AFFAIRE XENOPOULOS c. GRECE

AFFAIRE XENOPOULOS c. GRECE (CtEDO, 2002)

SECȚIUNEA I CERINȚA XENOPOULOS c. GRECIA (Cercetarea nr. 55611/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 martie 2002 DEFINITIVF 04/09/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Xenopoulos c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din Tulkens Președinta C.L. Rozakis dnii Bonello Levits Bototarova Kovler Steiner judecători și a dlui Fribergh grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 7 martie 2002, se pronunță că, adoptat la această ultimă dată procedural la originea cauzei se află o cerere (nr. 55611/00) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, dl. Christos Xenopoulos ( I. Bakopoulos, auditor la Consiliul Juridic de la Õ . Reclamantul a invocat o încălcare a termenului rezonabil, garantată prin art. 6 alineatul (1) din Convenție. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 1 din regulament. Prin decizia din 5 aprilie 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA L Acestea din urmă Prima procedură în 1981 și prin Decizia nr. 227/48/1981, un organism de securitate socială, TEVE, a admis, în temeiul Decretului legislativ nr. 4377/1964, că anualitățile de asigurare plătite de recurentul din Turcia ar fi recunoscute în Grecia după răscumpărare. La 16 februarie 1984, reclamantul a introdus în fața instanței administrative o acțiune în anulare împotriva unei decizii a TEVE prin care i-a refuzat modificarea condițiilor deciziei menționate anterior. La data de 21 mai 1984, Tribunalul a decis să o declare inadmisibilă pe motiv că reclamantul nu fusese convocat în mod regulat. Instanța a stabilit în instanță la 17 decembrie 1985, dar, la acea dată, instanța a fost amânată la 17 iunie 1986. Prin hotărârea (nr. 11086/1986) din 26 septembrie 1986, Tribunalul a respins acțiunea. El a considerat că dispozițiile care impuneau răscumpărarea contribuțiilor nu erau contrare Constituției (principiul egalității), deoarece aceasta vizau o mare categorie de persoane. La 7 mai 1987, reclamantul s-a opus acestei hotărâri în fața Consiliului de Stat. La rejudecare a fost amânată la următoarele date: 23 noiembrie 1987, 25 aprilie 1988, 12 decembrie 1988, 23 octombrie 1989, 21 mai 1990, 11 martie 1991, 25 noiembrie 1991, 28 septembrie 1992, 29 martie 1993, 31 ianuarie 1994, 26 septembrie 1994, 27 martie 1995, 11 decembrie 1995, 13 Mai 1996, 27 ianuarie 1997, 26 mai 1997, 17 noiembrie 1997, 23 martie 1998, 2 noiembrie 1998 și 14 decembrie 1998, data la care a avut loc. 10. La 11 octombrie 1999, Consiliul da S-a constatat că reclamantul nu a fost achitat de drepturile legale de timbru, nici în momentul depunerii recursului la instanța administrativă, nici în luna care a urmat trimiterii dosarului către Consiliul de Stat și că nu putea fi, de asemenea, considerat ca fiind exonerat de obligația de a consemna aceste drepturi. Pe de altă parte, reclamantul nu a depus o cerere de scutire pentru cauză de obligație. A doua procedură 11. La 25 septembrie 1985, reclamantul sesizează instanța administrativă cu privire la o acțiune în anulare a unei decizii a TEVE, care o punea la un nivel specific cu privire la contribuțiile sale asigurate social. Prin hotărârea din 27 februarie 1987 (nr. 327/1987), Tribunalul a respins recursul, pe motiv că clasificarea reclamantului la nivel național a fost efectuată în conformitate cu venitul anual al reclamantului, ceea ce nu era contrar dispozițiilor legislative relevante. 12. La 4 ianuarie 1988, reclamantul s-a opus acestei hotărâri în fața Consiliului de Stat 13. La data stabilită inițial la 13 noiembrie 1989, a fost amânată la 21 mai 1990, apoi la 5 noiembrie 1990, 22 aprilie 1991, 4 noiembrie 1991, 4 mai 1992, 26 octombrie 1992, 15 martie 1993, 25 octombrie 1993, 14 februarie 1994, 26 septembrie 1994, 20 februarie 1995, 22 aprilie 1996, 18 noiembrie 1996, 14 aprilie 1997, 27 octombrie 1997, 16 februarie 1998, 26 octombrie 1998, 16 noiembrie 1998 și 14 decembrie 1998 14. La 27 septembrie 1999, Consiliul de Stat a respins acțiunea ca inadmisibilă (hotărârea nr. 2905/1999), pe motiv că recursul nu era semnat de un avocat. A reieșit că reclamantul nu a solicitat dreptul la asistență judiciară în cazul de față conform dispozițiilor art. 198 din Codul de procedură civilă. 18/1989 privind codificarea dispozițiilor legilor privind Consiliul de     - care impune, sub pedeapsa d Õ Õ ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 17 viza atât asigurarea bunei administrări a justiției, cât și protejarea intereselor justițiarului, întrucât procedura în fața Consiliului de Stat se referea numai la erorile de drept comise de instanțele inferioare. 1 din Convenție, care, în partea sa relevantă, se citește astfel: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 16. Curtea ia notă de faptul că, în ceea ce privește cele două proceduri, perioada care trebuie luată în considerare a început la 20 noiembrie 1985, odată cu luarea în considerare a declarației în limba engleză d a acceptării dreptului la acțiune individual. Prima procedură s-a încheiat la 11 octombrie 1999, cu hotărârea Consiliului de Stat; prin urmare, a durat treisprezece ani, unsprezece luni și nouă zile. A doua procedură s-a încheiat cu hotărârea Consiliului din 27 septembrie 1999 și, prin urmare, a durat treisprezece ani, zece luni și șapte zile. Cu toate acestea, pentru a verifica caracterul rezonabil al perioadei de timp scurse, trebuie să se țină seama și de starea în care se afla cauza la 20 noiembrie 1985. În această privință, Curtea ia act de faptul că cele două proceduri începuseră cu sesizarea instanței administrative din data de 16 februarie 1984 și, respectiv, 25 septembrie 1985 17. