de première instance - griefs qui déterminent, à mon avis, le sujet même et l'étendue de la compétence des juridictions saisies - il apparaît clairement que le requérant avait demandé au tribunal de trancher sur
l'absence de raisonnement
(«
parce que la décision du conseil de licenciement avait été prise sans aucune preuve contre lui
»),
le caractère abusif
du licenciement,
son annulation
et
l'indemnisation
pour les dommages subis ainsi que sa réintégration à son poste (pp. 2 et 3 du jugement 2484/1995 du tribunal de première instance d'Athènes).
Ces griefs constituent, selon mon interprétation, une demande d'examen de la légalité externe du licenciement et ne comportent pas nécessairement un réexamen du fond de l'affaire
ab initio
, comme élément constitutif de la procédure. Le fait que le tribunal de première instance ait procédé,
ex abundante cautela
, à un examen détaillé de la situation factuelle et que la cour d'appel ait estimé que celui-ci avait outrepassé sa compétence d'après les règles en vigueur en matière de contrôle d'un licenciement, ne modifient en rien l'objet réel de la demande adressée par le requérant aux juridictions internes.
Le vrai problème qui se pose donc en l'espèce n'a pas trait au droit abstrait du requérant d'avoir accès à une juridiction de plein pouvoir pour l'examen au fond de son affaire et, par conséquent, au droit du requérant de voir contrôler au fond la véracité du raisonnement du comité de licenciement (en d'autres termes la légalité intérieure), mais se réfère à la question de savoir si les réponses données par les juridictions grecques
correspondaient aux demandes du requérant, telles que déterminées dans sa requête au tribunal de première instance.
Or, au vu des raisons exposées ci-dessus, les tribunaux grecs ont répondu, à mon avis, à toutes les questions posées par le requérant.