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se efectuează o procedură în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Di Pedec. Italia din 26 septembrie 1996, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1996-IV, punctul 27), care, în acest caz, necesită o apreciere globală. 18. În ceea ce privește prima procedură, guvernul susține că instanța administrativă din statul respectiv se pronunță într-un termen rezonabil. Dacă nu se ține seama de perioada anterioară datei recunoașterii de către Grecia a dreptului individual de recurs (19 noiembrie 1985), instanța a organizat o audiere la 17 iunie 1986 și-a pronunțat hotărârea la 26 iunie 1986. September 1986. Din durata procedurii în fața Consiliului din mai puțin de doi ani, ar trebui să se evite o perioadă de aproximativ doi ani care să corespundă vacanțelor judiciare (1 iulie - 15 septembrie a fiecărui an judiciar), precum și perioada în care avocații din barou au intrat în grevă. În plus, cauza a fost complexă, deoarece Consiliul de Stat trebuia să soluționeze problema neplății timbrului fiscal asupra admisibilității căii de atac și problema aplicării prin analogie în fața Consiliului de Stat a unei legi care dispunea de plata acestui timbru în fața autorităților administrative. 19. În ceea ce privește cea de-a doua procedură, guvernul subliniază că Tribunalul Administrativ de Primă Instanță din 18 decembrie 1986 și-a pronunțat hotărârea la 27 februarie 1987. Din durata procedurii în fața Consiliului de Stat, ar trebui, de asemenea, să se retragă o perioadă de aproximativ doi ani care corespunde vacanțelor judiciare (din 1 februarie 1987). În plus, cauza era complexă, întrucât Consiliul de Stat trebuia să se pronunțe asupra conformității dispozițiilor în materie de asistență judiciară cu Constituția elenă, art. 6 din Convenție și art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. 20. Reclamantul subliniază lungimea excesivă a procedurii. El susține că nu a invitat Consiliul să accelereze procedura deoarece astfel de cereri nu au fost făcute decât în situații excepționale; în ceea ce privește greva avocaților din barou, aceasta nu se referă la avocații organismelor publice, care nu au încetat să mai lucreze. În cea de-a doua procedură, acesta a introdus acțiunea sa în fața Consiliului la 12 zile după ce a luat cunoștință de hotărârea instanței administrative (după ce a fost stabilit la 18 decembrie 1987) și nu după 10 luni, așa cum susține guvernul 21. Curtea constată, în primul rând, că procedurile în fața Tribunalului Administrativ de la Inta au avut loc cu celeritate. Pe de altă parte, procedurile în fața Consiliului de lape nu pot fi considerate compatibile cu termenul rezonabil, garantat prin art. 6 alineatul: prima a durat 12 ani și aproximativ 5 luni și a făcut obiectul a douăzeci de amânări ; a doua a durat aproximativ 11 ani și opt luni și a făcut obiectul a nouăsprezece amânări. În plus, Curtea constată că cauzele nu prezentau nicio complexitate deosebită și că guvernul nu oferă nicio explicație pentru aceste numeroase amânări. 22. având în vedere recunoașterea anualităților de asigurare socială, Curtea nu poate lua în considerare "în mod rezonabil" perioada de timp care s-a scurs în speță. Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 6 alin. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pentru daune materiale și morale, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, reclamantul solicită 269 066 770 GRD. 25. Guvernul se declară pregătit să plătească în caz de încălcare a articolului 1 000 000 GRD pentru daune morale și a articolului 1 000 000 GRD pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. 26. În ceea ce privește prejudiciul material, Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea articolului 6 Õ În ceea ce privește prejudiciul moral, se poate presupune în mod rezonabil că durata excesivă a procedurii a provocat stres și tensiune în rândul reclamantului. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea constată că reclamantul, care nu a fost reprezentat de un avocat, nu justifică să fi suportat cheltuieli speciale pentru utilizarea sa la Strasbourg și consideră că nu trebuie să îi acorde nimic de la acest șef. Interese moratoriu 27. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Grecia la data d Adoptarea prezentei hotărâri este de 6 % l an. PE CESUL DE JUSTIȚIE, CURTEA, LA 000 EUR (treisprezece mii) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată pe care această sumă o va majora cu o dobândă simplă de 6 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata acesteia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 28 martie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul§ Erik Fribergh Francoise Tulkens Moduler Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

XENOPOULOS c. GRÈCE

(Requête n°

55611/00)

ARRÊT

STRASBOURG

28 mars 2002

DÉFINITIF

04/09/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Xenopoulos c. Grèce,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

M

me

F.

Tulkens

,

présidente

,

M.

C.L.

Rozakis

,

MM.

G.

Bonello

,

E.

Levits

,

M

me

S.

Botoucharova

,

M.

A.

Kovler

,

M

me

E.

Steiner

,

juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7

mars 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n°

55611/00) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Christos Xenopoulos («

le requérant

»), a saisi la Cour le 26 octobre 1999 en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M.

I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

3.

Le requérant alléguait un violation du délai raisonnable, garanti par l’article

6 §

1 de la Convention.

4.

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article

52 §

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article

27 §

1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article

26 §

1 du règlement.

5.

Par une décision du 5 avril 2001, la Cour a déclaré la requête recevable.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

A.

La première procédure

6.

En 1981 et par décision n°

227/48/1981, un organisme de sécurité sociale, le TEVE, admit, en vertu du décret législatif n°

4377/1964, que les annuités d’assurance versées par le requérant en Turquie seraient reconnues en Grèce après rachat.

7.

Le 16 février 1984, le requérant introduisit devant le tribunal administratif d’Athènes un recours en annulation contre une décision du TEVE lui refusant la modification des termes de la décision susmentionnée. L’audience eut lieu le 21 mai 1984, mais, juste après celle-ci, le tribunal décida de la déclarer irrecevable au motif que le requérant n’avait pas été régulièrement convoqué. Le tribunal fixa l’audience au 17 décembre 1985, mais, à cette date, l’audience fut reportée au 17 juin 1986.

8.

Par un jugement (n°

11086/1986) du 26 septembre 1986, ledit tribunal rejeta le recours. Il jugea que les dispositions qui imposaient le rachat des cotisations n’étaient pas contraires à la Constitution (principe de l’égalité), car elle visaient une grande catégorie de personnes.

9.

Le 7 mai 1987, le requérant se pourvut contre ce jugement devant le Conseil d’Etat. L’audience fut ajournée aux dates suivantes

: 23 novembre 1987, 25 avril 1988, 12 décembre 1988, 23 octobre 1989, 21 mai 1990, 11

mars 1991, 25 novembre 1991, 28 septembre 1992, 29 mars 1993, 31

janvier 1994, 26 septembre 1994, 27 mars 1995, 11 décembre 1995, 13

mai 1996, 27 janvier 1997, 26 mai 1997, 17 novembre 1997, 23 mars 1998, 2 novembre 1998 et 14 décembre 1998, date à laquelle elle eut lieu.

10.

Le 11 octobre 1999, le Conseil d’Etat rejeta le recours comme irrecevable (arrêt n°

3099/1999). Il releva que le requérant ne s’était pas acquitté des droits légaux de timbre, ni au moment du dépôt du pourvoi auprès du tribunal administratif ni dans le mois qui avait suivi l’envoi du dossier au Conseil d’Etat, et qu’il ne pouvait par ailleurs être considéré comme dispensé de la consignation de ces droits. Du reste, le requérant n’avait pas déposé une demande de dispense pour cause d’indigence.

B.

La seconde procédure

11.

Le 25 septembre 1985, le requérant saisit le tribunal administratif d’Athènes d’un recours en annulation d’une décision du TEVE, qui le plaçait dans un échelon spécifique concernant ses contributions d’assuré social. Par un jugement du 27 février 1987 (n°

3273/1987), ledit tribunal rejeta le recours, au motif que le classement du requérant dans l’échelon litigieux était effectué conformément au revenu annuel du requérant, ce qui n’était pas contraire aux dispositions législatives pertinentes.

12.

Le 4 janvier 1988, le requérant se pourvut contre ce jugement devant le Conseil d’Etat.

13.

L’audience fixée initialement au 13 novembre 1989, fut ajournée au 21 mai 1990, puis aux 5 novembre 1990, 22 avril 1991, 4 novembre 1991, 4

mai 1992, 26 octobre 1992, 15 mars 1993, 25 octobre 1993, 14 février 1994, 26 septembre 1994, 20 février 1995, 22 avril 1996, 18 novembre 1996, 14 avril 1997, 27 octobre 1997, 16 février 1998, 26 octobre 1998, 16

novembre 1998 et 14 décembre 1998.

14.

Le 27 septembre 1999, le Conseil d’Etat rejeta le recours comme irrecevable (arrêt n°

2905/1999), au motif que le pourvoi n’était pas signé par un avocat. Il releva que le requérant n’avait pas demandé le bénéfice de l’assistance judiciaire dans le cas d’espèce comme l’exige l’article

198 du code de procédure civile. Il souligna que l’article

17 du décret présidentiel n°

18/1989 portant codification des dispositions des lois sur le Conseil d’Etat - qui impose, sous peine d’irrecevabilité, que le pourvoi en cassation et le recours en annulation soient signés par un avocat - n’était contraire ni à l’article

20

§

1 de la Constitution ni à l’article

6 §§

1 et 3 de la Convention européenne. L’article

17 visait tant à assurer la bonne administration de la justice qu’à protéger les intérêts du justiciable, puisque la procédure devant le Conseil d’Etat avait trait uniquement aux erreurs de droit commises par les juridictions inférieures.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE

6 §

1 DE LA CONVENTION

15.

Le requérant allègue une violation de l’article

6 §

1 de la Convention, qui, dans sa partie pertinente, se lit ainsi:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

16.

La Cour note qu’en ce qui concerne les deux procédures, la période à considérer a débuté le 20 novembre 1985, avec la prise d’effet de la déclaration grecque d’acceptation du droit de recours individuel. La première procédure a pris fin le 11 octobre 1999, avec l’arrêt du Conseil d’Etat

; elle a donc duré treize ans, onze mois et neuf jours. La seconde procédure a pris fin avec l’arrêt du Conseil d’Etat du 27 septembre 1999. Elle a donc duré treize ans, dix mois et sept jours. Toutefois, pour vérifier le caractère raisonnable du laps de temps écoulé, il faut aussi tenir compte de l’état où l’affaire se trouvait au 20 novembre 1985. A cet égard, la Cour note que les deux procédures avaient débuté avec la saisine du tribunal administratif d’Athènes les 16 février 1984 et 25 septembre 1985 respectivement.

17.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Di Pede c.

Italie du 26

septembre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-IV, §

27), qui, en l’occurrence, appellent une appréciation globale.

18.

En ce qui concerne la première procédure, le Gouvernement soutient que le tribunal administratif d’Athènes se prononça dans un délai raisonnable. Si l’on ne tient pas compte de la période antérieure à la date de la reconnaissance par la Grèce du droit de recours individuel (19 novembre 1985), le tribunal tint audience le 17 juin 1986 et rendit son jugement le 26

septembre 1986. De la durée de la procédure devant le Conseil d’Etat, il faudrait soustraire une période de deux ans environ qui correspond aux vacances judiciaires (du 1

er

juillet au 15 septembre de chaque année judiciaire), ainsi que la période pendant laquelle les avocats du barreau d’Athènes avaient fait grève. De plus, l’affaire était complexe car le Conseil d’Etat devait trancher la question de l’incidence du non-paiement du timbre fiscal sur la recevabilité du recours et la question de l’application par analogie devant le Conseil d’Etat d’une loi qui dispensait du paiement de ce timbre devant les autorités administratives.

19.

Quant à la seconde procédure, le Gouvernement souligne que le tribunal administratif d’Athènes tint audience le 18 décembre 1986 et rendit son jugement le 27 février 1987. De la durée de la procédure devant le Conseil d’Etat, il faudrait également retirer une période de deux ans environ qui correspond aux vacances judiciaires (du 1

er

juillet au 15 septembre de chaque année judiciaire). De plus, l’affaire était complexe car le Conseil d’Etat devait se prononcer sur la conformité des dispositions en matière d’aide judiciaire avec la Constitution grecque, l’article

6 de la Convention et l’article

10 de la Déclaration universelle des Droits de l’Homme.

20.

Le requérant souligne la longueur déraisonnable de la procédure. Il affirme qu’il n’invita pas le Conseil d’Etat à accélérer la procédure car de telles demandes n’aboutissent qu’en cas de circonstances exceptionnelles. Quant à la grève des avocats du barreau d’Athènes, elle ne concernait pas les avocats des organismes publics, qui n’avaient pas cessé le travail. Dans la seconde procédure, il introduisit son recours devant le Conseil d’Etat douze jours après avoir pris connaissance du jugement de tribunal administratif (après sa mise au net le 18 décembre 1987) et non après dix mois, comme le soutient le Gouvernement.

21.

La Cour note, en premier lieu, que les procédures devant le tribunal administratif d’Athènes se sont déroulées avec célérité. En revanche, les procédures devant le Conseil d’Etat ne sauraient être considérées comme compatibles avec le «

délai raisonnable

», garanti par l’article

6 §

1

: la première a duré douze ans et cinq mois environ et a fait l’objet de vingt ajournements

; la seconde a duré onze ans et huit mois environ et a fait l’objet de dix-neuf ajournements. La Cour note de surcroît que les affaires ne présentaient aucune complexité particulière et que le gouvernement ne donne aucune explication pour ces nombreux ajournements.

22.

Eu égard aux circonstances de la cause et à l’enjeu du litige pour le requérant –

ayant trait à la reconnaissance des annuités d’assurance sociale

–, la Cour ne saurait estimer «

raisonnable

» le laps de temps écoulé en l’espèce. Il y a donc eu violation de l’article

6 §

1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE

41 DE LA CONVENTION

23.

Aux termes de l

’

article

41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage et frais et dépens

24.

Pour dommage matériel et moral ainsi que pour frais et dépens, le requérant sollicite 269

066

770

GRD.

25.

Le Gouvernement se déclare prêt à verser en cas de violation 1

000

000

GRD pour dommage moral et 1

000

000

GRD pour frais et dépens.

26.

En ce qui concerne le préjudice matériel, la Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation de l’article

6 §

1 et le préjudice subi par le requérant. Quant au préjudice moral, on peut raisonnablement penser que la durée excessive de la procédure a provoqué chez le requérant angoisse et tension. Statuant en équité, la Cour lui alloue 13

000 EUR à ce titre. Au sujet des frais et dépens, la Cour note que le requérant, qui n’était pas représenté par un avocat, ne justifie pas avoir encouru des frais particuliers pour son recours à Strasbourg et estime ne rien devoir lui accorder de ce chef.

C.

Intérêts moratoires

27.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Grèce à la date d

’

adoption du présent arrêt est de 6

% l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 13

000 EUR (treize mille) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée

;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 6

% l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 mars 2002 en application de l’article

77 §§

2 et 3 du règlement.

Erik

Fribergh

Françoise T

ulkens

Greffier

Présidente